Istorie

Legendele sexiste care dau numele stațiunii Mamaia

Este evidentă preocuparea națiunii pentru corpul femeii, care există strict pentru procrearea neamului, iar orice interferență din afară pervertește acest rol.
radu mazare
Radu Mazăre costumat în Suleyman Magnificul. Fotografie de Cristi Cimpoes via Mediafax Foto

Stațiunea Mamaia are o istorie mai interesantă decât te-ai aștepta, deși tu probabil îi asociezi memoria actuală cu Radu Mazăre, carnavaluri kitsch și, practic, corupție. Deschisă tocmai în 1906, cu numele Băile Mamaia, stațiunea a trecut prin schimbări radicale de-a lungul anilor, la fel ca toată țara.

Dar numele „Mamaia” e legat de legende care sunt adânc înrădăcinate în prejudecățile orientaliste ale românilor asupra fostului pașalâc otoman Dobrogea, a cărui administrație otomană a durat patru secole. Pe scurt, românii au preluat credințele vesticilor despre misticul Orient, pe care, de fapt, nici autorii nu îl bătuseră la pas. O știință întreagă, anume orientalismul, s-a creat așa, pe baza unor povești și legende care se hrăneau una din alta. Românii au preluat ce-au auzit, iar în anii de stăpânire otomană au ales să vadă ce au vrut în turci, care nu mai erau de mult străini, ci conlocuitori majoritari. Și, chiar dacă multe povești și legende vorbesc de respectul otomanilor față de religia localnicilor și de buna înțelegere dintre ei, vecinul turc a rămas, în fapt, bunul sălbatic: imprevizibil, necunoscut, barbar.

Publicitate
Odalisca

Odalisca, de Marià Fortuny, pictor orientalist din secolul 19. Odalisca era o slujnică aflată-n serviciul soțiilor sau concubinelor sultanului otoman. Foto via Wikimedia Commons

Prima legendă, de citit în Legende din ținuturi dobrogene, de Eugenia Doina Gemală, spune povestea lui Costea Alisandru, care trăia pe vremea otomanilor, în zona lacului Siutghiol (în traducere „lacul de lapte”), actual stațiunea Mamaia. Se zice că pașa de Babadag venea adesea la stâna unui român, Costea Alisandru. Casa lui era deschisă pentru pașa, care îi cunoștea familia - soția, Lia, și o fată. Cu timpul, pașa l-a adus cu el pe Enver, fiul adolescent, care s-a îndrăgostit de fiica lui Costea. Evident, ca în prea multe povești de secol XIX, adolescentului i s-au urcat hormonii la cap, a răpit fata și a urcat cu ea într-o barcă. Fata se împotrivea și, în timp ce încerca să scape, striga „Mama Lia, Mama Lia!”. Povestea are un final tragic: fata cade din barcă și moare înecată, iar băiatul sare după ea și strigă „Mamala, mamala!”, pentru a chema ajutor, așa cum făcuse și ea. La rândul lui, Enver moare înecat, iar tatăl său construiește o moară, în amintirea copiilor. În jurul ei s-a întemeiat un sat, care s-a numit Mamaia.

A doua legendă, a Constantinei și Mamaiei, menționează clar că protagonista era o moldoveancă. Nu e întâmplător, în memoria recentă a zonei există amintirea a generații întregi de familii din Moldova și Transilvania care s-au stabilit în Dobrogea (inclusiv de coloniști germani). La începutul secolului XX, abia, românii deveneau majoritari în zona, iar în perioada sistematizării ceaușiste, minoritățile deveneau ghetoizate și periferice.

Publicitate

De data asta, în legenda culeasă tot de Eugenia Doina Gemală, pașa de Silistra se îndrăgostește de o văduvă, care luptase împotriva turcilor, pe care o ia roabă în cetatea sa de la Dunăre, împreună cu fiica sa. Dar, din cauza tulburărilor din Silistra, pașa decide să le trimită la adăpost pe locul unde se află acum Mamaia, unde îi ridică o casă frumoasă pe malul mării. Odată ce lucrurile se liniștesc, pașa își trimite oștenii pe barcă să o aducă pe femeie singură, și să îi lase fiica pe noile meleaguri. Femeia, căreia fiica îi spunea Mamaia, e răpită pe barcă. Strigătele de ajutor ajung și la urechile fiicei, Constantina, care intră în apă să își salveze mama. Pe măsură ce apa devine mai adâncă, Mamaia se roagă la Dumnezeu, iar sub picioarele fetei crește o punte de nisip, care o împiedică să se înece. Iar mamaia dispăruse din barcă: plot twist, ea era cea care se transformase în puntea de nisip. Constantina a continuat să trăiască unde locuise cu Mamaia și s-a măritat cu un român. Răsuflăm ușurați, e cu happy end.

Ambele legende au în comun același subiect, turcul care poftește la românce și ajunge, cumva, să le omoare. Imagistica literară are o asemănare tematică izbitoare cu poveștile din cartea englezească The Lustful Turk, una din operele de bază ale literaturii orientaliste din secolul XIX. Astfel, abordările prin care au fost imaginate legendele nu sunt chiar originale. De fapt, există de ceva secole bune și sunt produse ale colonialismului. Având în vedere că o bună parte din românii ajunși în Dobrogea au făcut parte dintr-un proiect de colonizare, asta ar putea explica imaginația orientalistă a unui popor care, ajuns colonizator, uită că la rândul său a fost orientalizat de către europenii occidentali.

Publicitate

Pe de altă parte, genul și sexualitatea sunt caracteristici importante atât în simbolistica statului național (națiunea ca femeie), cât și în literatura și arta orientalistă. Este evidentă preocuparea sexistă a națiunii cu corpul femeii, care există strict pentru procrearea neamului, iar orice interferență din afară pervertește acest rol.

Aceeași frică se regăsește, din păcate, și în zilele noastre. Ultimele marșuri ale Frăției Ortodoxe bat moneda pe aceleași clișee și afirmă că imigranții musulmani vor abuza de femeile din România. Edward Said spunea că orientalismul e ca o oglindă inversată, iar cine o folosește vede prin ea ceea ce este sau ar vrea să fie, iar în contextul în care în România o femeie este bătută la fiecare 30 de secunde, ce spunea Said se adeverește.

Dacă extrapolezi metafora oglinzii și peste cele două legende ale Mamaiei, poți vedea un complex vechi al națiunii române, care a fost și încă este prinsă între Occident și Orient. Un complex care poate fi simțit și acum, când unii aruncă venin spre genuri muzicale ca manelele, dar la o petrecere cu lăutari rup scena de dans. E o caracteristică destul de specifică a națiunii române, o dualitate care ne conferă ceva special, mult mai special decât tunelurile de sub Bucegi sau dacii care au inventat limba latină înaintea romanilor.

Editor: Răzvan Filip