E OK să fii gay și în extrema dreaptă?

Cu degetul mare lipit de arătător, bărbatul a ridicat degetul mic și a spus la cameră: „Dacă importăm o cultură, avem parte de o cultură.” În timp ce urla la spectatorii neimpresionați, a încheiat: „Aveți. În pula mea. Mâinile pătate. Cu sânge”, cu toată obrăznicia unei regine de la RuPaul’s Drag Race.

Tipul ăla era Caolan Robertson, un producător video cu 12 000 de abonați pe YouTube, 41 000 de followeri pe Facebook și 35 000 de urmăritori pe Twitter. Robertson, care e gay, spune că deși „toate religiile sunt destul de nasoale… islamismul e în mod special mai nasol.” La fel ca și colegul de dreapta gay Milo Yiannopoulos – care a devenit unul dintre preferații dreptei alternative pe agenda anti-corectitudine politică – a dus gesturile teatrale și exagerate într-o zonă foarte ciudată.

Că două personaje publice de extremă dreaptă recunosc public că-s gay s-ar putea să-i surprindă pe unii, având în vedere că vedetele acestei orientări politice sunt, de obicei, axați pe familie, și cu tendințe creștine, cum ar fi Tommy Robinson și Britain First, sau tâmpiții cu teoria conspirației, precum Paul Joseph Watson. Plus că dreptacii – de la conservatorii cu c mic, până la neo-naziști – n-au fost prea prietenoși cu gayii de-a lungul istoriei.

Cu toate astea, gayii de dreapta nu sunt, de fapt, atât de rari pe cât ți-ai putea imagina.

Cazul recent al neo-nazistului Ethan Stables, de exemplu, care a fost condamnat pentru că plănuia un act terorist, după ce complotase să atace o paradă gay din Barrow, a contestat acerb această idee a masculinității heteronormative, pentru că apărarea lui a cuprins și o afirmare a propriei bisexualități. Prin alte părți, politicienii europeni de extremă dreaptă Geert Wilders și Marine Le Pen au cântat în struna găștii LGB – dar nu T – pe când în Germania, partidul de extremă dreaptă Alternativa pentru Germania a promovat-o la conducerea sa pe lesbiana Alice Weidel.

Dar cum se potrivesc oamenii ca Yiannopoulos – un bărbat gay care hărțuiește studenți trans în campusuri – cu dreapta radicală din Marea Britanie?

La nivel istoric, acceptarea pe termen scurt a bărbaților albi gay de către dreapta radicală a funcționat pe un fundal de homofobie instituționalizată. Permisivitatea temporară a naziștilor față de co-fondatorul gay al Batalionului Furtuna, Ernst Rohm, e o nimica toată, prin comparație cu cei 50 000 de homosexuali închiși și 15 000 uciși în timpul Holocaustului. În 1999, neo-nazistul David Copeland, cunoscut ca teroristul cu bombe, a atacat persoane gay, musulmani bengalezi și persoane de culoare cu doze egale de ură. O fi fost Nicky Crane un neo-nazist violent care se bucura de aventuri gay în secret, dar când și-a făcut coming out-ul în 1992, și-a dat vederile politice deoparte și le-a declarat incompatibile cu sexualitatea sa.

Apoi a venit 11 septembrie și s-a schimbat – cel puțin în ochii dreptei radicale – ierarhia de minorități. Iată, apăruse o oportunitate de a împleti diferite facțiuni ale dreptei, împotriva unui inamic comun: islamismul.

Exact cum tratamentul aplicat de talibani femeilor a fost instrumentalizat de administrația Bush și de susținătorii săi, ca să justifice războiul împotriva terorii, modul în care tratau persoanele queer a fost folosit ca să îi descrie pe toți musulmanii drept anti-gay. În 2009, un raport al Centrul Gallup pentru Studii Musulmane a părut să confirme aserțiunile dreptei radicale: în tip ce 58% din publicul larg britanic considera că actele homosexuale sunt „acceptabile din punct de vedere moral”, 0% dintre musulmani erau de acord.

Chiar și presa liberală s-a concentrat pe această statistică: „Patrioți, respectuoși, homofobi”, spunea titlul din The Independent. „Musulmanii din Marea Britanie au o toleranță zero față de homosexualitate, se arată într-un sondaj”, scria The Guardian. Platformele de dreapta, deranjate în continuare de gayii din biserica anglicană și de catastrofa iminentă a căsătoriei între persoane de același sex, n-au prea știut cum să se poziționeze.

În ziua atentatului din clubul gay Pulse din Orlando, în 2016, în care au fost ucise 49 de persoane, Yiannopoulos a scris un articol pentru Breitbart intitulat: „Stânga a ales Islamul în defavoarea gayilor. Acum 100 de oameni zac morți sau răniți.” În articol, descrie acțiunile unui singur extremist ca fiind reprezentative pentru întreg Islamul și se folosește de sondaj ca să-și susțină afirmația: „Nu e vorba de Islamul radical. Nu e o minoritate”, scrie acesta. „În Marea Britanie, în 2009, un sondaj Gallup a constatat că nici măcar un singur musulman nu consideră actele homosexuale acceptabile. Niciunul!”

