Povestea femeii care a evadat de două ori din Coreea de Nord

Atunci când o întâlnesc pe Jihyun Park într-o cameră oarecare de conferințe din centrul Londrei, ea este surprinzător de bine dispusă. Femeia veselă, trecută de prima tinerețe (Park are 49 de ani), îmbrăcată într-un costum albastru închis și cu o broșă strălucitoare cu diamante în piept, izbucnește frecvent în hohote de râs, chiar dacă povestește cum a îndurat unele dintre cele mai îngrozitoare suferințe la care poate fi supus cineva: Park este o trădătoare din Coreea de Nord și o supraviețuitoare a traficului de carne vie și a lagărelor de muncă și unul dintre puținii oameni care pot să povestească din proprie experiență despre brutalitatea regimului.

Park este în Londra ca să țină un discurs la lansarea ecranizării Little Pyongyang, un documentar nou, stilizat, care urmărește viața lui Joong-wha Choi, un dezertor nord-coreean, în timp ce se chinuie să se adapteze la viața de zi cu zi dintr-o suburbie din sudul Londrei. Precum Choi, Park face parte dintr-o comunitate mică de nord-coreeni care locuiesc momentan în Marea Britanie. Și la fel ca Choi, Park a văzut și a experimentat o realitate despre care puțin aud.

Născută în Chŏngjin, cunoscut ca „Orașul Fierului” din pricina trecutului industrial, Park își amintește o copilărie idilică. „Orașul meu este foarte frumos”, spune ea, „pentru că pe-o parte este marea și pe cealaltă sunt munții, și atunci, când eram copil, mă jucam fie în munți, fie pe plajă.” Ca toți ceilalți copii din toată lumea, Park s-a jucat cu orice găsea pe jos, precum pietre și bețe. Sportul ei preferat? Jocurile de război cu inamicii geopolitici ai propriei ei țări: Coreea de Sud sau America. „America pierdea mereu!”, glumește Park.

Ca mulți alți supraviețuitori ai regimurilor despotice, Park nu poate spune exact când a început spălarea de creier. Poate să zică doar că a început încă din fragedă copilărie. „Credeam că Coreea de Sud este o țară foarte săracă unde oamenii se îmbracă cu haine îngrozitoare”, își amintește ea. „Și am urât dintotdeauna America!”

După ce și-a terminat studiile, Park a lucrat ca profesoară de liceu și era loială regimului. Dar lucrurile s-au schimbat în 1996, când și-a văzut unchiul murind din cauza malnutriției, după ce guvernul nord-coreean a stopat rațiile de orez pe care mulți se bazau ca să supraviețuiască. „Apoi, am început să am o mulțime de întrebări”, își amintește ea. „Dar tot n-am vorbit despre asta.” Pe lângă serviciile statului nord-coreean, lui Park îi era frică și de propriul frate – un turnător loial regimului.

După ce fratele ei mai mic a fost rupt în bătaie de poliție din pricina unei infracțiuni minore, Park s-a decis să fugă. Ei au traversat granița cu China, unde Park a fost despărțită de fratele ei și vândută unui fermier chinez. Locul în care se află fratele său rămâne în continuare necunoscut, cu toate că Park crede că a fost trimis înapoi în Coreea de Nord, la o moarte aproape sigură. „Asta a fost acum 18 ani”, spune ea cu un glas moale. „Încă nu știu dacă mai este sau nu în viață. Dar nu-mi pierd niciodată speranța pentru că nu i-am văzut cadavrul. Încă aștept.”

Fermierul chinez a forțat-o pe Park să muncească pe câmpurile lui. „Mi-au spus: Am împrumutat o grămadă de bani ca să te cumpărăm, așa că acum trebuie să ne dai înapoi banii ăia”, își amintește ea.

Ea a rămas însărcinată cu bărbatul care a înrobit-o. „Copilul era ultima mea familie – ăsta era gândul care mă măcina”, spune Park. „Am vrut să păstrez copilul. M-am gândit, Poate că el îmi va îndeplini visurile și speranțele.” A purtat haine largi ca să ascundă sarcina, de teamă să nu fie forțată să facă avort, și a continuat să lucreze ca sclavă până a născut cu ajutorul unei moașe din oraș.

