Cât mai trăiești pe Facebook după ce ai murit

Am 1 685 de prieteni pe Facebook. Nu știu câți dintre ei au murit, dar cel mai probabil toți vor muri din cauze naturale aproximativ în același timp cu mine. Asta dacă iau în calcul speranța de viață. Facebook mă întreabă, din când în când, dacă vreau să setez vreun contact „moștenitor”. Câmpul ăla încă e gol și va rămâne așa o vreme. Dacă l-aș seta și aș muri, acea persoană ar avea acces la contul meu, ca să informeze internetul că am murit și să-l păstorească în continuare. Dar dacă moare ea/el înaintea mea? Asta e una dintre grijile mele.

Tot pe Facebook, de la prieteni din lista mea, văd comemorări stângace. „Nu te vom uita niciodată” sau „Mereu ne vom aduce aminte de tine” sau „Îmi vei lipsi etern”. Deseori nu ne mai gândim la cei care mor până nu dăm peste ceva care ne amintește de ei. Poate o poză de acum doi ani, poate un status de acum zece ani, poate o beție din facultate. Pentru ei, ca Facebook să nu-i piardă, au fost create niște „ziduri memoriale”. Rețeaua le mai zice și conturi „tribut”.

Acum vreo două săptămâni, cineva a dat tag unui tip pe care îl știam și care a murit. Contul lui e unul memorial, dar mi s-a părut atât de ciudat și de nepotrivit ca alții să-i dea tag, de parcă omul încă ar mai putea reacționa. Asta mi-a adus aminte de profilul lui Andrei Gheorghe, acum, unul tribut. O femeie a pus o poză pe Timeline, altcineva, pe 31 iulie, i-a dat tag la un citat al lui Gheorghe, cu referire la cazul din Caracal. O să zici că „bine, dar el a fost vedetă”. Gesturile astea însă se întâmplă și la un nivel mai cetățenesc.

Dacă ai trăit și înainte de universul ăsta digital, s-ar putea ca viitorul în care nu mai există moarte să fie cel puțin la fel de dubios ca varianta vieții eterne propusă de serialul Black Mirror. În episodul „San Junipero”, oamenii pot trăi și pot muri într-un server. Conștiința devine eternă și personajele trăiesc într-o lume așa cum și-au dorit mereu. Ceea ce înseamnă că, într-o anumită formă, oamenii vor fi nemuritori. Nu fizic, dar cel puțin la nivel de conștiință.

Nu suntem încă acolo, însă internetul are capacitatea de a ne ține pe toți în viață veșnică. În același timp, cea mai mare rețea socială din prezent nu putea să nu facă ceva cu morții săi. Dacă într-o vreme puteai invita la un grătar sau la un eveniment urban oameni decedați din lista ta, compania a spus că va controla mai bine sistemul ăsta.

Cu toate astea, am putea ajunge ca societate într-un scenariu ciudat și morbid: mai mulți oameni morți pe Facebook decât vii. Studiul care a dus la această concluzie are însă niște mențiuni. În aproximativ 50 de ani, conturile celor decedați le-ar depăși pe ale celor în viață, dacă ritmul de deces se menține la nivel global și dacă rețeaua socială nu mai atrage utilizatori noi.

Variabilele astea nu schimbă însă realitatea: oameni care au murit și pe care încă îi mai ai în lista de Facebook. Ceea ce duce la o situație spinoasă: poți să mai percepi tristețea unei morți, dacă ea nu e definitivă? Cristina Voinea, asistent universitar la Departamentul de Filosofie, ASE, și cercetătoare în cadrul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, crede că da.

„Dacă există ceva ce internetul nu a schimbat, acest lucru este felul în care se moare. Oamenii mor la fel ca înainte de apariția internetului, televiziunii sau presei de tipar. Ce se schimbă este însă modul în care oamenii se confruntă cu moartea, fie prin ritualuri, fie prin diverse alte practici. S-au schimbat metodele prin care încercăm să ne împăcăm cu existența morții”, a detaliat Voinea.

Încă din 2015 Facebook a introdus o funcție prin care poți alege cine să se îngrijească de contul tău după ce mori. Lucrurile au intrat, cumva, într-un firesc și cele mai multe devin conturi memoriale. Mai bizar este când vezi că acele profiluri din lista ta, rămase fără vii, sunt împinse totuși în feed-uri de algoritmii automați ai rețelei. Astfel, descoperi că cineva împlinește o anumită vârstă sau că în urmă cu nu știu cât timp făceați ceva împreună.

