„Singurul bou cu nume de vacă” și alte replici celebre ale politicienilor, de la Băsescu la Vadim

Orice ai zice, altfel am trecut peste toate crizele – economice, sociale, politice – din ultimii 30 de ani cu ajutorul harfei. În politică, importanța ei este crucială. Politicianul posesor de harfă nu doar că reușește să pară popular și inteligent. Are replică, verb, zvâc, viteză de reacție, le zice bine, dincolo de-un „Ba pe-a mă-tii!” ordinar. 

În politică (și în general), harfa nu trebuie confundată cu vulgaritatea. Corneliu Vadim Tudor avea harfă. Șerban Nicolae doar preia limbaj de spatele blocului. Totul ține de context, nu dai doar o replică bună, e și umor, e potrivire de circumstanțe și siguranță de sine. Inteligență nativă, ceva cultură, exercițiu oratoric. Cu harfa probabil că te naști, doar prin eforturi titanice poate fi dobândită. E, totodată, absolută, magică și imposibil de definit.

Politicienii români au avut-o sau (mai degrabă) nu. În zilele noastre lipsește cu desăvârșire, așa că hai pe panta amintirilor. 

Era 2004 și România trebuia să-și aleagă un președinte dintre Traian Băsescu și Adrian Năstase. Trecuse un alt moment antologic („Dragă Stolo”), iar Băsescu a intrat în cursă cu doar câteva săptămâni înainte de alegeri. Problema tuturor era că, în zece din cei 14 ani de la Revoluție, fuseseră conduși tot de comuniști, în frunte cu nemuritorul Ion Iliescu. 

Era acest elefant în cameră și oamenii voiau să voteze altceva, dar nu prea aveau ce. Năstase fusese activist de partid, iar democrația a trăit-o la dreapta lui Iliescu. Asupra lui Băsescu planau, de asemenea, bănuieli că a fost înrolat în aparatul regimului – mă rog, între timp a venit și confirmarea c-a fost colaborator. Și așa s-a născut o harfă care a schimbat tot. 

În dezbaterea televizată, moderată de Cristian Tudor Popescu, Băsescu l-a întrebat, mai mult retoric, pe Năstase: „Stau și mă întreb ce blestem o fi pe poporul ăsta, de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foști comuniști, între Adrian Năstase și Traian Băsescu?”. Năstase, previzibil, s-a blocat. N-a știut să răspundă. 

Sondajele erau o glumă și pe atunci, așa că nu știm exact cât a cântărit această replică. Dar jurnaliștii și analiștii politici și-l amintesc ca pe un moment de răscruce în campania de atunci. Băsescu a câștigat și așa a apărut o altă harfă, poate cea mai bună a lui.

Era noaptea alegerilor, încă se numărau voturi, erau orele alea în care ambele tabere strigau că au câștigat. Singurul care le-a atras atenția pesediștilor că se bucură cam devreme a fost Iliescu. Înțelepciunea școlii rusești for the win. 

După ce s-au stropit cu șampanie, Băsescu a coborât printre jurnaliști și l-a făcut pe Năstase „mic”. Și context, ca să apreciezi harfa asta la adevărata valoare. 

Năstase era sinonim cu aroganța și puterea. Era scorțos, când încerca să coboare printre oameni se bloca de frică să nu se murdărească de sărăcie. I se spunea „El Însuși”. Controlase, în ultimii patru ani, din funcția de premier și la umbra președinției lui Iliescu, tot ce mișca în țară – privatizări, salarii, pensii, reforme. Era imposibil de crezut că va pierde fotoliul de la Cotroceni în fața unui politician intrat în cursă pe ultima sută de metri din postura de primar al Bucureștiului și fost ministru. Și, când colo, habar n-avea cât de mic începea să fie. De asemenea, Năstase are aproape 1,85 metri, iar Băsescu 1,75. 

Am stabilit deja că Năstase era tipul de politician arogant și greu de scos din limbajul de lemn pe care-l căpătase în comunism și primii ani de democrație originală. Totuși, campaniile scot ce-i mai neobișnuit din candidați. În încercarea de a se apropia de electorat, Năstase a încercat să pupe copii și bătrâne prin sate uitate de lume. Nu exista pe atunci termenul „cringe”, dar fix așa erau toate tentativele astea de umanizare pe care le-a încercat Năstase. 

Totuși, i-a reușit și o harfă la tribuna Parlamentului, în niște dezbateri privind anchetarea sa pentru corupție și luare de mită. Se cerea atunci o inventariere a tuturor caselor și bunurilor pe care le deținea Năstase, pe care el a încercat să le trivializeze: „Am înțeles că vor unii să vină să-mi numere găinile. Îi invit mai bine să-mi numere ouăle!”. Până la urmă, instanța l-a și condamnat definitiv pentru astfel de fapte, ceea ce a dus la tentativa sa de suicid din 2012, când au venit polițiștii la el acasă să-l ducă în arest.

Recunoaște că ți-e dor să te uiți la o campanie electorală ca la House of Cards. Și mai trist este pentru tinerii care n-au prins în viața lor de majori cu drept de vot o campanie d-aia cu lovituri la gioale.