Peste câteva zile, Yiannopoulos a stat de vorbă cu câțiva oameni, într-un live pe YouTube, în care cerea interzicerea Islamului în baza acestui fapt. „Nu e Islamul radical… sunt musulmanii din Occident”, a spus acesta, ignorând faptul că același sondaj a conchis că 19% dintre musulmanii nemți și 35% dintre cei francezi considerau gesturile homosexuale acceptabile, ceea ce insinuează că țările cu o tradiție mai lungă a imigrației musulmane au musulmani mai toleranți cu comunitatea LGB.

Cu asta, s-au pus bazele narațiunilor în conflict.

Peste câteva săptămâni, Donald Trump – al cărui manager de campanie de la momentul respectiv era Stephen Bannon, pe atunci CEO al Breitbart – a devenit primul candidat republican la președinția Statelor Unite din istorie, care a menționat persoanele LGBT, de care s-a folosit ca masă de manevră pentru a cere interzicerea imigrației musulmanilor.

După cum explică Matthew Feldman – co-director al Centrului pentru Studii Fasciste, Anti-Fasciste și Post-Fasciste și Profesor de Istoria Ideilor Moderne la Universitatea Teeside: „Ideea e așa: Dacă mai avem o bâtă cu care să dăm în musulmani, să fie primită. O să ne ținem gura în problema LGBT, doar că o să vorbim despre drepturile lor la modul abstract.”

De atunci, opiniile lui Trump despre persoanele LGBT au oscilat, dar alte grupuri de britanici nu se tem să exploateze așa-zisul sprijin declarativ al drepturilor persoanelor LGBT ca să atace Islamul.

În 2016, s-a organizat un marș Gay Pride la Stockton-on-Tees, de către un grup fără afilieri mai vechi cu comunitatea LGBT, dar cu multe conexiuni cu EDL și Pegida UK, fondat tot de Tommy Robinson. Marșul „își apropria tragedii, ca să promoveze și mai mult bigotism”, au avertizat membrii proiectului anti-islamofob Tell MAMA.

Peste un an, grupul Gays Against Sharia (GAS) – fondat de Tommy English, cunoscut drept Tommy Cook, fondatorul diviziei LGBT a EDL – a ridicat ștacheta. Deși Tommy Robinson a confiscat unul dintre marșurile GAS, pe care l-a redenumit Uniți-vă împotriva urii, în septembrie 2017, GAS și-a organizat propria paradă la Bristol. Imagini în care English e arătat cu un steag cu curcubeu pe care scrie „UNIȚI ASTĂZI ȘI PENTRU TOTDEAUNA. AJUTAȚI-NE SĂ OPRIM CREȘTEREA UNEI IDEOLOGII MALEFICE ȘI PLINĂ DE URĂ”. Anne-Marie Waters, lesbiana care a candidat la nominalizarea din partea partidului UKIP cu o agendă anti-islamică, apare în poze că ajută la susținerea acestui banner.

Demonstratorii re-etichetaseră Islamul drept singurii și adevărații asupritori ai persoanelor LGBT, iar extrema dreaptă devenise protectoarea minorităților – o narațiune pe cât de transparentă, pe-atât de cinică.

Cât despre analiza Gallup, Dalia Mogahed – Directoare de Cercetare la Institutul de Politici și Analiză Socială – a declarat pentru VICE că a fost interpretată greșit. „Să spui că actele homosexuale sunt greșite din punct de vedere moral nu e o dovadă că musulmanii o să facă rău comunității LGBTQ.”

„Musulmanii sunt parte integrantă din Marea Britanie de sute de ani, la propriu, și, spre deosebire de dreapta creștină, nu militează împotriva comunității LGBTQ”, a adăugat Mogahed. „Într-o societate democrată, libertatea de conștiință și credință sunt principii de bază, inclusiv pentru credințele cu care s-ar putea să nu fim de acord. Ne erodăm propriile valori când începem să cenzurăm gândurile.”

Mogahed a mai indicat și paradoxul faptului că Yiannopoulos se plânge de bigotismul musulman împotriva persoanelor LGBT, în timp ce militează pentru interzicerea musulmanilor.

Din fericire, Yiannopoulos nu mai e la fel de amenințător ca pe vremuri, pentru că a pierdut afecțiunea dreptei radicale, postul la Breitbart și finanțarea de la Robert Mercer, după ce au apărut imagini filmate cu el în care apără pederastia. Să nu credeți că se lasă: noul lui site, Milo Inc, îi condamnă pe gay și, în același timp, se folosește de ei ca să respingă acuzațiile de islamofobie. Două titluri spun: „Toate studiile arată că părinții gay nu le fac bine copiilor” și „GOOGLE sprijină guvernul musulman din Indonezia în criza anti-gay”. Există, până la urmă, o limită la doza de homosexualitate pe care pot părea s-o aprobe persoanele LGBT din extrema dreaptă.

