Cum te împiedică statul român să ajuți persoanele cu dizabilități

De Moş Nicolae, Cluj-Napoca a găzduit event-ul Beyond Disability în sala Auditorium Maximum a Universităţii Babeş Bolyai. Mai exact, câteva ONG-uri locale şi trupa Modiwo au organizat un spectacol-cadou pentru persoanele cu dizabilităţi şi familiile lor. Pe lângă scopul festiv, evenimentul a avut rolul de a informa publicul larg despre potenţialul creativ al persoanelor cu dizabilităţi, dar şi de a sensibiliza opinia publică la problemele cu care ele se confruntă în România.

Highlight-ul serii a fost lansarea albumului REVIVE al celor de la Modiwo. Alături de ei au urcat pe scenă Orchestra Colegiului de Muzică Sigismund Toduţă, elevi ai Liceului de Artă şi Coregrafie Dramatică Octavian Storia, Corul de limbaj mimico-gestual de la Şcoala Specială pentru Deficienţe de Auz, instrumentişti diagnosticaţi cu autism, dansatori cu Sindromul Down şi alţi invitaţi. Înainte de concertul propriu-zis a fost organizat și un târg de Crăciun cu produse create de cei cu nevoi speciale.

Poate descrierea evenimentului sună cam plată şi lipsită de entuziasm, însă copiii şi oamenii ăştia au reuşit în mod real să sensibilizeze un cinic irecuperabil ca mine. Am avut şi şansa de a vorbi cu Nicoleta Niste, directoarea executivă a Asociaţiei Autism Transilvania, despre problemele cu care se confruntă persoanele cu dizabilităţi în România.

VICE: Ce puteți spune despre eveniment şi organizaţiile care l-au făcut posibil?
Nicoleta Niste: Cu ocazia zilei de 3 decembrie, Ziua internaţională a persoanelor cu dizabilităţi, Asociaţiile Autism Transilvania, Life Force şi formaţia Modiwo s-au gândit să vină cu un eveniment despre incluziune. Vrem să scoatem în evidenţă nevoile acestor persoane, indiferent de dizabilitate, nu ne adresăm în mod special persoanelor cu autism. Este un eveniment deschis şi dorim să atragem publicul clujean şi nu numai spre nevoile noastre. E foarte important să facem un pas înainte, la fel cum toate familiile cu persoane cu dizabilităţi o fac când se luptă pentru nevoile lor. Publicul clujean şi autorităţile din Cluj-Napoca ar trebui să înțeleagă că aceste persoane fac parte din societate şi au nevoie de sprijin.

Care sunt principalele probleme cu care se confruntă persoanele cu dizabilităţi şi ONG-urile care se îngrijesc de nevoile lor în România?
Asociaţia Autism Transilvania este din 2006 în comunitate şi crezul nostru este că trebuie să ne adresăm persoanelor cu autism în special, dar şi cu alte probleme de dezvoltare. Pentru asta este nevoie de fonduri şi aici ajungem la un punct foarte foarte sensibil. ONG-urile se luptă din greu să facă rost de finanţare şi oferă servicii care le substituie pe cele care ar trebui să fie oferite de stat. Persoanele cu dizabilităţi ar trebui să aibă servicii pentru întreaga viaţă: de la servicii de sănătate la servicii de educaţie şi apoi ar trebui incluse în ateliere protejate în care ei să aibă stimă de sine, să muncească, să fie plătiţi pentru asta şi să nu rămână în sarcina părinţilor. Gândiţi-vă la o familie care deja are un adult neintegrat, nu are un job, este izolat la domiciliu şi nu are şansa de a sta într-un centru rezidenţial - de exemplu, când părinţii sunt în vârstă şi nu se mai pot ocupa de el. Aceste persoane sunt şi responsabilitatea statului român, nu doar a familiilor lor.

Cum au afectat modificările legislative recente activitatea dumneavoastră şi a celorlalte organizaţii de profil?
De exemplu, toate schimbările aduse Codului Fiscal impactează ONG-urile care se ocupă de persoanele cu dizabilităţi. În acest an, din cauza schimbărilor pe care a vrut să le impună statul român, am avut o mare dificultate în a aduna contribuţia de 2% şi cota de 20% din impozitul pe profit al firmelor. Modificarea obligaţiei companiilor mari de a colabora cu ONG-urile care au ateliere protejate şi a celei privind angajarea persoanelor cu dizabilităţi au dus la închiderea multor ateliere protejate. Eu ştiu sigur de un atelier din Cluj care a fost închis pentru că nu mai au avut finanţare.

Există discriminare în România la adresa persoanelor cu dizabilităţi?
Există și pornește de la intrarea în învăţământul de masă al copiilor şi până la angajarea persoanelor cu dizabilităţi. Mentalitatea opiniei publice este foarte greu de schimbat. Noi suntem obişnuiţi să avem colegi de clasă sau de muncă persoane „neurotipice” (n.r. fără dizabilități de natură psihică). Ar trebui să acceptăm că mai există şi alte persoane care trebuie susţinute şi care pot oferi comunităţii din abilităţile lor. Chiar dacă la nivel global au o anumită dizabilitate, ei sunt foarte buni să facă anumite lucruri şi atunci întreaga comunitate ar trebui să-i susţină. Ar trebui să știm cum să ne uităm la aceste persoane, nu să ne întoarcem capul într-o parte când îi vedem pe stradă. Gândiţi-vă cât de greu îi este unei persoane în cărucior cu rotile să aibă acces într-o instituţie publică sau cât de dificil îi este să se angajeze undeva.

În ce direcţie merg lucrurile în România privind integrarea acestora?
Chiar dacă în ultimii ani s-au făcut paşi importanţi către îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale persoanelor cu dizabilităţi, uneori chiar legislativ, din păcate nu există aplicabilitate practică la nivelul care ar fi necesar ca să schimbe semnificativ calitatea vieţii acestor persoane. Ar trebui ca tot ce este prevăzut în legislaţie să vină cu finanţare şi cu deadline-uri. E important ca atunci când facem ceva legislativ să dăm un termen de implementare şi cineva să răspundă dacă acesta nu s-a respectat.

Evoluţia opiniei publice cum o vedeţi?
Când vorbim despre copii mici, văd deja mai multă empatie şi mai multă toleranţă din partea publicului larg. Asta ne dă încredere că tinerii din generaţia actuală vor schimba mentalitățile atunci când vor deveni adulţi. Dar e mult de lucru. Îi încurajez pe toţi părinţii să le povestească copiilor lor că fiecare om e valoros, că fiecare copil e valoros şi să vadă ceva pozitiv în el, nu să îi judece pentru ce nu pot să facă, ci să-i aprecieze pentru ceea ce pot să facă şi să ofere.