De ce referendumul lui Iohannis are șanse să fie la fel de inutil ca petițiile online din România

Îți dau un sfat încă de la început. Urmează un text lung care o să-ți solicite un pic atenția. Dar asta nu e vina mea, ci a legilor din această țară. Care parcă au fost făcute intenționat așa alambicate, tocmai pentru a putea fi folosite în funcție de interese. În fine, să începem.

Momentan, strada a învins. Ordonanța 13 (aia dată pentru Dragnea) a fost, literalmente, vaporizată. Mai întâi, ea a fost abrogată de Guvern, prin ordonanța 14. Apoi, în Parlament, a mai fost ucisă o dată, când a fost respinsă definitiv.

Problema însă nu s-a rezolvat cu totul. De fapt, a apărut un nou subiect de dezbatere: președintele a declanșat procedurile pentru organizarea unui referendum național pe care l-a numit provizoriu „pentru continuarea  luptei împotriva corupției și asigurarea integrității funcției publice". Cu alte cuvinte, poporul e chemat acum să-și spună părerea despre lupta anticorupție.

Vom avea deci referendum, dar problema e că nu știm cum va suna întrebarea. De vreo lună încoace, minți mai mult sau mai puțin luminate au pornit pe lungul drum în căutarea acestei veritabile Pietre Filozofale în materie de referendumuri: cum naiba trebuie să fie formulată întrebarea, astfel încât să genereze, din partea poporului, un răspuns clar și fără echivoc? Însuși președintele Iohannis, când a fost întrebat zilele trecute despre referendum, a răspuns: „mai lucrăm la întrebare".

Și, totuși, cum poate fi rezolvată această chestiune?

Există un curent de opinie care merge pe ideea că întrebarea trebuie să fie pusă în așa fel încât să genereze un răspuns de tip „Nu". Șmecheria ar fi că un astfel de răspuns ar echivala (teoretic) cu o interdicție care s-ar aplica imediat, din secunda doi. Adică, dacă e o întrebare de tipul „Sunteți de acord ca oameni condamnați penal să ocupe funcții publice?", un răspuns „Nu" ar cădea ca o ghilotină.
În realitate, nu-i chiar așa de simplu.

„Așa cum votul e întotdeauna pentru ceva și nu împotrivă, întrebările de referendum, într-o logică normală, firească, se pun întotdeauna într-o cheie pozitivă", spune Codru Vrabie, de la Funky Citizens, trainer și consultant în domeniul bunei guvernări. Ceea ce vrei să obții la un referendum este răspunsul „Da". A veni cu o formulare chițibușărească în care să tragi spuza pe răspunsul „Nu" , mi se pare că e o formă de lipsă de onestitate politică.

În comunicarea politică, în relația cu oamenii, așa e firesc să fie, să ai o comunicare constructivă, pozitivă și răspunsul să fie „Da". Dacă te concentrezi pe o întrebare la care răspunsul să fie „Nu" întrebarea pe care ți-o pun eu imediat este „De ce mai e nevoie de referendum"? Pentru că „Nu" se poate obține prin inacțiune, oricând. Pentru „Da" ai nevoie de o acțiune constructivă, urmând să faci o campanie pentru a obține răspunsul „Da", spune Codru Vrabie.

De exemplu, chiar în Legea referendumului, la capitolul legat de demiterea președintelui, întrebarea e foarte clar pusă: „Sunteți de acord cu demiterea președintelui?". Astfel, dacă se răspunde majoritar cu „Da" , demarezi o acțiune politică în acest sens.

„Ca jurist aștept o întrebare clară", explică și Cristi Dănileț. „De exemplu ar fi ciudat să pui o întrebare de genul Sunteți de acord cu lupta împotriva corupției? Nimeni nu poate pune o astfel de întrebare. E stupid s-o pui. E ca și cum ar spune așa: Sunteți de acord să respectăm cu toții legea 78/2000 ?
Ar trebui cumva ca întrebarea să fie extrem de punctuală, concretă, nu generală și nu pe politici publice. Un exemplu ar fi Sunteți de acord ca parlamentarilor să li se interzică accesul la funcții de demnitate dacă au cazier? E o chestie pe care strada o cere zilele astea: nu-i normal ca oamenii cu cazier să ajungă în Parlament. Nu-i normal ca primari aflați în închisoare să fie votați", mai spune magistratul.

Bun, acum să zicem că până la urmă vom găsi întrebarea potrivită. Mai departe ar trebui să fie ușor, nu? Nici pomeneală.