Caolan Robertson își asumă mai fățiș disprețul pentru cultura gay. Într-un clip de pe canalul canadian de extremă dreaptă The Rebel Media, se duce la Pride-ul de la Londra din 2017, își bate joc de cei pe care-i intervievează și spune despre eveniment că e „cel mai degenerat festival pe care l-am văzut vreodată”. Mai menționează și un sondaj ICM din 2016, cu metodologie chestionabilă, care sugerează că 52% dintre musulmanii britanici consideră că homosexualitatea ar trebui să fie ilegală și citează această statistică, înainte să-l întrebe pe jurnalistul și activistul de stânga Owen Jones: „Crezi că asta e o amenințare la adresa gayilor de la noi din țară?”

Jones răspunde succint: „Grupările de extremă dreaptă… încearcă, cu cinism, să aproprieze drepturile persoanelor gay, în numele islamofobiei.”

Într-un alt clip – de data asta un interviu cu colegul vlogger radical de dreapta, Millennial Woes – Robertson citează un raport necunoscut, care insinuează că „60% dintre gayii britanici recunosc că au peste 500 de parteneri” și adaugă: „[Gayii] s-au căcat, la propriu, pe toți oamenii care s-au luptat pentru ca drepturile lor să poată exista, când s-au comportat așa.” Singura sursă care se corelează cu asta e un studiu sociologic din 1978, care e distribuit frecvent pe site-urile creștine.

Ulterior, Robertson a plecat cu scandal de la Rebel Media, iar acum lucrează în spatele camerei, face documentare cu fosta colegă de la Rebel, vloggerița canadiancă de dreapta alternativă, Lauren Southern.

Credințele lui Anne-Marie Waters, lidera eșuată a UKIP, despre drepturile LGBT și Islam pot fi rezumate cu ajutorul unui tweet de-al său: „Sunt o femeie gay care-și prețuiește libertatea, credeți-mă, Islamul e pe urmele mele.” Cu toate astea, noul ei partid, For Britain, nu menționează deloc persoanele LGBT în manifestul său. Poate pentru că dreapta radicală nu prea are loc de lesbiene, care, așa cum explică Patrik Hermansson, de la Hope Not Hate – care și-a petrecut un an sub acoperire în dreapta alternativă – „nici măcar nu sunt discutate” din cauza șovinismului de vestiar al grupării.

Hermansson înțelege cum au ajuns bărbații gay să facă parte din dreapta radicală și să fie apreciați de ea: „Există această glorificare a corpului masculin și ideea că bărbații sunt cei mai buni în tot. Ca atare, are sens ca atunci când bărbații sunt aproape unul de celălalt, în acele grupuri, homosexualitatea să nu mai fie neapărat atât de ciudată.” Mai citează și din bărbatosferă – care constă din bărbați necuplați, care se simt „ignorați și oprimați de ceea ce percep ei drept feminim” – ca punct comun de acces în dreapta radicală. Feldman e de acord: „O legătură apropiată între bărbați poate să treacă de la homosocializare la homoerotism la LGBT.”

Există și un argument despre punctul în care aprecierea fetișizantă a iconografiei fasciste poate să alunece într-o apreciere pe bune a idealului nazist de Ubermensch – un bărbat puternic, musculos și sănătos. Gândește-te la Scorpio Rising, de Kenneth Anger, la predilecția lui Tom of Finland pentru antagoniști în uniformă și la cultura skinheads-ilor gay. După cum remarcă Hermansson: „E ca atunci când cei hărțuiți devin hărțuitorii, dar li se întâmplă doar bărbaților albi, pentru că ei au această posibilitate.

Însă mai grav e că așa-zise grupări pro-LGBT se folosesc de statutul unei minorități pe post de as cu care scapă de orice acuze de bigotism, într-o tentativă cinică și manipulatoare de a obține laudele etice greu de câștigat, și mai mulți membri. Nu doar că argumentele lor – susținute de sondaje neglijente și voit interpretate greșit –pot să fie convingătoare, dar oamenii ăștia mai încearcă și să-i facă pe stângiști să pară adevărații opresori ai persoanelor gay. Într-adevăr, căsătoria între persoane de același sex a fost introdusă în Marea Britanie de un guvern conservator, dar drepturile LGBT înseamnă mai mult decât căsătorie.

După cum a arătat acea lungă bătălie, orientarea sexuală nu implică întotdeauna o orientare politică și e de datoria oricui, indiferent unde s-ar plasa pe spectrul politic sau ideologic, să continue discuția despre cum conservatorii religioși și sociali se gândesc la persoanele LGBT și se poartă cu ele.

Re-brandingul dreptei radicale drept operatori intelectuali bine îmbrăcați și cool a funcționat pentru a acorda mișcării o credibilitate nemeritată, dar interpretarea islamofobiei ca toleranță a persoanelor gay e transparent exploatatoare. E doar o chestiune de timp până când vor fi demascați.

Textul a apărut inițial pe VICE UK.