„The Look Of Silence” e un documentar mai șocant decât orice film horror

Te dai mare cu toate filmele de groază pe care le vezi? Juri că n-ai clipit la Saw 1-8? Căscai la Martyrs și horrorurile cu vampiri ți se par telenovelele genului? Mergi la Bucharest International Film Festival săptămâna asta bagă the The Look of Silence al lui Joshua Oppenheimer și vezi dacă-ți mai simți picioarele după. Asta în condițiile în care nu e strop de sânge în film. Festivalul ține de pe 20 pe 26 Aprilie la Cinema Studio, Elvira Popescu și Club Control iar documentarul ăsta se va proiecta miercuri și duminică.

Documentarul este continuarea mult preamiatului The Act of Killing (2012) și sosește la București IFF pe axa Veneția – Telluride – Toronto, unde a făcut senzație în toamna anului trecut. Distins la Veneția cu Marele Premiu al Juriului, The Look ofSilence continuă incursiunea autorului în cauzele și efectele genocidului din Indonezia.

Pe scurt, în 1965 octombrie, în Indonezia a avut loc o lovitură de stat, armata a luat puterea și a organizat niște grupări formate din civili, cărora li s-a dat mână liberă și încurajare la greu să omoare comuniști ca să se elibereze de sub sistemul autoritar. La grupările astea s-au alăturat și comunități de musulmani fanatici, convinși de zvonurile că toți comuniștii sunt păgâni și, împreună, au început să căsăpească organizat tot ce mișca și avea o cât de mică tangență cu ideea de comunism. În un pic peste jumătate de an, au omorât, la grămadă și în cele mai diverse și inventive moduri, în jur de un milion de oameni (cinci sute de mii declarați oficial până acum). Fără procese, fără dovezi. I-au omorât ca pe vite la abator.

Punct și de la capăt cu voia dumnealor și, aparent, a americanilor și englezilor, care s-au numărat printre principalii susținători și sponsori ai mișcării militare și a noului președinte, Suharto. Un reportaj NBC din 1967 are în prim-plan un localnic care jubilează că Bali-ul este mult mai frumos fără comuniști. Totul bine deci, și în Indonezia poate începe, încet-încet, democrația. Doar că cei care au omorât au rămas tot la putere. Prea puțini au fost trași la răspundere pentru crimele lor. Majoritatea trăiesc și astăzi, vizavi de familiile celor pe care i-au ucis. De atunci și până în ziua de azi, copiii învață la școală că, da, în 1965-66 au fost omorâți niște oameni. Dar erau comuniști răi și nu se pune problema de niciun genocid.

În The Act of Killing, Oppenheimer a reușit să convingă una dintre principalele căpetenii ale grupării civile responsabile de genocid să se lase filmat în timp ce retrăiește, în stil Hollywood, momente din glorioasa perioadă în care a decapitat, ștrangulat sau măcelărit cu mânuțele lui peste o mie de oameni. Rezultatul este, după spusele regizorului, „un documentar al imaginației", vizual înnebunitor, cu bărbați mândri de crimele lor, care se visează gangsteri, șefi de mafie sau profeți, și umblă liberi pe străzile încă populate de familliile victimelor care le-au trecut prin mâini. Nimeni nu are curajul să îi confrunte, iar ei, foștii criminali, actualii patroni, oameni în funcții politice sau administrative, se mândresc cu trecutul sângeros. Oppenheimer nu numai că le dă mână liberă la povestit, dar le pune la dispoziție și recuzită, machiaj, sânge fals, astfel că actorii amatori se transformă, de bună voie, unul în asupritor și celălalt în asuprit, pentru mai multă credibilitate. Lucru care duce, în cel mai natural, dar neașteptat mod posibil, la o conștientizare a atrocităților săvârșite. The Act of Killing durează două ore, te îmbată cu imagini superbe și îți suge, picătură cu picătură, toată încrederea în umanitate pe care o aveai în tine, până la final, când reușești să mai tragi ceva aer în piept.

