Publicitate
Bucuresti

Toate problemele care mi-au arătat că România urăște până și bicicliștii de weekend

Există două categorii de bicicliști: cei care au devenit aproape evangheliști pentru treaba asta și ceilalți. Printre ceilalți mă număr și eu, o biciclistă „de weekend”.

de Florentina Iana
06 Aprilie 2019, 10:16am

Autoarea în timp ce încearcă să-și găsească drumul prin hățișul parcului. Fotografie din partea autoarei

Când îmi căutam mașină am luat în calcul, pentru scurt timp, bicicleta ca transport alternativ. Am renunțat repede și, recunosc, n-am avut atâta încredere în societate că treaba asta poate funcționa pentru mine să merg din Berceni în Pipera pe două roți. Dar îmi place să mă plimb cu bicicleta în timpul liber, de plăcere, fără grabă. Pentru cei ca mine, dacă nu practici, ai putea crede că-i chiar bine: nu ne grăbim nicăieri, traficul e mai lejer, trotuarele mai goale. Dar nu e așa.

Cred c-au trecut lejer 10 ani de când se vorbește despre piste pentru biciclete, iar București e încă la stadiul de „am desenat treaba asta pe asfalt și-o să-i zicem pistă”. Totodată, ai putea să-mi reproșezi că de ce stau în oraș și nu mă duc la sat, în pădure sau pe unde nu-i chiar așa o problemă traficul. Răspunsul e simplu: e stupid să pun bicicleta în mașină, cu sau fără suport special, să merg câțiva kilometri până undeva, ca acolo s-o dau jos, să mă plimb un pic și să revin acasă.

Atât cât am prins pe bicicletă din primăvara asta, am făcut o listă cu chestii care ar schimba viața bicicliștilor în București și, de ce nu?, alte orașe, măcar în weekend.

Doar pistele pentru biciclete sunt construite mai greu decât autostrăzile

1554545475753-bicicleta-bucuresti
Fotografie de Răzvan Băltărețu

Treaba cu pistele e cam așa: niciun mijloc de transport, de orice natură a fost el, n-a avut drum de la început. Pentru trenuri s-au întins zeci de kilometri de șine, pentru mașini s-a asfaltat și pentru rachete spațiale au fost construite locuri speciale de decolare. Eh, așa trebuie și pentru biciclete, pentru că asta forțează și educarea cetățenilor (și, mai ales, a șoferilor).

Pistele sunt punctul ăla de rupere. Cele trasate pe trotuar sunt fix degeaba, căci sunt mai mereu întrerupte de diferite obstacole, asta ca să nu mai vorbesc de gropile și denivelările care te fac să te simți ca la o cursă de rodeo. Singura pistă de biciclete ca-n afară, aia care leagă Bulevardul Regina Elisabeta de Piața Victoriei este prea scurtă și nu rezolvă nimic. Și asta e aia bună, un fel de trofeul primăriei.

Primăria București, prin Administrația Străzilor, a plătit 11 milioane de euro în 2008 și 2010 ca să amenajeze circa 122 de kilometri de piste pentru biciclete. În 2012, Poliția Rutieră a închis aproximativ 80% din ele pentru că erau nefuncțional-inutile. Sunt tipul ăla de piste trase cu vopsea pe asfalt, cu obstacole diverse pe traseu, cu mașini parcate peste etc. În prezent, București are circa 10 kilometri de piste pentru biciclete și acelea într-o stare deplorabilă, sau nefuncționale, cu excepția pistei de pe Calea Victoriei.

Acea pistă, așa cum e ea, fragmentată și singulară, e utilă, doar că și ea devine neîncăpătoare în weekend (dacă nu și în timpul săptămânii). Și asta a avut mai bun de oferit un oraș cu peste două milioane de locuitori, peste un miliard de euro buget și niveluri record de poluare.

Suporturile pentru biciclete sunt puține și, oricum, n-ai încredere

1554545494346-rastel-biciclete
Fotografie de Răzvan Băltărețu

Evident că unde nu există piste de biciclete, nu sunt nici rastele în care să le proptești. E drept că asta nu e cea mai mare problemă, dar devine când vrei să faci o pauză pe la vreo cafenea sau vreo terasă și nu ai de ce să-ți legi bicicleta. Iar, dacă ai noroc, și locul unde vrei să mănânci sau să bei ceva are rastel, mai intervine și treaba aia cu încrederea.

E OK, ai lanț și-o încui cu cheia, dar hoții de biciclete s-au rafinat și nu se împotmolesc ei de amănunte din astea. Iar asta nu-i o problemă doar a cetățenilor obișnuiți, ci și a serviciilor care vin să-ți închirieze biciclete sau trotinete electrice. Ape Rider, de exemplu, e prima inițiativă de acest tip din București. Problema? Furtul. Până și un preot s-a făcut că Dumnezeu i-a pus bicicleta cu mâna în curte.

Soluția aici ar fi ca furtișagurile astea mărunte să fie rezolvate de poliție, fie aia mare, fie aia locală. Cea din urmă ar avea astfel, în sfârșit, un scop practic.