A doua cursă a lui Băsescu pentru Cotroceni, din 2009, a fost marcată de două mari lovituri. Prima a fost înregistrarea cu Băsescu când a lovit un copil. S-a analizat cadru cu cadru, până s-a găsit „Pixelul Albastru”. Băsescu a susținut că totul a fost orchestrat de mogulul Dinu Patriciu, cu care era în război. Așa că a încheiat o declarație de presă cu lacrimi în ochi și vocea gâtuită: „Să-ți fie rușine, Dinu Patriciu!”. 

Eram studentă atunci, iar expresia asta și „pixelul” intraseră în vocabularul zilnic. Mi-ai împrumutat bricheta și n-ai dat-o înapoi? „Să-ți fie rușine, Dinu Patriciu!”. Ți-ai dat daună totală aseară în Regie și n-ai putea să explici cum ai ajuns înapoi la cămin? „Pixelul albastru”! Era și asta o modalitate de a-i face pe tineri să fie interesați de politică.

La a doua lovitură din campania aia, Mircea Geoană a fost la încasare. În ultima dezbatere televizată, moderată de Robert Turcescu, Băsescu a condus schimbul de replici spre moguli, apoi punctual la Sorin Ovidiu Vîntu și l-a forțat pe Geoană să spună că nu-l place pe, la vremea aia, patronul trustului Realitatea – Cațavencu. A venit apoi dezvăluirea că omul PSD a fost la întâlnire de seară cu mogulul. Istoria a reținut așa momentul: „Nici aseară nu v-a plăcut de Vîntu, când ați fost la el acasă?”.

Trei ani mai târziu, în 2012, ne uitam în fiecare seară la meciul dintre președintele Băsescu și premierul Victor Ponta. Ambii erau jucători, fiecare avea ieșiri publice dese și studiouri de TV la care erau abonați. Perioada era grea – pe vremea aceea încă se practica „austeritatea” și se tăiaseră salariile bugetarilor, iar România avea program de împrumut cu Fondul Monetar Internațional. Ponta încerca să se poziționeze ca un politician serios, cu studii temeinice, în opoziție cu hăhăielile și șprițurile lui Băsescu.

În plin scandal, Băsescu a organizat o conferință de presă la Cotroceni pe care a încheiat-o așa: „Când ești doctor în Drept, ești tare. Dottore! Hăhăhă. Vă mulțumesc.” După care s-a ridicat și a plecat. A doua zi avea să bubuie în revista Nature primul scandal de plagiat al țării, care avea în vizor teza de doctorat a lui Ponta. Președintele, evident, știa. Putea să spargă el știrea în conferință. În schimb, a ales încă o dată să se încreadă în harfă.

N-o să-ți vină să crezi, dar până în 2016 Sorin Oprescu a fost primarul Bucureștiului. Și atunci iarna îi lua prin surprindere aleșii locali. A încercat într-o zi friguroasă să explice eforturile care se fac pentru curățarea zăpezii de pe carosabil, Oprescu dădea asigurări că toți primarii de sector sunt și ei în stradă și monitorizează lucrările. Vanghelie era încă primar la Sectorul 5, funcție pe care o ocupa din 2000. Iar Oprescu s-a gândit să-i dea un capac cu harfă, că și între ei e diferență mare de înălțime. 

Harul lui Vadim Tudor pentru harfă n-are nevoie de introducere, deși la el primează nesimțirea totală, condimentată cu sexism, homofobie, antisemitism și altele. Declarațiile lui erau atât de over the top, încât chiar și la șapte ani de la moartea lui se viralizează meme cu Tribunul sau clipurile în care înjură ca la ușa cortului.

Oh, da, înjurăturile. Dar, spre deosebire de Ana Maria Prodan, care a demonstrat și ea că poate înjura fără să se repete minute în șir, Vadim le împletea cu harfă. N-o să le iau în calcul pe cele cu bipuri pentru că ar fi cumva incorect față de ceilalți politicieni care găsesc harfa fără înjurături. Iar Vadim, slavă lui, are suficiente harfe și fără. Nu-s la fel de cunoscute, dar sunt bijuterii. Uite trei exemple clasice, care n-au nevoie de context.

• „România e singura ţară din lume unde, dacă cei vii boicotează votul, atunci votează morţii.”
• „Politicienii români s-au modernizat: au renunţat la coloana vertebrală pentru coloana oficială.”
• „România este ţara unde aviaţia e la pământ, iar agricultura e în aer.”

Preferata mea a apărut în mijlocul unei dispute dintre Vadim și Tănase Joița, pe când acesta era procurorul general al României. În 2001, Joița a cerut Parlamentului să voteze ridicarea imunității parlamentare pentru Vadim și un alt deputat PRM pentru ca aceștia să poată fi cercetați penal pentru ocuparea unui clădiri de stat fără să plătească chirie. Și atunci Vadim a observat că pe om îl cheamă Joița și a combinat asta cu dorința sa de a-l face bou. A ieșit „Tănase Joița, singurul bou cu nume de vacă”. Elegant.

Okay, poate că e prea devreme pentru asta – „avem de toate” sunt cuvinte care ne amintesc de Colectiv și de toți oamenii care au murit doar pentru că guvernanții au preferat să mintă cu nerușinare decât să recunoască dezastrul, mizeria și lipsa de dotări din spitalele românești. Dar uite că Sorin Oprescu i-ar fi putut ajuta la comunicare, el a găsit varianta asta mult mai cinstită.

Arc peste timp, nu pot încheia decât un citat din Petre P. Carp: „România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni.”