FYI.

This story is over 5 years old.

Cum e să petreci în club când eşti orb

Data viitoare când vezi pe cineva cu „ochi ciudaţi" pe ringul de dans, s-ar putea să fie un clubber orb ca mine.
3.8.15

Autorul (dreapta) alături de o prietenă, în club.

Stevie Wonder e eroul meu, pentru că le-a spus o dată celor de la The Guardian că „timpul e lung, dar viaţa e scurtă", ca o aluzie la relativitatea timpului. Să luăm școala, de exemplu. Timpul zboară fără să-ţi dai seama când eşti în pauză şi faci poştă o ţigară în spatele sălii de sport cu tovarăşii, înainte să vă acoperiţi cu toţii cu Axe din cap până în picioare, ca şi cum asta ar masca aroma de tutun şi nu te-ar face de fapt să miroşi a tutun și exces de deodorant. Totuşi, de cum te întorci în clasă şi pui mâna pe echer, secundele se transformă în minute, iar minutele în ore şi, brusc, devii conştient de faptul că eşti muritor, iar Sfârşitul se întinde în faţa ta într-o spirală infinită de sinusuri, cosinusuri şi tangente.

Tocmai de asta am încercat să privesc lucrurile la fel ca Stevie. Vorba vine. Odată ce am realizat că am un număr finit de ani pe Pământul ăsta, am găsit tot felul de metode de a încălca fiecare regulă pe care mi-a impus-o maică-mea când eram mic. Aproape că am omorât-o cu zile, când m-a prins pe mine, un băieţel orb de nouă ani, pe BMX-ul lui frate-miu la parcul de skateri. Nu m-am schimbat de atunci: anul trecut am făcut skydiving şi am sărit cu coarda din a treia cea mai înaltă locaţie din lume, toate într-o singură zi. „Tu vrei să mă bagi în mormânt, băiete!" mi-a urlat maică-mea în telefon, atunci.

După o experienţă ca asta, ai fi tentat să presupui, mersul în club e floare la ureche chiar şi pentru un student orb ca mine. Însă, nu e deloc aşa. Nu zic că nu ies în club de câte ori pot, dar ca să ajung să fac asta a trebuit să inventez tot felul de tehnici ca să fac faţă problemelor cu care mă confrunt în lumea asta care discriminează atât de mult în favoarea celor normali. Am făcut o listă cu ele aici, pentru tine.

Intrarea în club e cel mai mare obstacol

Pentru majoritatea studenţilor, văzători sau nevăzători, intratul e cel mai mare obstacol. Un lucru bun este că toată lumea se îmbată înainte să intre în club, iar asta nivelează oarecum terenul de joc: eşti la fel de predispus să o dai în bară ca toţi ceilaţi, atunci când trebuie să te prefaci că eşti îndeajuns de treaz ca să-i convingi pe bodyguarzii de la intrare că eşti în stare să intri în club şi să te distrezi, fără să faci probleme. Judecata lor vine rapid, iar verdictele lor sunt, de obicei, ireversibile. „Ieşi în pula mea de aici," înseamnă că nu o să poţi intra deloc toată noaptea, chiar dacă îţi pui o pălărie pe cap şi mai încerci odată.

Pentru mine, treaba asta e un pic mai dificilă. Să te prefaci treaz nu e cea mai mare problemă a unui clubber orb. Ştiu din experienţă că prima reacţie a bodyguarzilor când văd cum arată ochii mei este „Clar nu." Când aştept la coadă, mă simt ca o vită la abator. Ştiu ce urmează. Din fericire, am învăţat cum să procedez.

„Du-te la spital sau du-te acasă, boss!", latră bodyguardul.

Eu îmi prezint actele de identitate şi îi explic calm că am o problemă de vedere: „Nu judeca o carte după copertă. Nu sunt chiar atât de futut precum crezi tu că sunt." El îmi smulge actele din mână şi se uită la ele. Ochii mei arată la fel ca în buletin mereu, chiar şi la unu noaptea, sâmbăta. Înfrânţi, bodyguarzii nu mai au ce să comenteze şi sunt obligați să mă lase să intru.

Barul e o enigmă constantă

Din moment ce nu pot să văd meniul sau preţurile şi nu vreau să-i încurc pe barmani cu întrebările mele, evit să cer băutura mea preferată, gin tonic, de teamă că rămân fără bani. Strategia mea e simplă: îmi iau votcă și Cola, pentru că, de cele mai multe ori, e la ofertă.

După ce îmi toarnă barmanul băutura, aflu că nu era la ofertă. Mă duc în zona de fumători ca să mă alătur tovarăşilor mei, care beau cu toţii gin tonic care, evident, era la ofertă în seara aia. După care mă plâng în sinea mea de lumea crudă în care trăiesc.

