Mâncarea românească îți face, de fapt, rău și te bagă-n depresie? O anchetă

Lângă un vas de lemn din Humuleștiul anilor 1800, plin cu varză și mușchi afumat de porc, sunt înșirate sarmale și plăcinte. De sus le privește un bărbos hulpav, care e în stare să mănânce câte zece ouă, un castron cu prune și unul cu porumb fiert doar ca să-și stimuleze pofta pentru felurile următoare. Un adevărat mâncăcios, care pare o întruchipare a personajelor de basm, înghite de unul singur cât ar reuși cinci oameni adunați: fripturi, fierturi, brânză, mămăligă, găini întregi cu mujdei de usturoi, toate stropite cu o carafă de vin. 

Așa îl descrie George Călinescu pe Ion Creangă în „Viața și Opera lui Ion Creangă”: „Ca și Flămânzilă, el mistuie în cinci grătare, cât capacul de ceaun, toată carnea birtașului înspăimântat, după care țipă că-i e foame”.

La 132 de ani de la moartea lui Creangă, regimul alimentar al românilor nu s-a schimbat foarte mult. În „Dacopatia și alte rătăciri românești” (ediția revăzută și adăugită), printre alte subiecte, autorul Dan Alexe îți explică ce e cu bucătăria românească și legătura ei cu melancolia – un cuvânt pompos în loc de mai cinstitul „depresie”. În greaca veche, melancolie înseamnă „fiere neagră” și așa poți să vezi mai ușor legătura dintre mici și depresie. În fine, uite ce trebuie să știi despre cele două.

Dieta românilor e caracterizată preponderent de mâncăruri grele, cărnuri și alcool, iar legumele ori lipsesc cu desăvârșire din mese, ori sunt scăldate în ulei, mult prea prăjite, sau fierte și secate de vitamine. În „Anatomia Melancoliei”, publicată pe la începutul secolului al XVII-lea, Robert Burton asocia regimul alimentar gras cu „extazul mistic și agoniile fanaticilor religioși” și îndemna cititorii suferinzi din dragoste și obsedați de religie să urmeze un regim mediteranean, cu mai puțină carne și alcool, și mai multe legume.

Dacă vrei un pic de optimism, eram aproape de a ajunge pe primele locuri în clasamentele celor mai sănătoase popoare acum mai bine de două mii de ani – mă rog, nu e ca și cum îi păsa cuiva de-asta atunci. Burebista și preotul său Deceneu au distrus viile dacilor și au încercat să le impună un regim alimentar vegetarian. Apoi a apărut religia monoteistă creștină care a devenit pilonul alimentației românilor. Au un rost și îndemnurile ca: „Acesta e Trupul meu: luați, mâncați” și „Acesta e sângele meu: luați, beți” pe care Dan Alexe le caracterizează drept „o justificare religioasă a dietei și a melancoliei de care suntem așa mândri”.

Bineînțeles, poate ții post înainte de vreo sărbătoare mare, dar cu ce preț dacă apoi îți inunzi intestinele în alcool și carne tot anul?

Când te gândești la preparatele tradiționale îți vin în minte (mai nou) micii, mămăliga, zacusca, ciorba de burtă și sarmalele care, de fapt, nu sunt deloc mâncăruri românești. Dezbaterea e veche, fără îndoială, dar nu strică o aducere aminte. 

Toate țările balcanice se desfată cu mici.

În Serbia și Bulgaria, ei arată puțin diferit, lipsesc ierburile și usturoiul din carne, însă în Kosovo, Macedonia și în Bosnia micii sunt identici cu cei românești. În esență, reprezintă o mâncare banală, derivată din kebapul turcesc, iar denumirea imită sârbescul „cevapcici” la care s-a ajuns tot de la turci, după cum subliniază Dan Alexe în cartea lui. Evoluția cuvântului arată cam așa: „kebap” din turcă – qebap, în albaneză – cevapcici, în sârbă, prin diminutivare – mici, scurtat, în română.

