Statul Islamic

Am fost colegi de celulă cu un membru al Statului Islamic

Povestea lui Robert Daw și a lui Rae Lewis-Ayling, care s-au dus în Irak ca să contribuie la construcția utopiei Rojava, dar au sfârșit în închisoare timp de 40 de zile.
27.2.18
Robert Daw (stânga) și Rae Lewis-Ayling

Pe întuneric, pe vine, cu țigările palmate ca să evite să fie reperați de lunetiști, Robert Daw și Rae Lewis-Ayling au așteptat semnalul să fugă. Totul mergea conform planului.

Sârma ghimpată era la doar 100 de metri în față – un sprint simplu pentru doi tipi la 20-și-ceva de ani, în bocanci de muncitor. Undeva în depărtare aproape puteau să deslușească strălucirea unui post de santinelă și siluetele celor doi gardieni care fumau în spatele unui geam. „Pentru voi e OK”, a șoptit unul dintre revoluționarii kurzi cu accent puternic, care fuseseră de acord să-i transporte ilicit în Siria, în toiul nopții. „Dacă vin paznicii, pe voi vă bagă la închisoare. Pe noi ne ucid.”

Publicitate

Era 1 august 2017, iar cei doi tineri britanici erau cât de aproape cu putință ca să-și împlinească visul. În sfârșit erau transportați în Rojava, regiunea kurdă a Siriei de Nord unde Unitățile de Protecție a Poporului (YPG) luptau cu ISIS din 2011. Așteptaseră nouă zile în Irak să răsară luna întunecată – care le asigura cea mai sigură trecere cu putință peste graniță. Și acum erau în cele din urmă acolo. Aproape.

Fără niciun avertisment, un strigăt într-o limbă pe care n-o înțelegeau a străpuns întunericul de catifea. I-au urmat imediat clicurile armelor armate și un grup de vreo 30 de grăniceri Peshmerga s-a materializat în fața ochilor lor, urlând toți la ei să se arunce la pământ. „În clipa aia, mi-am dat seama că visul s-a terminat”, mi-a spus Rae.

Habar n-avea de coșmarul care urma să înceapă.

Rae, 25, lucrează la calea feratăși e din nordul Țării Galilor. Rob, 21 de ani, e paznic din Preston. Amândoi sunt socialiști sadea și s-au cunoscut la o adunare a membrilor partidului laburist în adolescență. Sunt cei mai buni prieteni. M-am întâlnit cu ei într-o cârciumă din New Cross, Londra, la începutul lui septembrie 2017. Niciunul dintre ei nu e prea înalt și nici n-arată prea dur. De fapt, sunt slăbănogi și palizi, cu păr facial puțin și unghii mâncate: clar, după cum arată, niciunul nu e genul să treacă la arme pe cel mai violent și fără de lege câmp de bătălie din lume. „Nu suntem – nu de-aia ne-am dus”, a spus Rob. „Ne-am dus ca să ajutăm revoluția.”



Nordul Siriei trece din plin prin transformări radicale. Inspirați de ideologia lui Abdullah Öcalan, liderul aflat la închisoare al partidului Muncitorilor Kurzi (PKK), scos în afara legii în Turcia și provocați de „primăvara arabă” din 2011, oamenii se organizează în adunări la firul ierbii și cooperative și-și declară autonomia față de stat și dorința pentru democrație adevărată. Ideile anticapitaliste, marxiste și feministe sunt în floare, inclusiv un sistem colaborativ de președinție, în care un bărbat și o femeie împart puterea la toate nivelurile. În YPG, ofițerii sunt aleși de trupe, iar bărbații și femeile luptă cot la cot.

Experimentul s-a dovedit seducător pentru stângiștii din lumea întreagă. Inspirați de Brigăzile Internaționale din Războiul Civil Spaniol, zeci de occidentali de extremă stânga s-au bulucit la Rojava de când un prim val a format un Batalionul Internațional pentru Libertate (IFB) în iunie 2015, ca reacție la ceea ce au numit „o baie de sânge” în Orientul Mijlociu. „În cele din urmă, [kurzii din Siria] vor să distrugă structurile patriarhale despre care spun că oprimă femeile, și să reconstruiască o societate egalitară, în care toată lumea are un cuvânt de spus, indiferent de etnie sau gen”, a spus Rob. „Toate astea în inima Orientului Mijlociu! Din clipa în care am auzit de Rojava, am știut că trebuie să iau parte.”

