Toate lucrurile de care părinții români zic că le distrug copiii ca să nu-și asume ei vina

Pe 5 aprilie, la Colegiul „Ion Creangă” din București, un elev și-a atacat profesoara cu un cuțit. Ea a vrut să dea un test, el n-a fost de acord, avea și un cuțit, a amenințat-o, iar rezultatul a fost o rană. Putea fi teribil de grav.

Odată ce s-a aflat de caz, au început să circule și diversele păreri: ba că să fie el băgat la penitenciar, să fie o lecție pentru alții, ba că e doar un băiat tulburat care n-a vrut să facă asta, îi trebuie terapie și înțelegere și va fi pe drumul cel bun. Undeva între cele două extreme sunt păreri cu nemiluita, de la închiderea TikTok până la montarea detectoarelor de metal în școli și percheziționarea elevilor. Sigur, dă-mi cinci minute și-ți dau 50 de moduri în care nu vor funcționa ideile astea.

Ce rămâne sunt, deocamdată, faptele: ea a fost rănită, el a fost autorul, școala românească poate merge mai departe cu speranța că data viitoare nu va fi mai grav. Până când va fi mai grav. Iar în tot cadrul ăsta părinții nici nu apar în discuție. 

Ceea ce mi-a adus aminte de două opinii pe subiect. Moise Guran care a țipat la UE să se facă ceva cu TikTok: „Dragă UE, INTERZICE ODATĂ FRACKIN’ TIKTOKU ĂLA! DE TOT!” Un punct de vedere cel puțin curios, fără îndoială. A detaliat într-un comentariu la postarea lui: „[...] este vorba de o zombificare a copilului, care dă scrol nonstop (si devine dependent de asta) la tot felul de porcării cu violenta, femei umilite, glume violente si absurde, pana pierde granița nu numai dintre bun simt și un comportament deplasat, dar si intre realitate și făcătură.”

De partea cealaltă, Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, a dat vina pe progresism. „Progresismul ideologic [...] care mângâie pe creștet lenea, prostia, incultura, indisciplina, depravarea precoce, permisivitatea totală și care promovează intens dizolvarea autorității de orice tip [...] poate conduce inclusiv la crimă. Nu și la pedeapsă.”

Postarea lui e destul de lungă și un pic ambiguă fără motiv, dar și cu câteva puncte de vedere mai așezate și mai puțin radicale, cum ar fi: „Firește, în fiecare dintre noi se poate ascunde un potențial agresor și o victimă. Datoria personală și comunitară rămâne totuși să o protejăm reflex pe a doua și să-l descurajăm pe primul.”

Atât Guran, cât și Bănescu au dreptate și greșesc în același timp. TikTok, pe cât de jos a dus lucrurile, e o expresie a vremurilor actuale – una care trebuie reglementată, dar cum? Interzicerea nu va curăța, ca prin minune, internetul. Iar progresismul nu devine by default vinovat acolo unde-s nepăsare și neglijență. Ba din contră, valorile progresiste utile societății, ar putea observa și Bănescu, și oricine din BOR, sunt destul de apropiate valorilor creștine – acceptarea aproapelui, respectarea drepturilor, diminuarea urii, disprețului, nedreptății. Progresismul nu vine cu un wild card de „fă orice și spune că ești woke”. Numai idioții acționează așa și-i poți identifica ușor, sunt ăia care fac spume de la ura care bolborosește în ei.

În tot contextul ăsta, ceva e mai important: nu există un singur vinovat, cum nu există doar nevinovați. Și, contrar titlului, nu doar părinții sunt vinovați. Dar ei, cum bănuiesc deja, vor lua diversele retorici care se învârt în societate și le vor adăuga la zidul ideologic pe care și-l construiesc în fiecare zi ca să nu aibă nicio fărâmă din vină, ci totul să fie la ăilalți. Am adunat în acest sens câteva momente relevante.

Undeva la granița anilor ‘90 cu 2000 a apărut filmul Matrix. Super idee, splendidă implementare, a fost un concept atât de bun, încât și Andrew Tate și acoliții lui îl mai folosesc. În fine, filmul apare și reaprinde teoria: trăim sau nu în simulare? Joshua Cooke a preluat elemente de acolo, le-a pus peste viața abuzivă pe care a trăit-o și pe o afecțiune mintală nediagnosticată, și și-a ucis părinții adoptivi, apoi le-a scos ochii. A descoperit, destul de brutal, că nu trăia în „matrice”. 