„Să presupunem că formularea este alambicată și că răspunsul poporului e Nu, noi nu vrem oameni condamnați  la vârful partidelor și instituțiilor. Atunci înseamnă că tu trebuie să te apuci, fie la Guvern, fie în Parlament, să produci un proiect de lege prin care vei reglementa această restricție" explică Vrabie. „Va apărea pe subiectul asta întrebarea – unde tragi linie? Că dacă tragi linie la momentul condamnării definitive – asta avem și acum. Va trebui să facă extinderea mai explicită și pentru condamnările cu suspendare. Dacă tragi linia mai înainte, la momentul condamnării în prima instanță sau al trimiterii în judecată, automat va pica la Curtea Constituțională, pentru că avem prezumția de nevinovăție, care e un principiu constituțional de netăgăduit", mai spune consultatul de la Funky Citizens.

Varianta cealaltă – formulezi o întrebare care să genereze un răspuns „Da". Îl primești. Cei de la Guvern nu vor să facă proiectul. Cei de la Opoziție îl pornesc. La final, în Camera decizională, pică la vot și proiectul e respins. La revedere și un praz verde!

Cu alte cuvinte, opțiunea formulată prin răspunsul obținut la referendum a fost fructificată într-un proiect de lege și proiectul de lege a ajuns la finalul procedurii parlamentare unde iaca s-a ofilit! La revedere, pa!

Nasol, nu? Cum se poate ajunge la o astfel de situație?

E bine să știi că există două categorii de referendumuri. Cele din categoria „VIP" sunt cele „decizionale". Mai există o a doua categorie (clasa „Economic", să-i zicem), unde intră, la grămadă, referendumurile consultative.

„Ai un referendum cu caracter decizional, dacă te referi la referendumul de demitere a președintelui. Acolo, în esență, poporul decide. Aia e o decizie care merge mai departe", spune Codru Vrabie. „Alt referendum decizional e când pui la vot Constituția sau modificarea Constituției. L-ai trecut prin toate furcile caudine și acum e decizia poporului: Vreți să se aplice asta începând de mâine sau nu?". Și cam aici se închide gama. Restul referendumurilor – chit că sunt naționale și chit că sunt inițiate de ditamai președintele țării – sunt „consultative".

Referendumul ăsta va fi, deci, unul „consultativ". Ce înseamnă asta? Câtă „putere" va avea decizia poporului?

Judecătorul Cristi Dănileț are o veste destul de proastă pentru tine: „Nu există nicio formă prin care să poată fi obligat Parlamentul să ia deciziile așa cum vrea poporul. Poporul nu-i poate impune Parlamentului ce să facă. De ce? Ar însemna să fie un mandat imperativ. Asta e interzis chiar de către Constituție. Nu-i poți ordona tu, din afară, parlamentarului ce lege să adopte, cum să voteze", spune Dănileț.

Unde scrie asta? Fix în Constituție. Uite, aici, la articolul 69, alineatul 2. Cu alte cuvinte, dacă tu popor urli la referendum că nu mai vrei corupți, Parlamentul poate să se pișe pe tine. Pur și simplu așa stau lucrurile. Dacă-ți vine să înjuri puțin, fă-o aici, el e autorul Constituției.

După o veste proastă, merge o veste bună. „Un referendum consultativ are valoare de presiune publică asupra decidentului. Ca o comparație, e cam același lucru care s-a întâmplat în aceste zile cu protestele pe ordonanța 13. N-a venit publicul din stradă să ia decizia în locul Guvernului, dar a presat cumva Guvernul pentru a lua decizia de abrogare a ordonanței 13. Cam așa e și cu referendumul consultativ", adaugă Dănileț. Cu alte cuvinte, se pune presiune pe Parlament, să facă ceva în direcția dorită de popor. Se naște încă o întrebare (a câta?): cât de tare se teme Parlamentul de „presiunea" poporului?

E bine de știut că în 2009, președintele României de atunci, Traian Băsescu, a inițiat un referendum prin care populația era întrebată dacă e de acord ca Parlamentul să fie unicameral și numărul parlamentarilor să fie redus la 300. Poporul a votat în masă să se întâmple așa ceva. Acum suntem deja în 2017, iar decizia aia nu încă s-a aplicat. Pentru ca această problemă să fie tranșată trebuie ca Guvernul sau măcar un parlamentar să inițieze un proiect de lege pe această temă. Care poate fi adoptat sau respins, nu asta e problema. Problema e că de opt ani nu s-a găsit niciun amărât de deputat sau de senator să propună o lege în spiritul rezultatului de la acel referendum. Nici măcar alde Băsescu, care, apropo, e senator acum.