Publicitate

Însă kurzii sireni și cei irakieni nu prea se înțeleg. „Guvernul Regional Kurd (KRG) influențat de SUA din nordul Irakului e o autoritate capitalistă și vine în contra a ceea ce se întâmplă în Siria”, mi-a spus Rae. „Să-l ferească sfântu’ pe ăla care încearcă să treacă dincolo.”

„Voi ISIS”, au urlat soldații. „Noi omorâm ISIS.” Le-au pus cătușe și i-au legat la ochi pe cei doi bărbați și le-au pus arme la tâmple, amenințând c-o să apese pe trăgaci. „Îmi tremuram picioarele de frică”, a spus Rob. „Sincer, am crezut c-o să murim. Dar în clipa aia, ce puteam să facem? Pur și simplu am închis ochii și-am așteptat să se întâmple.”

N-au tras. Privind în urmă, Rob și Rae mi-au zis că nici nu prea erau soldați, ci grăniceri de rang jos, mult prea entuziasmați și adolescenți.

Pe parcursul următoarelor două zile, cei doi tineri au fost mutați de la o secție rurală de poliție la alta, pentru interogatorii. Spun că în perioada respectivă nu li s-a oferit nici măcar o dată un avocat, darămite dreptul de a vorbi la telefon. „Le-am spus adevărul”, zice Rob. „Le-am zis că suntem ajutoare, că n-am venit acolo să luptăm, ci să-i ajutăm pe kurzii din Siria să construiască o societate mai bună.”

Apoi, pe 3 august au ajuns la Erbil, în capitala Kurdistanului irakian, unde au fost forțați să mărșăluiască cu brațele ținute la spate. Au fost băgați într-o celulă de arest de la Directoratul General de Securitate din oraș – un complex impunător, construit de americani, unde erau deținuți cei mai răi criminali din Kurdistanul irakian. „Toată lumea s-a oprit din ce făcea și s-a uitat la noi”, a spus Rae. „N-am știut dacă ar trebui pur și simplu să ne ducem să ne așezăm într-un colț și să sperăm c-o să fie bine, sau să-l atacăm pe cel mai mare tip din celulă, cum citisem c-ar trebui să faci la pârnaie.”

Publicitate

N-au făcut nici una, nici alta. Pentru că, în clipa aia, un spaniol, un brazilian și un francez s-au apropiat de ei, le-au strâns călduros mâinile și le-au spus că dacă se aliază cu ei, o să trăiască. Atunci a șoptit brazilianul: „Bine ai venit în iad.”

Spun că celula avea 5 pe 13 metri și era ocupată de o sută de bărbați. Noaptea, singurul mod de a dormi era pe o parte, înghesuiți laolaltă precum sardinele. „Niciodată nu stingeau lămpile cu halogen”, a spus Rae. „N-am văzut întunericul mai bine de o lună. Asta îi futea la creier pe cei mai mulți.”

Deținuții erau de la violatori și dealeri de droguri la revoluționari kurzi și-o mână de alți vestici care luptaseră cu YPG-ul din Rojava, până când au fost arestați în timp ce încercau să ajungă acasă. Ordinea în celulă nu era menținută de gardieni, ci de un deținut pe nume Zrian, un fost soldat Peshmerga îndesat și principalul turnător. „Absolut orice se întâmpla, el dădea raportul la gardieni”, a spus Rae. „Era tovarăș cu violatorii și cu cel mai puternic tip din celulă. Gen, la ora 1 după-amiaza obliga pe toată lumea să tragă un pui de somn două ore. Era o chestie de putere.”

Robert în Kurdistan

Zilele s-au transformat în săptămâni, iar Rob și Rae au început să se întrebe dac-o să mai ajungă vreodată acasă. „Habar n-aveam dacă familiile noastre mai știau dacă suntem în viață, darămite unde suntem”, a spus Rae. „Și nu era un loc unde voiam să rămânem.”

