Am fost cu bicicleta la Prima Evadare și-am devenit una cu nămolul

Dacă știi sau nu, Prima Evadare se ține de 11 ani în România. E, totodată, cel mai mare concurs de ciclism cross country din România și estul Europeiși. Participarea înseamnă să pedalezi pe drumuri de țară, accidentate, și pe cărări înnămolite de pădure (foarte puțin pe asfalt). Asta aproape 50 de kilometri, de la Academia de Poliție din Băneasa până la Complex Astoria din Snagov.

E o cursă de MTB la care sunt încurajați să participe și amatori ca mine, dar musai bine echipați pe partea de bicicletă and stuff și cu ceva ieșiri la activ. Iar alea să nu fi fost nu pe pistele de biciclete din parcuri. Eu le-am bifat. Sunt posesoarea unei biciclete Specialized cu roți de 29 și cauciucuri sănătose de noroi, deci stau bine pe echipament. Și chiar am stat, căci, cu minimum de revizie înainte, umflat puțin roțile, curățat lanțul și uns, n-am avut nicio problemă tehnică pe traseu. Spre deosebire de mulți. În plus, duc și ieșiri lungi, că traseele mele de duminică adună mai mereu 40 - 50 de kilometri, dar cu pauze mari și dese, ceea ce nu se poate face într-un concurs. Aici, pe partea de rezistență susținută, n-aș fi pariat un salariu întreg că voi termina cursa, deși mi-am dat un timp limită de cinci ore.

Treaba a fost mai degrabă spontană, inconștientă și nerumegată prea mult. Credeam c-o să fie ca o mare petrecere pe bicicletă, în care, timp de câteva ore și aproximativ 50 de kilometri, voi lega prietenii cu alți bicicliști, voi râde, glumi, face poze, admira natura. Realitatea de la fața locului mi-a arătat că cei peste 2 500 de participanți, dintre care 2 297 de bărbați, 296 de femei și 268 de copii, au simțit toată treaba ca pe un concurs în toată regula și nu ca pe o ieșire la socializare. Sau, fie, mulți dintre ei.

Fix 100 de lei și asta deoarece m-am hotărât cam târziu, cu o săptămână înainte de concurs, deși mare diferență față de taxa inițială, de 70 de lei, nu aș spune c-a fost. Înscrierea cu o zi înainte costa 130 de lei. Ideea este că mulți așteptau să vadă ce zice și prognoza meteo despre eventualele ploi, pentru că fix asta voiau să evite: noroiul pentru care a devenit faimos concursul ăsta. Pe principiu „dacă plouă cu o săptămână înainte nu merg!”. Bine, dacă nu erai fan împachetări cu nămol aveai opțiunea de a renunța. Te făceai c-ai dat 100 de lei pe-un tricou tematic din bumbac, un baton energizant, un gel de duș, două baloane și pungă de fulgi de porumb. Astea le-am primit la pachet cu biletul de participare.

De bicicletă, musai, și echipament de ciclist, pentru un look profi. Iar când zic echipament zic cască, tricou mulat cu buzunare și colanți cu bazon sau cu protecție pentru posterior și alte zone sensibile, fără de care n-aș fi putut sta pe șa atâtea ore. Am mai luat o sticlă cu apă, batonul energizant și o banană.

De-abia când m-am prezentat la 9 dimineața în fața Academiei de Poliție mi-am dat seama în ce m-am băgat. În primele rânduri de la start erau cicliștii din grupa Elite, ăia profi care se bat pentru bani și palmares și pentru care concursul ăsta chiar contează. Eu m-am înscris la categoria Feminin Amatori, dar parcă și asta era prea mult pentru mine.

M-am așezat cam pe la mijloc, acolo unde erau cunoscuții mei, deși plecasem de-acasă cu tactica bine stabilită de-a pleca printre ultimii. S-a mers bine prima porțiune, prin pădurea Băneasa, și nu ca-n coșmarurile mele de cu o noapte înainte, când îmi imaginam c-o să fiu călcată-n picioare, cu tot cu bicicletă, de toți ăia mai rapizi ca mine. Și, eventual, c-o să-mi pierd și-un dinte sau doi. Ideea este că prima parte a traseului, până la Palatul Ghica de la Moara Vlăsiei, mi s-a părut, mai mult sau mai puțin, ca o plimbare în parc. 23 de kilometri în două ore era acceptabil pentru mine.

Singura urmare negativă a pedalatului printre lanurile de grâu a fost bronzul cu mânecuțe și pantalonași scurți, un fel de blestem de vară al ciclistului.

În cursa propriu-zisă, pot spune, mi-am intrat în ritm undeva pe la kilometrul 40 al traseului. Eu am crezut că termin în cinci ore, dar n-a fost să fie. Timpul final a fost cel de șase ore și 39 de minute și asta din cauza unei porțiuni de noroi prin pădurea Snagov, dar nu orice fel de noroi. Era unul cleios, cu o consistență de cocă, din care puteai foarte bine să-ți construiești o casă ca alea din chirpici. Organizatorii spun că e noroi ciclabil, dar eu o să rămân la ideea că-i nămol de să-ți dai palme, să arunci bicicleta și s-o iei la fugă prin pădure. Treaba s-a rezumat cam așa: timp de cinci kilometri, înainte de finish, și cam două ore ca perioadă de timp, eu, o tipă de 50 de kilograme și fără forță în brațe, a trebuit să împing bicicleta ale cărei roți se împotmoleau în nămol din 10 în 10 metri. Și să curăț respectivul nămol de pe roți și angrenaj cu mâinile goale.

Am trecut peste asta, am împins și am înjurat mai ceva ca un taximetrist bucureștean, dar parcă nu reușește nimeni să mă convingă că împinsul bicicletei pe atâția kilometri e o chestie normală la o cursă MTB cross country. Fix pentru asta am cerut o explicație de la organizatori.

„Cu șase kilometri înainte de finish începe ultimul segment de potecă de pământ din cele trei rămase neamenajate la Prima Evadare. Celelalte două sunt «La Mistreți», în Pădurea Băneasa, și «La Crocodili», lângă Edenland. Dacă celelalte două segmente de poteci au rezistat și au fost destul de ușor ciclabile, cel de-al treilea segment s-a uzat mai ușor de la trecerile repetate și a fost mai greu de parcurs. A fost sigur greu, am fi vrut să facem mai ușoară acea porțiune, dar era foarte izolată și ploile din ultimele săptămâni ne-au încetinit mult lucrările de pietruire. Am fost și noi surprinși să vedem că s-a comportat atât de diferit față de cele două segmente de potecă anterioare. Deși noroiul face parte din [experiență] și poveștile edițiilor noroioase rezistă mai mult decât cele ale edițiilor ușoare, o să încercăm să amenajăm pentru la anul și această bucată și să lăsăm zone mai mult simbolice de mud race”, mi-a spus spune Daniel Sărdan.

La final, am cu ce să mă laud: am parcurs o distanță de 48,4 kilometri în peste șase ore jumate și am ieșit pe locul 1 453 la general. La Feminin Amatori stau excelent: locul 96. Între timp, mă bucur c-am reușit să mă curăț de tot noroiul și am o pauză de un an în care să mă gândesc dacă mai fac așa ceva.