Ringul de dans e ca un haos în beznă

După ce mă forţez să beau şi ultima picătură din băutura care m-a uscat de bani, mi se face greață și mă duc spre ringul de dans, la fel ca oricine altcineva. Nu prea pot să mă las purtat de val, pentru că nu vreau să mă pierd de prietenii mei, dar e din ce în ce mai greu să fii moderat după ce-ai băut câteva pahare, iar DJ-ul pune numai piese care rup.

Imaginează-ţi un tip solid şi orb care se învârte de colo-colo, într-un poncho pufos, pe un ring de dans destinat corporatiștilor. Cam aşa arăt eu când ies la dans.

După dans, mă pierd de toată lumea

Mă opresc să-mi trag sufletul, după care realizez că mi-am pierdut prietenii. Simţul meu olfactiv e destul de dezvoltat, ca la orice nevăzător, aşa că pot să-mi adulmec prietenii atunci când mă pierd de ei, de cele mai multe ori. Îmi fac drum prin umezeala de pe ringul de dans, în căutarea unei arome distincte: o combinaţie de Persil, Paco Rabanne, Marlboro Menthol şi transpiraţie.

Nasul meu nu prea dădea greş, până în seara asta. Aveam impresia că l-am găsit pe Zak, aşa că l-am apucat de mână. Dar mi-am dat seama imediat că mâna pe care am apucat-o e prea aspră ca să-i aparţină lui Zak, care e un tip finuţ. Am apucat mâna unui tip care, îmi dau seama din tonul vocii, dă share pe Facebook la tot felul de articole naţionaliste, la care adaugă comentarii de genul: „Are dreptate" sau „Îţi deschide ochii."

„Eşti spart, coaie. Ce-ai luat? Ochii tăi arată ciudat rău."

O remarcă jignitoare legată de ochii mei. Dar nu mă panichez. Ştiu cum să mă descurc în situaţia asta. Îl apuc pe tip de mână din nou.

„Nu am luat nimic. Sunt orb."

Iar tipul începe să se bâlbâie: „Căcat, scuze. Mă simt prost, coaie. Pot să mă revanşez cumva?"

„Da, ia-mi un gin tonic, te rog."

Zona pentru fumători e un fel de lost and found pentru mine

Îmi iau băutura şi mă duc spre zona pentru fumători, în căutarea prietenilor mei. Cineva îmi strigă numele: „Allan!"

Urmăresc sunetul şi realizez că nu am ajuns la prietenii mei. Pun câteva întrebări ca să-mi dau seama cu cine vorbesc: „Ce-ai făcut azi dimineaţă? Cum a fost la cursuri? Despre ce s-a vorbit?"

Aparent, vorbesc cu un student la filosofie.

„Cu cine ai venit?" îl întreb.

„Doar cu Melissa şi Sadie."

După care realizez că vorbesc de cinci minute cu o persoană pe care o detest.

Mă car de acolo şi dau în sfârşit de prietenii mei. Îi spun lui Jamie să mă „ajute," adică să-mi „ruleze o ţigară pentru că eu sunt prea orb ca să o fac."

Fotografiile cu mine sunt un exercițiu de inutilitate

Fotografiile mă îngrijorează, pentru că nu ştiu cum să stau. De obicei, mă holbez în depărtare şi sper ca, atunci când se închide obiectivul, eu mă uitam în direcţia care trebuie. Dimineaţa următoare verific ce s-a postat pe Facebook, ca să vad dacă am reuşit.

La fix.

Mersul acasă e o așteptare lungă după alții

Muzica se potoleşte, soarele răsare, iar păsările încep să flirteze unele cu celelalte. În punctul ăsta, m-am pierdut de toată lumea cu care am venit de cel puţin trei ori, ceea ce presupun că e destul de normal pentru oricine ingerează câteva pahare de votcă într-o încăpere întunecată. De obicei mă dau bătut şi îi aştept pe prietenii mei să mă găsească, după o noapte în club, şi să mă târască înapoi la cursuri.

Data viitoare când vezi pe cineva cu „ochi ciudaţi" pe ringul de dans, s-ar putea să fie un clubber orb ca mine. Ştiu că nu suntem foarte mulţi, dar cert este că existăm. Poartă-te frumos cu noi, pentru că altfel s-ar putea să te simţi vinovat şi să ne faci cinste toată noaptea.

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre clubbing:
Cum sa te comporţi într-un club
Cele cinci etape ale vieții de club
Bodigarzii de club dau numai de idioți care se iau la bataie pentru o băutură vărsată
Am petrecut 20 de ore într-un club de striptease