Despre gardieni spun că erau violenți și sadici și dădeau bătăi pentru încălcări minore ale ordinii, cum ar fi că se râdea în prezența lor. Nu și pe Rae sau Rob, însă. „Am aflat mai târziu că li se spusese să ne lase în pace, pentru că eram clasificați prizonieri politici, nu combatanți”, mi-a zis Rae. „Ceilalți n-avuseseră norocul ăsta.”

Publicitate

Lumina non-stop, frica de bătăi și plictiseala îi făceau pe unii bărbați să-și piardă mințile. „Aveai atât de puține de făcut, încât oamenii se certau pe cine să șteargă pe jos”, mi-a spus Rob. „Acestea fiind zise, asta însemna că celula era mereu impecabilă.”

După două săptămâni, doi spanioli – alți luptători YPG capturați – au fost târâți în celulă, plini de sânge și bătuți. Unul dintre ei era într-o stare atât de proastă, încât părea practic să fie în comă, posibil după un AVC. „Era atât de deshidratat, încât atunci când îl ciupeai, pielea nu revenea la loc, ca a ta sau a mea”, a zis Rae.

I-au implorat pe gardieni să-l ducă la spital, dar li s-a spus că nu e problema lor. „Singurul motiv pentru care spaniolul mai e în viață e pentru că un deținut kurd pe nume Omut – tipul își ieșise complet din minți – l-a atacat din nimic cu un ceainic și i-a crăpat craniul”, a spus Rob. „Asta l-a transformat în problema gardienilor, pentru că se rănise pe tura lor.” L-au dus pe tip la tratament medical.

Cu altă ocazie spun că s-au trezit în sunetele terifiante ale unui viol în grup comis asupra unui băiat de 14 ani. „Am aflat mai târziu că era acolo doar pentru posesie de cannabis”, a zis Rae. „Dar ce puteam să facem? Violatorii erau prieteni cu Zrian. Dacă interveneam, s-ar fi întors împotriva noastră.”

Deținuții aveau voie să se plimbe pe-afară timp de o oră pe zi, într-o curticică acoperită, și să folosească toalete ecologice cu hârtie igienică (cea din colțul celulei nu avea luxul ăsta.) În perioada respectivă, trei bărbați au încercat să se sinucidă cu fâșii de pătură cu care voiau să se sugrume. „A trebuit să-l salvez pe unul dintre ei intrând peste el la baie, după ce s-a încuiat înăuntru și a început să țipe”, a spus Rob. „Bănuiesc că s-a hotărât că, de fapt, nu voia să facă asta.”

Mâncarea era, în mod surprinzător, bună: în principal pâine, iaurt, carne de capră sau pui, plus orez sau cartofi fierți, tăiați în felii lungi și apoase. Existau și momente de veselie. Cum ar fi fostul mujahedin de 70 de ani, care fuma țigară de la țigară, de devenise agent Al-Qaeda și le dădea constant țigări tuturor, iar pe Rae l-a învățat să joace șah.

Publicitate

Și-apoi mai erau kurzii revoluționari care stăteau în cerc și cântau melodii kurde vechi. „În cele din urmă, ne-am alăturat și i-am învățat cântece britanice socialiste vechi, cum ar fi Internaționala și Billy Bragg și le-a plăcut la nebunie”, râdea Rob. „The Power of the Union a fost hitul pentru noi.”

Rob chiar a împlinit 21 de ani în celulă și câțiva dintre ceilalți deținuți europeni au reușit să aducă un tort de contrabandă în celulă. „Habar n-au cum au reușit, dar a fost unul dintre cele mai emoționante momente din viața mea”, a spus Rob.

Cam pe la mijlocul lui august, au început să circule zvonuri că urmează să li se alăture un nou deținut din Germania. „Eram destul de entuziasmați c-o să cunoaștem un nou occidental”, a zis Rae. „Cineva care, speram noi, vorbește engleză.”

Dar tipul mătăhălos care a intrat în celulă nu era cum se așteptaseră ei. Solid, cu mușchi sculptați, ca și barba care-i înconjura chipul, tipul – era destul de evident – nu putea să vină decât dintr-un singur loc: Statul Islamic Irak și al-Sham. Cu toate astea, Rae, care vorbește un pic de germană, s-a prezentat. Bărbatul a răspuns într-un mod pe care niciunul dintre ei n-avea cum să și-l imagineze.