Închiriatul de bicicletă e un fel de loterie cu un singur câștigător: centrul de închiriere

1554545675889-ape-rider
Ape Rider, deocamdată, e cam cel mai închegat și modern serviciu de închiriat biciclete. Fotografie de Sorin Vidis via „Am încercat singurul serviciu de biciclete cu care poți merge prin aproape tot Bucureștiul”

Poate că-n urmă cu 10 ani, când au început bicicletele să fie închiriate, puteam înțelege câteva lucruri, cum ar fi birocrația și cozile. Între timp, ai putea crede, suntem ceva mai bine. Există inițiativa asta cu Ape Rider și cam așa le-aș vedea pe toate. Sigur, vor mai fi furturi, dar nicio afacere nu-i lipsită de pierderi.

Problema mea cu închirierea de bicicletă în București e că centrele astea îți propun niște căzături de biciclete pentru un preț de cam șase lei pe oră și care, în weekend, sunt inundate de amatori spontani de mișcare. Dincolo de asta, că am zis că și eu sunt o biciclistă de weekend, sistemul e marea problemă.

Ai închiriat bicicleta de la centrul din Herăstrău, trebuie să o aduci înapoi tot acolo: n-o poți lăsa la alt centru, din altă parte a orașului, astfel încât să-ți faci traseul după bunul plac. Iar cozile alea de 50 de metri, la închiriat, sigur îți consumă tot entuziasmul. Crede-mă, e indicat să ai bicicleta ta, dacă te apucă pasiunea pentru ciclism. Sau să vină o corporație imensă, gen Uber, să bage un sistem nou, să iei bicicleta de unde vrei, s-o lași aproximativ unde vrei, să fii monitorizat de la distanță și să poți să spui c-ai ieșit la plimbare, nu la generat nervi.

Pomana de la Firea mi-a arătat cel mai bine cât de absurdă e toată situația

1554545771569-biciclist-romania
Fotografie de Razvan Băltărețu

Mai ții minte nebunul an 2017? Da, ăla când primăria condusă de Firea a dat vouchere, cu miile, pentru biciclete. A revenit cu el în 2018 și din ambii ani n-am rămas decât cu impresia că-i pomană (electorală sau nu). E ca și cum i-ai da cuiva din Cluj abonament gratuit la metrou, pe un an, când știi bine că nici măcar prima groapă pentru metrou n-a fost săpată.

Am remarcat însă că, de când cu voucherele astea de la Primărie, au apărut tot mai mulți bucureșteni ca mine, care vor să-și relaxeze nervii pe bicicletă prin oraș. La mine, efectul nu este deloc ăsta: plec de-acasă cu chef și energie, iau la pedală parcurile din Capitală și așa-zisele piste pentru bicicletă și mă întorc cu nervii mai întinși decât la plecare. Asta pentru că Bucureștiul nu este deloc un oraș prietenos cu practicanții acestui sport. Iar dacă o iei pe șosea, o faci pe riscul tău. Asta pentru că mulți șoferi încă nu înțeleg că ai și tu dreptul să circuli pe lângă ei.

Și-atunci ajungi să te întrebi ce naiba să faci cu bicicleta aia pe care ți-ai luat-o cu reducere de 500 de lei, într-un oraș în care n-ai loc cu ea pe nicăieri. Poate c-ar fi fost mai mișto ca alea 5 800 de vouchere, din 2018, să fie transformate în niște piste – unele noi – pe care să meargă și ăia care și-au luat biciclete în 2017.

În sfârșit, cel mai sensibil rant: cetățenii din parcuri

1554545520118-Plimbat-cu-bicicleta-in-weekend-2
Moment unicat cu relaxare în parc. Fotografie din partea autoarei

„Da’ de ce nu te duci tu în parc și gata, hă?” – asta ar putea fi una dintre întrebări. Și să știi că m-am dus, iar acolo am dat de cealaltă problemă. Dacă ești ca mine și ești bolnav după natură, o să cauți să te dai prin parcurile bucureștene. Sunt multe și-n unele chiar ai voie cu bicicleta, doar sunt piste foare clar trasate. Partea nasoală este că, în weekend, e măcel.

Practic, n-ai unde să înaintezi din cauza oamenilor care se plimbă, copiilor, câinilor și a tuturor celor care au, de altfel, tot dreptul să-și petreacă zilele liber în parc. Iar, dacă vorbesc despre o zi din asta însorită, mai bine nu mai vorbesc. În parcuri nu intri cu bicicleta dacă vrei să ieși de-acolo cu nervii intacți.

„Pe mine mă enervează obiceiul de a merge la grămadă, în parc, bicicliști și pietoni. E periculos pentru toți. În plus, copiii aleargă peste tot, riscul pentru ei este foarte mare”, mi-a spus o prietenă și ea biciclistă. Și e adevărat. Oricât ne-ar plăcea să conviețuim la un loc, sau nu, unele lucruri trebuie separate.

Articolul ăsta sper să îmi rămână mai ales mie un etalon. Să mă întorc peste 10 ani la el și să zic: da, bă, s-a schimbat ceva. Asta dacă tot ne panicăm la cât de poluat e aerul, cât de scumpă e benzina și cât de mari sunt taxele pentru mașini.

Editor: Răzvan Băltărețu