Chestii

Cum e când rămâi fără soț la 30 de ani

Unii oameni țin doliu cu Johny Walker și un costum de gorilă.

de Rajul Punjabi
18 Februarie 2017, 1:16pm

Cartea lui Paul Kalanithi, When Breath Becomes Air, prezintă memoriile unui tânăr neurochirurg care a descris propria călătorie printr-o boală terminală. Țin minte că am devorat toate cele 256 de pagini într-un zbor de la Los Angeles spre New York, acompaniat de whiskey și alune ieftine din avion.

Omul avea 36 de ani și de abia intrase în cea mai incitantă parte a carierei sale, când a aflat că are cancer pulmonar cu metastaze în stadiul patru. Atunci când a conștientizat că urma să moară destul de repede, el s-a hotărât să scrie despre asta. Totuși, narativa lui nu este deprimantă, nici filozofică, ci deschisă și plină de speranță în unele părți, dar înfricoșătoare și frustrantă în altele. Paul era un om amuzant și avea așteptări mari de la el. Îi plăcea să bea whiskey și, într-un fel, putea fi oricare dintre noi.

Paul nu a apucat să termine cartea, așa că soția lui Lucy, tot doctor la Stanford, a preluat frâiele și a scris epilogul. Cartea a fost publicată la doar câteva luni după moartea lui. Deși povestea lui este infuzată de pasiune și curaj, m-a făcut să mă gândesc la cum e să pierzi pe cineva, la Lucy și fetița lor, Cady.

Și cât de aiurea e că oamenii au un program de îndurerare aproape indentic. Primul pas: tristețe. Pasul doi: treci mai departe. Relațiile nu sunt atât de seci, deci cum ar putea să fie pierderea partenerului tău de viață?

Când am intervievat-o pe Lucy a trebuit să inhib un sentiment enervant de familiaritate. Cartea lui Paul m-a făcut să mă simt ca și cum eram acolo, ținând-o de mână prin întregul proces. În realitate, nu țineam nimic decât propriile preconcepții. Doliul lui Lucy nu este trist, este puternic și în mod ironic, conține mai multă viață decât bucuria multor persoane. Am discutat cu ea despre cum s-a schimbat viața de zi cu zi, la doi ani după pierderea soțului.

Cum te-a afectat experiența ta cu Paul în raport cu pacienții?
Mă gândesc mult la cum să ajut oamenii să primească îngrijirea medicală care să se potrivească cu valorile lor. Evident, Paul a vorbit mult despre asta în cartea lui. Conferința TEDMED, pe care am susținut-o, este despre ideea asta: ce serviciu medical te poate ajuta să ai cea mai bună viață?

Paul a spus un lucru destul de interesant, deoarece el a continuat să practice timp de zece luni după ce s-a îmbolnăvit, a spus că l-a făcut să se concentreze nu doar pe riscurile rare ale unei posibile intervenții neuro-chirurgicale, dar cum s-ar fi simțit în realitate astfel de procedură. Nu doar efectele rare, dar și cele mai comune efecte asupra ta și a vieții tale. El a ghidat oamenii mai mult prin aspectele senzoriale ale procedurii sau bolii, la care nu s-ar fi gândit până în punctul ăla. Asta a fost pentru că era consumat de propria boală și pentru că un oncolog făcea același lucru pentru el prin descrieri clare: „O să urmezi chemioterapie și cam așa o să se simtă." Lui i s-au părut de ajutor aceste informații.

Citește și: Am întrebat medici tineri dacă România mai are vreun viitor și dacă mai rămân în țară

Crezi că există un set de reguli pentru doliu? A existat vreo regulă pe care ai urmat-o în procesul tău?
Singura regulă pe care am respectat-o a fost să nu îmi impun nici o regulă. Pot să-ți dau un exemplu: Am fost la mormântul lui Paul cu un grup de oameni, în ziua în care el ar fi împlinit 39 de ani, la un pic mai mult de un an de la moartea lui. Era aproape de apus și cineva venise cu artificii. Oamenii au adus bere și snacksuri și ne-am strâns în jurul mormântului. A fost foarte trist, dar, în același timp, a fost ca o mică petrecere. Au fost de toate la un loc, cum mi se pare că e și viața mea.

Am setat și niște boxe mici și ascultam bossa nova, care îi plăcea mult lui Paul, iar când m-am întors am văzut sticla de Johnny Walker Blue pusă fix pe piatra de mormânt. Mi s-a părut tare. M-a făcut să mă simt foarte bine. Unora li se pare ciudat, dar s-a simțit natural, deoarece prietenii lui Paul erau acolo cu o sticlă de whiskey pe piatra funerară. Nu există reguli în privința asta. Orice e posibil, dacă se simte natural pentru celebrarea persoanei, în limitele bunului simț.