„Ce faci, țigane?”, a rânjit tipul, într-o engleză aproape perfectă, înainte să le strângă mâinile în stil de gangster din LA. „Clar avea emoții”, a spus Rae, „dar a părut să se apropie de noi imediat, pentru că eram britanici. Gen, vorbea ca ultimul dubios, în pula mea, dar cel puțin făcea asta într-o limbă pe care o înțelegeam.”

Publicitate

Numele tipului era Deniz, un neamț de origine turcă de la Frankfurt. Bărbatul în vârstă de 25 de ani fusese prins, avea el să le dezvăluie mai târziu, în timp ce încerca să fugă de jihadiști cu soția sa preferată. „Era unul dintre puținii bărbați care vorbeau engleza fluent, precum și araba, așa că traducea pentru noi cu gardienii”, a zis Rob. „În spatele măștii se vedea că e o ființă umană sinistră, în pula mea: avea sclavi, avea mai multe soții și se lăuda cum torturează civili kurzi la ’șto. Dar, în mod complet suprarealist, în momentele alea am uitat toate astea, era agreabil. Țin minte într-o noapte, când Deniz ne-a trezit pe mine și pe Rae pentru că cânta Where Is the Love de la Black-Eyed Peas în gura mare.”

Deniz (căruia i-am omis numele de familie, pentru că la ora actuală e judecat în nordul Irakului) nu era cum își imaginau ei că sunt radicalii ISIS. Avea simbolul zodiacal al capricornului tatuat pe gât și vorbea entuziast despre cât de mult iubește ciocolata Mars, precum și despre filmele lui preferate, Inception și 2 Fast 2 Furious.

„Zici că era doi oameni”, mi-a zis Rob. „Aproape în aceeași frază ne spunea cât e de minunat că singurul instrument permis de califatul islamic e o tobă, în timpul anumitor versete din Coran, înainte să spună cât de mult îi place rapul american. Era obsedat de DMX și 50 Cent. Deniz era un tip tare confuz.”

În câteva zile, Deniz a început să-și toarne povestea vieții. Pretindea că-și petrecuse cea mai mare parte a vieții de la 20 de ani în sus conducând o sală de forță la Frankfurt, unde devenise dependent de steroizi, până când s-a anturat cu o bandă de mexicani din oraș și a descoperit cocaina. „Apoi, într-o zi, s-a hotărât să treacă la islamism, să se căsătorească cu o musulmancă și să plece în Irak, ca să se alăture Statului Islamic”, a zis Rob.

Însă, dintre toate conversațiile pe care le-a purtat cu Deniz, una s-a remarcat în mod special. „Eu nu știu prea multe despre Islam și am vrut să aflu mai multe despre versiunea lui de Islam”, a spus Rob.

Publicitate

Conversația a decurs cam așa?

Rob: Deniz, deci tu iei Coranul la propriu, nu?

Deniz: Nu, ascultăm de cuvântul învățaților de pe YouTube.

Rob: Și de unde sunt învățații ăștia?

Deniz: Din Marea Britanie. Toate clipurile de pe YouTube la care ne uităm în Statul Islamic sunt de la învățați islamiști care locuiesc în Marea Britanie. Toți.

„Eram gen: Jesus, fuck”, mi-a zis Rob. „M-a spart. Cred că era un tip foarte pierdut și singur, care-și căuta o identitate – ceva cu care să spună: Ăsta-s eu. A găsit asta un timp în Statul Islamic. Apoi s-a speriat.”

La început, Deniz a spus că a fugit după ce l-au dezamăgit crimele de război pe care le-a văzut. Dar, pe măsură ce-au trecut săptămânile, a mărturisit că a comis și el astfel de crime. „La sfârșit, a zis că a plecat pentru că n-a vrut să moară”, a spus Rae. „Îi era frică de drone. Moartea, zicea el, nu era prea pe gustul lui.”