Impactul e diferit de la persoană la persoană, dar poate fi redus la două stări, după cum mi-a explicat Ioana Terente, consilier psihologic: accepți sau nu realitatea.

Realitatea mai dură e că moartea asta digitală nu ține doar de Facebook. Cel mai probabil ai conturi pe mai mult de un site de tipul ăsta. Și pe fiecare platformă ai doi-trei până la câteva sute de oameni care te știu. Fiecare dintre voi va muri la un moment dat, pe rând și lăsând urme digitale pentru cei încă în viață.

Pe fondul ăsta au apărut și tutoriale care să te învețe cum să lași curat în urma ta, oricât de cinic ar suna. Pune un contact de siguranță pe Facebook, setează contul de Google să devină inactiv după o vreme, spune-le celor apropiați cum să-ți acceseze telefonul după ce mori și salvează-ți conținutul pe care l-ai tot pus online pentru generațiile viitoare. Cel mai greu drum e să stabilești cine rămâne în grija amintirii tale digitale, iar aici e și o chestiune de încredere.

Să zicem însă că ai rezolvat cele de mai sus. Dacă moartea digitală și rămânerea în online sub diverse forme - de la conturi memoriale la profiluri goale - înseamnă și un tip, brutal spus, de cimitir la care oamenii pot veni să-și aducă aminte de tine?

Pietrele de mormânt și urnele funerare sunt, totuși, o practică veche. Transformarea ta fizică și digitală într-o amintire poate căpăta o altă formă. Ciprian Susanu, specialist Facebook și manager general la agenția Dare Digital, a explicat asta:

„La fel cum ai alege dacă să fii îngropat (și vizitat) sau incinerat (și amintit doar în memoria oamenilor), așa poți alege dacă lași contul moștenire cuiva sau vrei să fie «incinerat» și șters. Poate că un spațiu special, cum ar fi un «cimitir» de conturi ar fi o idee, chiar dacă puțin morbidă. Sau, mai degrabă, ar fi interesantă o zonă informațională, pe modelul Wikipedia, unde cauți oameni care au existat și ce au făcut ei. Practic, e o șansă prin care fiecare dintre noi, chiar dacă a dus o viață mai puțin deosebită, să rămână documentat și amintit undeva online.”

În ideea asta, odată cu internetul s-a dezvoltat și-o zonă paralelă pompelor funebre clasice. Cum ar fi să rămâi în amintirea cuiva sub forma unor înregistrări pe care să le redea la nesfârșit? Sau să devii diamant la finalul vieții, creat exact din cenușa ta? Practic, reînvățăm să înțelegem viața și, mai ales, ce se întâmplă după ea.

Ioana Terente consideră că lucrurile nu sunt atât de radical diferite de ceea ce se întâmplă acum. „Este des întâlnit că ne amintim de membri ai familiei pe care i-am cunoscut sau formăm amintiri cu cei pe care nu i-am întâlnit personal, prin diferite povești de familie. Așa creăm o legătură afectivă transgenerațională și o adăugăm identității noastre. Oamenii pierduți sunt, de fapt, prezenți în viețile noastre, deși nu i-aș numi «morți vii». În egală măsură, cred că persoanele se vor adapta unui nou mediu, acela online, însă vor veni cu tradițiile vechi.”

În contextul ăsta, merită amintit un film care a prefigurat un pic ce se va întâmpla în viitor. E vorba de Final Cut, din 2004. Ironic e că a apărut fix în anul în care a apărut și Facebook. Eh, în filmul ăsta e un editor care montează clipuri video în care rezumă viața celor decedați. De când se nasc până mor, au o cameră în cap care înregistrează totul. El taie și curăță vieți pentru ca la final să rămână impecabil în aftermovie.

În zona asta și Susanu susține că impactul unei vieți digital-eterne nu e atât de rău, când privești un pic în perspectivă. „Trăim, oricum, într-un overload de informație continuu. E, pe de o parte, perspectiva că nobody cares că undeva online sunt informații despre tine. În primă fază, poate să pară o invazie a intimității sau ceva exagerat, dar, în final, la cât de multă informație e online, ajunge să nu prea mai conteze. Pe de altă parte, e o oportunitate. De exemplu, putem avea o structură mai clară a legăturilor de rudenie, să ne știm mult mai bine rădăcinile până la a treia, a cincea generație în spate. Și, de ce nu? să învățăm mai mult din greșelile «înaintașilor».”