S-a simțit că asta și-ar fi dorit doar din carte, care e o fereastră mică, dar puternică.
Da, absolut. În timpul slujbei de înmormântare, fratele lui Paul a făcut un lucru minunat. Am avut o slujbă foarte tradiționalistă la biserica Standford Memorial, cu orgă și cântări la slujba religioasă, iar toată lumea era îmbrăcată în negru. Apoi, fratele lui Paul a spus unul dintre ultimele necrologuri, care a fost de-a dreptul surprinzătoare... Ăsta era cel mai sacru moment din viața mea, din motivele pe care le-ai spus și tu, pentru că Paul așa ar fi dorit.

Jeevan a arătat spre o parte din biserică și a zis: „Vreau ca toți de aici să facă un ultim gest. Vreau ca partea asta de biserică să spună „Death Be" și cealaltă să spună „Not Proud". E din poemul lui John Donne. Iar toată biserica a început să rostească „Death be not proud" și eu am rămas înmărmurită. Iar la ultima strigare, el și-a pus masca de la costumul de gorilă al lui Paul, deoarece obișnuia să-l țină în portbagajul mașinii „pentru urgențe".

A fost minunat ce-a făcut Jeevan la sfârșitul slujbei. Am simțit că mă pot conecta cu durerea altor persoane, cred că astea sunt momentele care oferă confort oamenilor. Atunci când se simt conectați cu persoana reală care a murit.

Cum menții spiritul lui pentru Cady?
Nu știu încă, încerc să-mi dau seama. Vreau să fac un album Shutterfly și să pun poze cu Paul, ca să-l descriu în termeni potriviți pentru un copil de doi sau trei ani, poate cu lucruri care îi plăcea lui să facă. Gen, lui îi plăceau câinii, îi plăcea să glumească, să citească și apoi să le linkuiesc cu lucrurile care-i plac ei, astfel el să rămână în conștiința lui Cady. Dacă o întreb „Cum îl cheamă pe tăticul tău?", și ea răspunde „Paul", pare mai mult un truc de petrecere.

Mă face să mă simt foarte fericită atunci când spune asta, dar nu cred că înseamnă ceva pentru ea. Deci cred că aș vrea să-i fac o carte, ca atunci când vorbim despre Paul, ea să aibă un loc în mintea ei pentru informațiile astea. Poate în anumite momente din viața ei, Paul nu va fi important pentru ea, iar asta ar putea să fie mai dureros pentru mine. Totul depinde de ea, eu doar am responsabilitatea să-i formez amintirile despre Paul.

Există o secțiune din interviul pentru Times când atingi subiectul momentului când a trebuit să scoți verigheta. A schimbat asta vreo ceva din procesul tău de doliu?
Cred că e invers. Momentul din procesul de doliu s-a schimbat, așa că mi s-a părut ok să dau jos verigheta. Acum port verigheta lui Paul pe mâna dreaptă, cu inelul meu de logodnă deasupra. Ar putea fi oricare alte inele, ai zice că e un inel de familie sau ceva și evident dacă te uiți la mâinile mele observi că nu sunt căsătorită, dar probabil că la un moment dat o să le dau jos și pe astea.

Există un punct în care suferința se transformă în altfel de emoție pentru tine? Ce urmează după suferință?
Nu știu dacă mai există ceva după. Nu cred că se va termina, dar pentru mine sentimentele vin în valuri, iar durerea se diminuează. Nu mai e la fel de intensă ca înainte, dar îl iubesc la fel de mult pe Paul. Asta nu s-a schimbat deloc.

Câteodată obișnuia să sărute aerul din dreptul meu. Ca și cum am fi la o petrecere în colțuri diferite ale camerei. Acum și eu fac asta, cum ar fi dacă vin dintr-un colț al casei și văd o poză cu el, sărut aerul și nici măcar nu observ gestul. O fac din instinct. Sunt deschisă ideii de a mă îndrăgosti din nou, dar nu sunt pe OKCupid, cu siguranță nu a venit momentul ăsta, încă. Dar eu cred că ideea de a-l iubi mereu, indiferent de ce va urma pentru mine sau Cady este adevărată și e valabilă cu siguranță pentru cei care și-au pierdut un părinte. Eu cred că ai în continuare o relație cu ei.

Traducere: Diana Pintilie

Citește mai multe despre doliu:
Cum îți plângi morții în era absurdă a internetului

Cum îți afectează pierderea unui părinte viața sentimentală

Poveștile mamelor care și-au pierdut copiii, despre cum au trecut peste durere