M-am mutat înapoi cu părinții și oamenii mă judecă pentru asta

În timpul crizei de coronavirus, am fost forțată să mă întorc în Gorinchem și să locuiesc cu părinții - locul unde m-am născut, dar nu m-am simțit niciodată ca acasă. Trebuia să fie o soluție temporară, dar încă mai locuiesc acolo. Și e greu. Locul nașterii mele îmi aduce aminte de multe lucruri. Nu a fost ușor să copilăresc aici fiind dintr-un grup etnic. E puțină diversitate, așa că ies în evidență cu ochii și părul închise la culoare. Mă simt neînțeleasă și nu mă integrez nicăieri. Este și plictisitor aici. Magazinul obișnuit se închide la ora 18. Pe scurt, nu mă simt acasă aici, nu degeaba m-am mutat în Amsterdam în perioada studenției. 

M-am simțit ca și cum fac un pas în spate când m-am mutat înapoi cu ai mei. M-am simțit pierdută, că nu sunt bună de nimic și sunt o ratată. Toți prietenii mei aveau propria locuință și asta m-a făcut să mă simt mai rău. Când mă întreabă cineva unde locuiesc simt un fel de rușine. 

Nu sunt singura care suferă din cauza asta, potrivit lui Lonneke van den Berg, cercetătoare postdoctorală la Radboud University Nijmegen. „În general, am observat că starea de bine mentală a tinerilor adulți e cumva mai scăzută odată ce se întorc acasă”, explică Van den Berg. „Tinerii adulți se întorc adesea în casa copilăriei fiindcă nu mai pot să locuiască independent din motive precum cele financiare, nu fiindcă le-ar plăcea să locuiască din nou cu părinții. Asta poate crea un sentiment de dezamăgire pentru tânărul adult. Odată cu întoarcerea acasă la părinți se poate schimba și mediul social al tânărului adult”, spune ea. 

Nu sunt chiar singura care se întoarce acasă la părinți. Din 2010, Biroul Central de Statistică (CBS) vorbește despre o creștere în numărul așa-zișilor copii bumerang: oameni care pleacă fericiți de acasă, dar apoi se mută înapoi cu părinții o dată sau de mai multe ori. Cauzele sunt diferite: s-au căsătorit și au făcut copii, contractele de chirie și de angajare sunt din ce în ce mai flexibile și e al naibii de dificil să-ți găsești o casă. Iar conform socioloagei americane Michelle Janning, care studiază impactul COVID-19 asupra condițiilor de trai ale studenților și ce atitudine au despre maturitate, corona le-a oferit și mai multe motive ca să se mute înapoi la părinți. „Ajutorul oferit părinților, traiul undeva unde există conexiuni sociale prin care să evite izolarea și flexibilitatea locurilor de muncă care le-a permis să lucreze de acasă”, a spus Janning. 

Dar de ce te simți așa mizerabil să te muți înapoi în casa copilăriei? De unde vin aceste sentimente negative? Sunt ele justificate? Am întrebat alți colegi de suferință cum au experimentat ei relocarea.

Schimbarea în mediul social este motivul pentru care lui Alex van Manen (în vârstă de 25 de ani) i s-a părut „destul de dificil mental” să se întoarcă acasă la părinți. S-a mutat din Amsterdam înapoi la părinții lui în Putten după ce s-a încheiat relația în care era. „A fost în principal din cauza locației. Îmi place orașul și urăsc Putten cel mic. Nu ai mare lucru de făcut aici, așa că nu prea ies în centru”, spune el. În plus, i-a fost greu să locuiască din nou într-un loc în care, comparativ cu capitala, e puțină diversitate în modul cum arată oamenii. „E foarte puțină diversitate, toți tinerii arată la fel. Ieși deja în evidență dacă porți o bluză colorată sau ceva cu un print. Se holbează la tine. Probabil că li se pare că arăt neobișnuit, dar asta nu mă deranjează. De fiecare dată când văd pe cineva care arată puțin diferit, sau e de culoare, aplaud în mintea mea”, spune el. 

