Cele mai dubioase lucruri pe care le cer bogații angajaților

Când am primit jobul de bucătar pe un superiaht, eram pregătită pentru lux. Mă așteptam la opulență, la bacșișuri grase pe care să le îndes sub șorț. Dar nimic, absolut nimic, nu m-ar fi pregătit pentru seria de cereri ieșite din comun pe care trebuia să le rezolv în fiecare zi.

Am lucrat pentru o femeie obsedată de căpșuni, dar care le mânca doar după ce înlăturam fiecare sămânță cu penseta. Alt proprietar de iaht mi-a dat indicații să comand homari din Boston pentru câteva mii de euro, în ciuda faptului că eram în mijlocul Mării Mediterane, iar porturile dădeau pe afară de pescari care-și vindeau produsele proaspete.

Unele lucruri mi s-au părut bizare la început, dar treptat au devenit rutină: Am văzut stewardese care călcau zilnic ziare și care, în fiecare seară, îmi aduceau câte un bol cu fructe pe care le aranjam înainte de culcare. Era important ca fiecare boabă de strugure sau afinele să fie spălate cu apă minerală, apoi șterse cu mătase până străluceau.

Pentru unii membri din personal, cererile deveneau un coșmar. „Am lucrat pentru un tip bătrân care dorea ouă proaspete, fierte timp de 12 minute, în fiecare dimineață la micul dejun, dar le voia în cinci minute cât stătea la masă”, mi-a povestit Gemma, o stewardesă de 29 de ani. „Era arțăgos și urla, îmi vreau oul acum! Dar pentru că lua micul dejun oricând între șapte și 11 dimineața, bucătarul trebuia să aibă mereu ouă la fiert, d-aia rămâneau cu zecile în fiecare zi.”

Stuart, un bucătar de 33 de ani, a rămas marcat de perioada în care căuta pepenii cei mai roșii. „Oligarhul pe care-l aveam la bord voia pepene de câteva ori pe zi, dar refuza orice felie care nu era de un roșu aprins”, a zis el. „Însă nu ai cum să-ți dai seama cât de roșu e unul până nu-l tai, așa că-i colecționam în așa hal încât am ajuns să dorm cu ei în cabină. Nu o să uit niciodată senzația aia pe care o ai când tai pepene după pepene, știind că niciunul nu va fi bun după standardele lui.”

Cererile de genul ăsta apăreau oricând pe timpul zilei sau nopții. Stewardesa Laura, de 25 de ani, a lucrat într-o vară pe un iaht care-i aparținea unui prinț din Orientul Mijlociu și jură cu mâna pe inimă că n-a mai văzut atâta exces în viața ei. „În fiecare noapte juca la cazino până la patru dimineața, după care venea pentru o cină numai cu tacâmuri din argint, în care felurile de mâncare nu se mai terminau.” Același proprietar a insistat să-și ia cu el o valiză mică, astfel încât asistentul său personal să facă o reproducere a întregii sale garderobe pentru fiecare dintre proprietățile și navele sale, d-aia ajungea să cumpere aceeași bluză de zece ori ca să fie trimisă peste tot pe glob.

Apa minerală era o temă recurentă la bordul superiahturilor. Am cunoscut un marinar de punte care a trebuit să conducă o dubiță plină cu apă minerală Fiji în Europa pentru că nu era disponibilă în Italia. Pentru Emily, o stewardesă de 28 de ani, cererile astea erau și mai extravagante. „Pe prima barcă pe care am lucrat, proprietara insista ca fructele, legumele și hainele să fie spălate cu apă minerală”, a zis ea. „Fiecare articol vestimentar era clătit în apă scumpă din sticlă. Am rezistat doar un sezon pe vasul ăla.”

Și Stuart are povești: „O proprietară foarte bogată care înota de câteva ori pe zi cerea ca personalul să o aștepte la pupă cu trei sticle de Evian la temperaturi diferite ca să se clătească: prima era la trei grade Celsius, următoarea la șase, iar ultima la zece. Dacă nu erau la temperatura potrivită, începea să urle ca toți dracii.”

Unul dintre lucrurile care m-au marcat la proprietarii de iahturi era nefericirea de pe fețele lor. Ajungeam în locurile astea superbe pe niște iahturi care atrăgeau mulțimi în port, dar dacă apărea vreun vas în apropiere, îi lovea invidia și cereau să ne mutăm.

Uneori cererile depășeau ridicolul. Tara, o stewardesă șefă de 35 de ani, nu o să uite niciodată ziua în care nepoata proprietarei și-a scăpat creionul preferat peste bord. „Avea un tantrum oribil, dar pentru că eram în mijlocul oceanului mă gândeam că nu prea aveam ce să facem”, a zis Tara. Însă proprietara a insistat ca echipa să facă o întoarcere de urgență, rezervată pentru situațiile în care un om pică peste bord, și a trimis un scafandru în căutarea creionului prețios. Desigur că nu l-a găsit. „Creionul ăla costa în jur de un cent”, a adăugat ea.

Tara a lucrat și pe o barcă cu un mic „X” pictat pe podeaua salonului, sala principală a iahtului. „Proprietara voia ca în orice moment al zilei să existe o stewardesă pe acel X, în raza ei vizuală și pregătită să o servească. Ea îi făcea un semn vag că era nevoie de fată, iar dacă cea din urmă rata momentul, ieșea cu scandal.”

După câteva luni pe iaht, devine normal să lustruiești afine și să calci ziare. Dar vine și un moment în viața fiecărui angajat când își dă seama că face ceva atât de ridicol încât trebuie să-și bage picioarele și să-și dea demisia. Pentru Tom, un marinar de punte de 22 de ani, momentul ăla a venit când s-a trezit cu o grămadă de bani uzi.

„Am realizat cât de absurdă a devenit viața mea când a trebuit să usuc cu foehnul niște bancnote de 500 de euro”, mi-a spus el. „Un invitat a sărit peste bord cu cel puțin zece mii de dolari în buzunar și jobul meu era să-i usuc.”

Articolul a apărut inițial pe VICE AU.