La fel ca micii, și ciorba de burtă, și sarmalele sunt luate de la turci atât de noi, cât și de sârbi, bulgari, albanezi și greci. Zacusca nu reprezintă vreo excepție. Deși denumirea slavă ar putea să te inducă în eroare – „zakuska” (pentru ei înseamnă o gustare în general; grecii au așa ceva sub numele „meze”) – e, de fapt, același lucru cu ajvar-ul balcanic, provenit tot de la turci. 

Mămăliga a avut o călătorie ceva mai lungă. Astfel, terciul nostru din făină de porumb e totuna cu polenta italiană. 

Bine, avem și noi ceva pur românesc de care putem să fim mândri: mujdeiul și borșul. Cel din urmă nu ar trebui confundat cu ciorba de sfeclă roșie a ucrainenilor – care le-au dat-o și rușilor – pentru că, deși denumit impropriu, nu e luat de la ei și nu e o ciorbă, ci zeama acră din tărâțe de pus în ciorbă.

Mujdeiul se diferențiază de celelalte sosuri de usturoi din alte culturi prin concentrația sa, dar și prin îndârjirea românilor de a-l consuma cu aproape orice. Combină-l cu roșii coapte pe grătar sau la cuptor, bagă mămăligă-n el și-o să vezi că e delish fără pretenții. Și că tot vine vara, vezi că se deschide sezonul la pepene roșu cu brânză.

Interesul românilor pentru mâncare a oscilat de-a lungul ultimelor decenii între produsele de import și cele românești. Până în anii ‘90, nu găseai o gamă prea largă de alimente în magazine și, oricum, nici regimul comunist nu-ți oferea cine știe ce libertate la înfruptare. 

Dictatorul Nicolae Ceaușescu punea lipsurile pe seama risipei și a tendințelor românilor de a cumpăra mai mult decât au nevoie, după cum scrie Mioara Anton în lucrarea „Cultura penuriei în anii ‘80: Programul de alimentație științifică a populației”. De fapt, el căuta să facă economii substanțiale la bugetul de stat și să achite datoriile externe. 

Așa că, în 1982, pornind de la premisa că românii consumau prea multe calorii și nu era sănătos pentru ei, a apărut Programul de alimentație științifică a populației. Astfel, carnea din mezeluri a fost înlocuită cu soia, ciupercile și bureții de pădure au devenit și ei o alternativă, iar fermele de iepuri și piața de pește erau în plină dezvoltare.

Odată ce România a avut contact cu democrația, interesele culinare ale poporului au migrat înspre alimentele la care nu avusese acces până atunci. 

În contextul ăsta, Dan Alexe amintește despre sfârșitul anilor ‘90 când, pentru o scurtă perioadă, mâncărurile reflectau ierarhia socială într-o manieră inversată: orășenii înstăriți erau tot mai atrași de mâncarea tradițională, iar, la celălalt capăt al spectrului, românii săraci de la sate înclinau spre produsele străine. 

E contextul excelent să-ți amintesc de Noua Bucătărie Românească. Există restaurante care reconceptualizează rețetele tradiționale și folosesc în mâncăruri produse românești de la antreprenori locali. Tinerii chefi bucătari reinterpretează rețetele vechi, le adaugă elemente noi sau le combină cu alte rețete – de exemplu, friptura de morcov de la restaurantul Kane sau caracatița ciobănească de la Maize.

Cu fericirea cum rămâne? Cum a ajuns poporul român pe ultimele locuri în sondajele Eurostat care urmăresc fericirea națională din fiecare țară europeană? De ce să mint, n-am un răspuns direct – și nu cred că există –, dar poate fi tras un fir roșu pentru mâncare, că până la urmă asta e tema de-acum.