Culmea e că nici Legea referendumului nu vine cu cine știe ce soluții.

„În legea referendumului nu se află inclus și un termen pentru inițierea unei modificări legislative urmare a referendumului", spune Dănileț.

„Dacă faci referendum, ar trebui să scrie în lege că – de exemplu - în termen de 30 de zile Parlamentul să fie obligat să inițieze propunerea de modificare a legii. Că trece sau nu trece, asta e altceva. Dar tu nici măcar pasul ăsta nu-l ai specificat în lege", explică Dănileț.

Adică, nu avem un articol sau o prevedere legală care „să ducă mai departe procedura". Facem referendum, dar legea nu ne dă instrumente suplimentare de lucru să mergem mai departe cu decizia luată de popor. Rămânem practic, atârnați, într-un soi de limbo. Asta e diferența dintre referendumul consultativ și cel decizional. La referendumul consultativ poate fi ignorată voința poporului.

Bine, în articolul 2 din Constituție se zice ceva despre „suveranitatea poporului" și alte vorbe măiastre. Curtea Constituțională amintește că:

Pe de altă parte:

Ca să-ți mai faci o idee despre cât de întortocheate sunt lucrurile, îți mai dau un exemplu: cetățenii au drept de inițiativă legislativă. Foarte frumos, scrie chiar și-n Constituție. Strângi 100 de mii de semnături și faci o propunere de lege. „Tu poți să strângi însă și 19 milioane de semnături – dacă Parlamentul votează împotriva acelui proiect de lege, el nu trece! Asta e democrația reprezentativă! Eu popor îmi deleg votul meu către Parlament.  Parlamenarii iau decizii in numele si pentru popor". Chiar dacă 19 milioane vor schimbarea nu știu cărei legi, ăia 500 și ceva de parlamentari sunt cei care decid.

Pe scurt, lucrurile stau cam așa:

Referendumul „consultativ" înseamnă fix asta: „consultativ". Poporul este „consultat" într-o problemă, prin referendum. Parlamentarii, dacă sunt băieți de treabă, inițiază o lege care să fie în spiritual a ceea ce poporul a cerut la referendum și o adoptă. Dacă sunt băieți răi, parlamentarii pot să ignore, pur și simplu, referendumul (vezi cazul celui din 2009 cu reducerea numărului parlamentarilor). Dacă vor să fie ticăloși, pot chiar să inițieze o lege în perfectă armonie cu rezultatul referendumului, lege pe care s-o pice însă la vot (așa ceva nu s-a întâmplat până acum dar, teoretic, e perfect posibil). Singurele referendumuri care sunt „obligatorii" (adică ce zice poporul e literă de lege și se aplică instant, peste capetele tuturor instituțiilor) sunt cel de demitere a președintelui României și cel de modificare a Constituției.

Dacă vrei să te documentezi mai mult pe subiect citește site-ul Autorității Electorale Permanente.

Oricât de odios ar suna lucrurile astea, ele sunt făcute astfel încât nimeni să nu o ia razna: nici președintele, nici Parlamentul, nici Guvernul și nici măcar poporul. „Mandatul imperativ este nul. Nu poți să te folosești de răspunsul pe care l-a dat poporul la referendum, ca să obligi Parlamentul să legifereze în acea direcție. Dacă ai face-o așa, ai ajunge în situația în care președintele poate să guverneze singur, legiferând prin referendumuri. Câte două pe lună!", spune Vrabie. Iar un referendum costă vreo 95 de milioane de lei.

Pe scurt, referendumul e bun ca formă de menținerea a presiunii pe băieții răi din politică. Dacă rezultatul va fi cel dorit de președintele-inițiator (iar aici depinde de cum va arăta întrebarea), Iohannis crește în credibilitate, va mai câștiga niște capital politic (am început, iată, să vorbesc exact ca un analist politic de doi bani) și se va situa ceva mai confortabil în fotoliul pentru al doilea mandat prezidențial. Presiunea va fi pe Parlament care, la o adică, poate să ignore referendumul sau pur și simplu să inițieze un proiect de lege în conformitate cu rezultatul votului popular. Vedem ce-o ieși. Eu însă sunt puțin sceptic.