Din film în serial, iar aici e din perioada mai actuală. Netflix a dat lovitura cu serialul 13 Reasons Why, unde acțiunea, pe scurt, e așa: o fată abuzată emoțional de colegi și violată de unul dintre ei explică prin casetele audio lăsate în urmă de ce s-a sinucis. Show-ul a debutat în martie 2017, iar într-o lună ar fi dus la creșterea numărului de sinucideri pentru că adolescenții au văzut ce „popular” devii dacă te sinucizi. Sigur, nu există nicio cauzalitate, dar ce bine sună să legi cifre și date de un fenomen de divertisment. 

Dacă tot am ajuns aici, uite și un pic de muzică. În 1999, a fost un mass shooting în Statele Unite ale Americii, la liceul Columbine. „Vinovații” de serviciu au fost: internetul, jocurile video violente și muzica lui Marilyn Manson – care a dat lumii albumele Antichrist Superstar (1996) și Mechanical Animals (1998). Cum muzica lui a avut succes, iar el se prezenta cum se prezenta, a fost automat legat de atacul care a dus la moartea a 12 tineri și un profesor și rănirea a altor 24 de oameni.

Asta cu muzica se înscrie deja în tiparul mult prea folosit al rockului satanist. Sunt deja decenii bune de când muzica e blamată pentru ce lecții propagă în societate, de la vinilul învârtit invers ca să auzi vocea lui Satana până la versurile care instigă la suicid și crimă. A avut și România partea ei de isterie în anii ‘90 cu sataniștii, în reportaje TV și chiar în rapoarte SRI. 

Tot la muzică și poate la începutul rețelelor sociale a fost curentul emo. A fost, probabil, cel mai longeviv în România sau doar cel mai vizibil pentru că s-a dezvoltat internetul. Părul făcut altfel, băieți care-și dădeau unghiile cu ojă neagră, muzică ciudată – ‘member Tokio Hotel, fam? – și haosul începutului de ani 2000. Hop s-a lipit cuvântul „sinucideri” de treaba asta și uite isteria de masă. Atunci, ca acum, depresia în rândul adolescenților e ignorată sau tratată ca și cum e o durere de măsea care trece la Xanax și ce mai poate prescrie un psihiatru când te duci în vizită cu părinții.

Arc peste timp, tot cu sinucideri, „balena albastră” a făcut furori în rândul celor care nu mai puteau de grija generației viitoare. Autorități publice s-au activat cu diverse campanii pe care niciun adolescent care nu-i robot nu le-ar fi crezut. Dar hei au circulat niște bani de aici până acum și s-a făcut bartai awareness-ul. 

În fine, mai e de adăugat și deja generosul capitol al JOCURILOR VIDEO VIOLENTE. Nu-i an în care să nu fie plimbată teza asta pe site-uri, pe la televiziuni sau în diverse show-uri de mic sau larg consum. Dacă un om cu probleme, care face ceva grav, se juca orice altceva în afară de Tetris și Candy Crush e pasibil de judecată. Orice. Alege orice joc. Și sigur îi găsești o nuanță negativă. Sigur, datele nu prea susțin isteria, dar asta e deja în sine o poveste veche.

Viața profesoarei de la liceul „Ion Creangă” a fost pusă în pericol. Facts. Pușcăria pentru elev nu va fi acea lecție pe care o vor învăța alții care vor să facă ceva similar. Facts. Adolescenții nu funcționează așa, prin exemple dure. Tinerii funcționează pe testat limitele.

Fiecare dintre „vinovații” de mai sus, dar și sutele și miile pe care nu i-am menționat, au un singur scop: să ofere un răspuns simplu, ușor de înțeles de toată lumea, la o problemă teribil de complexă. E greu să gestionezi relația cu adolescenți, ca profesor și părinte, dar asta nu înseamnă că rezultatele nu merită. Și asta nu se poate face decât acceptând alt adevăr: nu toți elevii vor fi fără de pată și cu un comportament exemplar. 

TikTok și progresismul pot „căra” responsabilitatea doar până la un anumit nivel. De fiecare dată, și în cazurile astea, și în altele, adulții au crezut că pot rezuma un comportament al unui adolescent sau grup de adolescenți în câteva cuvinte și fraze simple: consum de droguri, muzică, internet, divertisment, anturaj. Nu se poate. E mai mult de atât. Și e de muncă.