Patruzeci de ani la rând, danezii au ieșit pe primul loc în aceste studii. Un articol din British Medical Journal a încercat să explice de ce sunt ei considerați cei mai fericiți oameni din Europa și a argumentat punctual fiecare caracteristică a poporului, în raport cu celelalte țări nordice, de la culoarea părului până la dietă. Din el, poți să-ți dai seama că stilul de viață al danezilor nu e cu mult diferit față de al nostru. În fond, dieta lor constă în: hamburgeri, pizza, cartofi, carne de porc și fast-food în general. Fumează mult, iar alcoolul e la ordinea zilei, încă de dimineața. Asta ar putea fi și o explicație pe care unul dintre autorii studiului o și invocă în articol: danezii completează chestionarele despre fericire când sunt beți.

În felul ăsta, articolul te adâncește mai mult în confuzie și nu-ți dai seama ce-i face mai exact pe danezi atât de fericiți și pe români atât de triști. Explicația, scrie Dan Alexe, ar fi că danezii nu au probleme de identitate și nu le pasă dacă sunt confundați cu suedezii sau dacă străinii nu pot să citeze un scriitor de-ai lor.

Mâncarea joacă însă un rol important în viețile noastre și ne dictează de cele mai multe ori dispoziția. În acest sens, un regim alimentar puțin mai sănătos nu strică nimănui, chit că ne face mai fericiți sau nu. Dar important e mai ales modul în care percepi conceptul de a mânca sănătos. 

De multe ori, în social media ideea de a mânca sănătos e strâns legată de slăbit și devine o presiune obsedantă. Scopul de a trăi o viață mai bună se pierde, astfel, prin caloriile de pe etichete și devine nul în fața unei tulburări de alimentație, precum bulimia sau anorexia. 

Credința populară e că tulburările de alimentație afectează în mare parte adolescentele. Dar e important să înțelegi că bolile mintale nu cunosc gen sau vârstă și oricine poate să treacă prin asta în vreun fel sau altul – chiar dacă poate nu pare.

Andrei Pleșu, eseist și fost ministru al afacerilor externe, este o persoană de la care probabil nu te-ai aștepta să auzi că ar fi avut vreo problemă de genul. Ei bine, în 2013 el a publicat un articol în care susținea că a trecut prin mai etape: de la un copil foarte slab, a ajuns să se îngrașe la pubertate, după care a urmat o serie de îngrășat – slăbit care l-a făcut „un melancolic căutător de diete”. 

În contextul ăsta, face o sinteză a cărnii considerate sănătoase și subliniază contradicții care-ți arată că nimic nu e, de fapt, în întregime sănătos. La pește, grăsimea e antioxidantă, carnea e ușor de digerat și conține iod, fosfor și potasiu. Totuși, conține un compus chimic toxic, numit doxină, iar din cauza poluării din oceane în pește găsești din ce în ce mai mult mercur. 

În seria de contradicții adaugă și alcoolul. Berea nu e recomandată cardiacilor și diabeticilor, dar unii medici susțin că aceasta conține antioxidanți și colesterol bun. 

Același Andrei Pleșu a vorbit, la evenimentul „Istorie şi identitate gastronomică naţională”, despre mesele de la Cotroceni ale foștilor președinți. Afli că Ion Iliescu prefera tocătura (chiftele, sarmale, de-astea), Emil Constantinescu – friptura fadă și nectar de fructe, de piersici, și biscuiți, iar lui Traian Băsescu îi era indiferentă mâncarea de orice fel.

Pe lângă altele, poate că și alcoolul și carnea grea, în exces, ne-au adus la coada fericirii europene. Sau poate că de vină au fost anii regimului comunist – n-am avut și-am vrut, acum avem și tot mai vrem. Un lucru e însă cert: unii dintre cei mai creativi oameni nu erau nici pe departe cei mai fericiți, din diverse motive, dar nu-i nevoie de un întreg popor melancolic – pardon de expresie – ca să fie și creativitate.