„Eram foarte fericită pentru că aveam din nou o familie”, își amintește Park. Dar tatăl fiului ei era un dependent de jocuri de noroc care voia să-și vândă fiul ca să-și plătească datoriile. Pentru prima dată în viața ei de adult, Park a ripostat. L-a confruntat cu un cuțit. „I-am spus: dacă îmi atingi băiatul, o să te omor”, a spus ea zâmbind. Dar alte forțe au separat-o pe Park de fiul ei, când avea doar cinci ani. Un vecin a denunțat-o la poliție și a fost deportată în Coreea de Nord.

„N-am avut șansa să-mi sărut sau să-mi iau în brațe fiul sau să-i spun Mama se va întoarce”, spune Park. „Era de unul singur în China și eu am fost trimisă în Coreea de Nord.”

Întoarsă în Coreea de Nord, Park a fost aruncată într-una dintre închisorile mizere. Nu erau ferestre, electricitate sau lumină. Li se dădea de mâncare o singură dată pe zi. Zeci de prizonieri împărțeau o singură toaletă împuțită. În tot acest timp, ea s-a gândit doar la cum avea să se întoarcă la fiul său. „În închisoare, starea ta psihică este foarte importantă”, ne zice Park. „Nu o să supraviețuiești dacă te gândești la mâncare tot timpul. Trebuie să-ți canalizezi gândurile spre lucruri importante ca să supraviețuiești.”

Ea a fost trimisă într-un lagăr de muncă. În fiecare zi, culegea porumb și fasole desculță, o regulă impusă ca să-i fie îngreunată orice tentativă de evadare. „Trebuia să continui să muncești chiar dacă pășeai din greșeală pe sticlă.” Park a reușit să scape și să fie vândută înapoi în China ca să-și găsească fiul. Într-o călătorie cu mașina, pe mize mari, Park a convins un șofer de taxi chinez – ei lucrează frecvent ca spioni pentru guvern, turnând dezertori pentru recompense financiare – că era un cetățean nativ chinez. Într-un final, ea s-a reîntâlnit cu fiul său și a trecut granița în Mongolia, croindu-și drum prin Europa înainte să ajungă în Marea Britanie.

Acum Park vrea să-și împărtășească viața celor din Vest care habar nu au care-i realitatea experiențelor îndurate de către oamenii care trăiesc sub comanda regimului.

„M-am născut în timpul unei dictaturi și am trăit în sclavie”, îmi spune ea. „Aici în Marea Britanie mi-am găsit libertatea și fericirea. Sunt în Rai. Ăsta-i Raiul.”

Și Park e plină de dispreț față de cei care disculpă sau ignoră atrocitățile comise de guvernul nord-coreean împotriva propriilor cetățeni – precum Donald Trump, care a minimalizat abuzurile asupra drepturilor omului în Coreea de Nord în timpul unei conferințe de presă la începutul acestei luni. „Au mai existat o mulțime de oameni care au făcut lucruri rele”, a spus Trump degajat atunci când a fost rugat să comenteze comportamentul violent al lui Kim Jong Un. „Este un tip dur”, a adăugat el.

O întreb pe Park ce părere are despre angajamentul recent al lui Trump și Jong-Un pentru o peninsulă coreeană fără bombe nucleare. „Un acord nuclear nu înseamnă pace!”, se strâmbă Park. „Încă mai există lagăre de concentrare. Oamenii sunt în continuare flămânzi și torturați. Așa că de ce vorbesc liderii mondial despre pace? Nu există pace fără oameni și oamenii n-au pace atunci când sunt pe moarte.”

Ca unul dintre puținii supraviețuitori și refugiați ai regimului nord-coreean, Park se simte îndatorată să continue să-și împărtășească povestea – chiar dacă poate să fie traumatizant. „Atunci când îmi spun povestea și vorbesc despre experiența mea din lagărele de concentrare, simt, în timp ce vorbesc, că sunt din nou acolo”, explică Park. „Dar nu mă pot opri pentru că așa arată în continuare viețile a 25 de milioane de oameni. Sunt o supraviețuitoare și o martoră. Nu pot să tac.”

Articolul a apărut inițial pe VICE US.