Una e ca părinții sau partenerul de viață să-ți umble în haine și în lucrurile personale, alta e ca cineva - oricât de apropiat ți-ar fi - să aibă acces la toate informațiile tale private din conturile digitale. Fie că sunt conversații, fotografii, texte, arhive. Oricât de mult își dezvoltă Facebook și alte platforme mecanismele de a gestiona mai bine morțile digitale, întotdeauna va exista factorul uman extrem de curios.

Cu acest tip de voyeurism digital s-a confruntat, parțial, societatea până acum. În 2017, o curte de justiție din Germania a decis că părinții n-au dreptul să acceseze contul de Facebook al fiicei decedate. Sigur, aici e vorba de un caz care a ajuns în atenția publicului ca urmare a unui proces, dar cele care nu ajung publice ar putea fi de ordinul miilor sau zecilor de mii.

Cristina Voinea consideră însă că, dacă se pune problema să ai drepturi, obligații sau responsabilități, trebuie să fii în viață (nu neapărat conștient). „Cei decedați nu au drepturi, iar în acest sens nu putem vorbi despre dreptul celor morți la intimitate sau la sferă privată. Cred însă că noi, cei vii, avem datoria de a le respecta dorințele, printre care s-ar putea afla și cea de a ne aduce aminte de ei într-un anumit mod. Astfel, dacă o persoană nu ne-a încredințat toate conturile de pe net, la pachet cu datele adunate acolo, atunci avem datoria de a le da uitării. Bineînțeles, există alte datorii care pot fi mai puternice”, a adăugat ea.

E cert însă că societatea n-a mai trecut prin așa ceva și n-are pârghii pentru astfel de situații, în care cel căruia îi e încălcată intimitatea nu se mai poate bate pentru ea. Pe un caz ca ăsta, Susanu a redus dificultatea la natura umană. „Ca orice progres tehnologic, vine cu avantaje și dezavantaje. Ține de noi, de creativitatea și intențiile noastre, să punem asta în slujba a ceva util și constructiv sau distractiv și distructiv.”

În România, când auzi pe cineva că spune „despre morți numai de bine”, de regulă o zice înainte să dea drumul unui rant de zile mari la adresa persoanei decedate. În online, de exemplu, dincolo că se încalcă respectul față de un om mort, oricum ar fi fost el în viața reală, conturile de Facebook ale persoanelor celebre devin ținte facile pentru oamenii de pe internet. Două cazuri recente arată că moartea poate fi rostogolită în mizeria digitală în doar câteva minute: decesul cântăreței Anca Pop sau al lui Răzvan Ciobanu. Secțiunea de comentarii din conturile lor de Facebook a devenit un război de ură, trivialități, judecăți și, pe alocuri, blesteme. Nimic din ce nu găsești și în bârfa autohtonă, doar că aici rămân scrise negru pe alb, în eternul digital.

Consilierul psihologic consideră că nu doar celebritățile pot avea un astfel de tratament post-mortem. „Consider că profilul celor decedați, cel puțin la câteva luni după incident, poate fi supus cyberbullyingului, dacă acesta reprezenta o constantă și înainte de moarte. Putem să ne gândim la moartea unei persoane care aparține unei minorități detestate și la agresivitatea opiniilor care însoțesc acest incident.” Întrebarea care se pune atunci e: ar trebui ca Facebook să intervină în astfel de situații?

Ar trebui, dar arhitectura pe care a fost construită rețeaua socială - și nu doar ea - duce la așa ceva. Voinea susține că studiile derulate pe subiectul fake news au arătat că designul platformelor sociale exploatează anumite prejudecăți neraționale pe care fiecare dintre noi le are.

Mulți dintre noi ne-am obișnuit să ne gândim la internet ca la un spațiu diferit de lumea reală, mai spune cercetătoarea. „Probabil că lucrurile astea (conturile memoriale) ni se par anapoda, pentru că ne-am obișnuit ca în mediul digital să fie reprezentări ale vieții. De fapt, ruptura pe care o vedem între cyber și meat space este o iluzie. Ceea ce facem și suntem pe net nu este altceva decât o prelungire sau o extensie a «vieții reale». Nu cred că s-au schimbat prea multe în modul în care conceptualizăm moartea.”

Poate că, totuși, s-a schimbat în privința morții: modul în care îi plângem pe cei care au murit, explică psihologul Ioana Terente. Nu există însă modalități corecte sau incorecte de a jeli. Durerea la moartea cuiva drag se simte și cu, și fără internet.