Oppenheimer nu a primit Oscarul pentru The Act of Killing. America și Anglia nu și-au recunoscut oficial implicarea în masacru, iar actualul guvern indonezian a concluzionat că vor revizui problema și vor stabili detalii și măsuri, la un moment dat. Când o să o facă, nu se știe. Până una alta, mai bine de jumătate din echipa responsabilă de film este necunoscută. Indonezienii se tem, pe bună dreptate, să recunoască implicarea în documentar. Asta se întâmpla în 2012.

Astăzi, dacă dai o căutare pe wikipedia după lista de genocide din secolul 20 și scrolezi în jos muuult, o să dai și peste masacrul din Indonezia, cu o estimare minimă de 78.500 de morți, cea maximă de cinci sute de mii și textul Publicarea strict interzisă de către guvernul Indonezian. Asta în timp ce, în muzeul din Nanjing, dedicat masacrului din 1937, când aproximativ trei sute de mii de chinezi au fost torturați și omorâți de armata japoneză, la ieșire scrie mare: Forgive, but never forget!

Cam asta încearcă să facă și Oppenheimer. Dacă în The Act of Killing simți că a tatonat un teren minat, reușind o mediatizare fără precedent a unor fapte care se voiau ținute sub tăcere, cu The Look of Silence, regizorul se duce și mai departe și forțează o conștientizare. Pentru că iertarea se face întotdeauna în doi. Cel care regretă și cel care iartă. Întotdeauna e greu de ambele părți, dar devine practic imposibil atunci când o țară întreagă este învățată, generație după generație, să se obișnuiască cu frica de persecuție și respectiv cu neasumarea greșelilor.

The Look of Silence tratează deci același subiect cu altă abordare, mult mai convențională, cu interviuri și intervievați. Dar, spre surprinderea/oroarea tuturor, este un film infinit mai puternic. Pentru că Oppenheimer l-a găsit pe Adi, un oftalmolog indonezian de 40 de ani, născut imediat după masacru. Fratele lui a fost omorât, iar mama lui ar vrea, dar nu poate să uite cum băiatul ei, cu stomacul tăiat, a reușit să fugă înapoi acasă. Își aduce aminte perfect cum îl îmbrățișa și încerca să îl țină lângă ea când au venit după el, spunându-i că îl iau să-l ducă la spital. L-au dus la râu, unde, pentru că țipa și nu voia sub niciun chip să moară, i-au băgat maceta între picioare și au tras, secerându-i penisul. Aparent, este o metodă simplă și sigură. O aflăm chiar de la unul dintre criminali, care și-a notat cu minuțiozitate toate crimele într-un caiet și le-a și schițat, pentru mai multă claritate. Este una dintre cele mai soft anecdote dintr-un film care pune față în față supraviețuitorii cu asasinii, și așteaptă. La un moment dat, ceva o să miște. Până atunci, Adi s-a mutat cu familia în cealaltă parte a Indoneziei, unde nu îl cunoaște nimeni și nu se poate face legătura între el și film.

Nu vrei să te încarci negativ? Nu-ți plac nici filmele violente? Ți se pare că există destul rău și urât în realitate, nu-i mai găsești locul și în cinema? Du-te la The Look of Silence miercuri și mai du-te o dată și duminică. O să înțelegi de ce e foarte important să vezi tot răul de pe lumea asta, fiecare crestătură de cuțit, fiecare corp sfâșiat de piatra pe care a fost târât cu forța, fiecare gât tăiat. O să înțelegi de ce toate ororile trebuie întinse la soare, analizate îndeaproape și înțelese. O să vezi (și aproape că n-o să crezi) cum unii oameni au o formidabilă capacitate de autojustificare și inconștiență, iar alții o incredibilă putere de uitare și iertare. O să te întrebi care-i mai bună și o să ajungi la concluzia că nici una, nici alta, atâta timp cât sunt doar de-o singură parte. O să începi să înțelegi ce înseamnă spălarea pe creier, care sunt urmările unei isterii de masă și cum se nasc ritualuri gen voodoo. Și mai ales, să ai revelații despre cât de important e să-ți asumi lucruri, să nu le dai la spate. The Look of Silence e un film maxim de important. Nu trebuie ratat.

Citește mai multe despre oameni care se omoară pentru tâmpenii:
Graffiti despre genocid Urmărește reportajul nostru HBO despre genocidul din Darfur Rusia probabil nu va vorbi despre genocidul care a avut loc în Soci