VICE l-a contactat pe tatăl lui Deniz, ca să verificăm afirmațiile lui Rob și Rae. Într-o conversație telefonică nu a vrut să comenteze zvonul că fiul lui s-a alăturat ISIS, a făcut referire la procesul acestuia, aflat pe rol, dar a confirmat că Deniz și soția lui se predaseră forțelor Peshmerga din nordul Irakului. A mai negat și că Deniz ar fi luat cocaină sau steroizi, asocierea lui cu bandele, faptul că-i plăcea odată muzica rap și că are un tatuaj cu capricorn.

La scurt timp după sosirea lui Deniz, lui Rae și lui Rob li s-a permis în sfârșit să dea un telefon. Așa că au sunat la singurul număr pe care-l știau pe din afară: cel al mamei lui Rae. „A fost colacul nostru de salvare”, a zis Rae. „A sunat la Ministerul de Externe britanic, care l-a trimis pe consulul britanic general de la consulat la Erbil să ne vadă. Ne-a spus să mai îndurăm câteva săptămâni, cât lucrează el la eliberarea noastră.”

Publicitate

După 30 de zile, li s-a permis din nou să folosească telefonul. „Mama lui Rae ne-a spus că fuseserăm grațiați, dar că va trebui să mai așteptăm încă zece zile, până se termină Eid-ul.

Zilele respective au trecut ca toate celelalte, până când, pe 10 septembrie, s-a întors Consulul General. „A spus că KDP-ul nu ne reînnoiește vizele, așa că, tehnic vorbind, ne aflam ilegal în țară. A spus că trebuie să plătim 340 de dolari amenzi pentru vize, să ne pună ștampilele și să ne cărăm.”

Peste 24 de ore, erau într-un avion spre Heathrow.

Un purtător de cuvânt al Biroului de Externe și pentru Commonwealth al Marii Britanii a refuzat să comenteze detaliile cazului lui Rob și Rae, dar a spus: „Am acordat asistență consulară pentru doi cetățeni britanici închiși în Irak din august până în septembrie. Ambii cetățeni s-au întors acum în Marea Britanie.”

Cei doi n-au aflat niciodată ce s-a întâmplat cu călăuzele lor, după ce au fost arestați pe 1 august. „Cred că-s morți, probabil”, a spus Rob. „Dar n-o să știm niciodată.”

Aflați acum acasă, în siguranță, Rae și Rob și-au găsit joburi – Rob la căile ferate, iar Rae în construcții. S-au mutat într-un apartament la Londra împreună, iar Rae s-a logodit.

Încă se mai gândesc la mujahedinul șahist și la luptătorii din YPG din vest. Din când în când, le mai răsare în gând chiar și Deniz.

Se simt traumatizați de chin? „Încă mă mai trezesc în unele nopți și mi se pare că mai sunt în celula aia”, a spus Rob. „Mă trece un fior ori de câte ori aud că cineva își zdrăngăne cheile”, adaugă Rae. Dar, una peste alta, cei doi păreau neobișnuit de vioi, având în vedere experiența.

Când îi întrebam dacă regretă ce-au făcut, ochii lui Rob sclipesc sfidător. „Nici măcar o clipă, în pula mea. Dac-aș putea să mă mai duc o dată, aș face-o. Singurul meu regret e că n-am ajuns în Rojava. Știu că am fi putut să facem lucruri bune acolo. Chiar dacă aș fi ajutat doar să se construiască o casă, cineva care avea nevoie de ea ar fi primit casa aia pe gratis. Ar fi fost destul pentru mine.”

S-a băgat și Rae: „Dacă e ceva ce m-a învățat experiența e cât de mult se tem forțele reacționare din regiunea respectivă de revoluția Rojava. Sunt dispuși să bage la închisoare socialiști ca noi, care-am fi putut lejer să și murim acolo.”

Și dac-ar fi murit? Rob râdea. „Au murit mulți oameni și-nainte în numele socialismului. Clar nu vor să mor, dar dacă e să mă omori, atunci steagul roșu rămâne roșu. Știi Steagul roșu, imnul Partidului Laburist?”

„Poate nu chiar toate versurile”, am mormăit eu.

A luat o gură de bere, s-a uitat la Rae și a rânjit. Apoi, la unison, au început să cânte: „Deși lașii tresar și trădătorii rânjesc, noi aici ținem steagul roșu sus.”