Când te muți înapoi la părinți te poți simți dezamăgit de tine fiindcă aveai alte planuri de viitor. Dar așteptările și judecățile altora pot contribui la sentimentele de neîncredere în tine. „În cultura populară, să te întorci acasă este perceput ca fiind ceva negativ, iar, în societatea noastră, să locuiești pe cont propriu ca adult este norma”, spune Van den Berg. „Tinerii adulți care se întorc acasă pot interioriza aceste norme și să simtă că au dat greș.”

De exemplu, Alex se simte puțin rușinat când trebuie să spună unde locuiește. „Asta fiindcă mi se pare enervant că a trebuit să mă întorc acasă la părinți”, spune el. „Am mulți prieteni din alte țări care habar nu au unde e Putten. Așa că trebuie să le explic din nou și din nou ce și unde este Putten.”

Pentru Marianne Hol, în vârstă de 37 de ani, mutarea înapoi cu părinții a fost de asemenea o provocare. „Uneori avem o altă perspectivă asupra vieții”, spune ea. „Sunt foarte liberă și am un grup foarte divers de prieteni, iar astea sunt lucruri importante pentru mine. Părinții mei sunt tradiționali. Uneori asta cauzează frustrare. Dar au avut loc și discuții drăguțe și am învățat unii de la alții.”

Marianne a cumpărat o casă în Amsterdam în timpul pandemiei. Din cauza renovărilor întârziate la noua sa casă și expirarea contractului de închiriere, nu a avut altă opțiune decât să se mute înapoi cu părinții în Ede. Nu toți apropiații ei au înțeles mutarea, iar uneori a primit și reacții negative directe. „Mi s-a spus la un moment dat că pare o situație lipsită de speranță”, spune ea. „Apoi am explicat în detaliu că motivul pentru care locuiesc cu părinții pentru o perioadă nu e important, dar nici măcar n-au fost curioși de motiv. Au judecat imediat.” Când Marianne le-a spus de ce locuiește din nou cu părinții, a primit o reacție cu totul diferită. „Când le-am spus în final că am cumpărat o casă, au fost mai impresionați. Dar încă cred că e ridicol că apropiații sar imediat cu judecăți în loc să-ți arate înțelegere și susținere”, spune Marianne. „Indiferent de circumstanțe, este infantil să ai o asemenea reacție.”

Mirjam Schneider, care e consilieră la MIND Korrelatie, o organizație care oferă tinerilor adulți ajutor psihologic și îndrumare, vorbește adesea cu oameni care s-au mutat înapoi la părinți. Crede că ajută ca experiențele acelor persoane să fie puse în context ca să înțeleagă că nu doar acțiunile lor personale i-au adus în punctul de a se muta înapoi la părinți. „Dacă pui situația într-o perspectivă mai largă, este cumva mai acceptabilă”, a spus Schneider. 

Ajută de asemenea să analizezi și de unde anume vin acele sentimente. Sandra Asantewaa (în vârstă de 31 de ani) a experimentat asta și s-a simțit uneori rușinată că locuiește cu părinții. „După standardele occidentale, dacă n-ai o casă înainte să ajungi la o anumită vârstă, ești considerată o ratată”, spune ea.

Sandra a locuit inițial în Leeuwarden, dar s-a mutat înapoi la ai ei fiindcă s-a simțit singură acolo. Pentru ea e important să locuiască într-o casă care îi e familiară. Odată ce a decis pentru ea însăși că nu e nimic în neregulă cu asta, au dispărut și sentimentele de rușine. „Deși am crescut într-o țară occidentală, am crescut într-un mediu ghanez. Acele standarde ghaneze au rămas cu mine”, spune ea. „Deși uneori m-am simțit rușinată de acele așteptări occidentale, am rămas în continuare fidelă culturii mele ghaneze. M-am eliberat de fapt de acea rușine când am realizat că valoarea mea vine din cultura ghaneză. Asta a fost mult mai important pentru mine decât norma occidentală.”

Articolul a apărut inițial în VICE Țările de Jos.