Toate lucrurile la care nu te-ai gândit ca român cât ai făcut binging pe Squid Game

Squid Game a devenit rapid cel mai de succes serial din istoria Netflix – în primele 28 de zile, circa 111 milioane de oameni s-au uitat la măcar două minute (așa măsoară compania vizualizările); ultimul de succes a fost Bridgerton cu 82 de milioane. E un hit, fără îndoială, și n-ai de ce să te prefaci că nu te interesează. Probabil știi mai multe despre el decât despre criza politică din țară, fie doar și prin meme și frânturi văzute pe net. Cum s-a întâmplat, totuși, ca un serial sud-coreean să aibă așa tracțiune?

Tema serialului nu-i nouă, iar ultimii 20 de ani n-au dus lipsă de tot felul de filme despre oameni care se trezesc într-un joc absurd unde trebuie să se lupte pentru supraviețuire. Ceva îl face însă special. 

În apărarea Squid Game, sunt câteva lucruri care îl diferențiază de alte producții similare. Filme ca Battle Royale sau Hunger Games se desfășoară într-un viitor distopic unde guverne totalitare obligă niște adolescenți să se lupte între ei până la moarte. Acțiunea din Squid Game se petrece în Coreea de Sud a prezentului, iar participarea e voluntară. În plus, primele două par a fi doar despre spectacolul de a privi niște oameni care se omoară între ei, în timp ce jocurile din serialul sud-coreean au niște reguli și, zic organizatorii, o morală în spate. La asta se adaugă și că participanții din Squid Game sunt niște oameni de rând, iar asta dă serialului o notă de realism și te face să empatizezi mai ușor cu personajele.

După ce ai urmărit toate cele nouă episoade nu e o mare descoperire că serialul e o alegorie a capitalismului și a consecințelor sale în Coreea de Sud. Filmele de care-ți ziceam mai sus au și ele un mesaj politic, dar mult mai diluat decât în Squid Game, care ți-l bagă în ochi atât de ostentativ, încât e greu să nu-l vezi.

Serialul nu a apărut de nicăieri, ci calcă pe urmele unor filme recente critice la adresa contextului socio-economic sud-coreean. Curentul ăsta a atins apogeul cu Parasite al lui Bong Joon-ho, care a câștigat anul trecut Oscarul pentru Cel mai bun film. Acolo, clash-ul dintre două familii aflate la poluri opuse ale societății dă naștere unor tensiuni majore. Același regizor a făcut în 2013 și Snowpiercer, tot o metaforă despre inegalitate, în care clasele sociale sunt împărțite în vagoanele unui tren care nu se oprește niciodată. Filmul a mers atât de bine, încât a devenit serial. 

De departe cea mai importantă temă din Squid Game e competiția, reflexie a concurenței brutale și inegale din viața de zi cu zi a coreenilor. La început, concurenții pot chiar să voteze să iasă din joc, dar alegerea e mai mult o iluzie. Confruntați cu imposibilitatea de a-și plăti datoriile, aleg să se întoarcă. Organizatorii le spun că aici chiar pornesc cu o șansă egală, dar se dovedește că și în cazul ăsta succesul ține mai mult de noroc sau avantaje decât de merit.

În al treilea episod, când concurenții trebuie să decupeze formele din zahăr, e doar o chestiune de noroc că nimerești triunghiul sau umbrela. La fel cum ține de șansă unde te naști – cu o lingură de diamant sau lingură de țărână, conform „teoriei lingurii” popularizate de sud-coreeni. Proba din al patrulea episod testează forța fizică a unei echipe de a o învinge pe cealaltă prin tragerea de-o funie. Ai spune că, din start, bătrânii și cei mai slabi sunt clar în dezavantaj. Surpriza e că poți aplica o strategie și în cazul ăsta și să câștigi. Apoi, îl ai pe chirurgul care se învoiește cu câțiva din organizatori să-i ajute la traficul de organe în schimbul informațiilor despre probe viitoare. Ce să mai zic despre Ali, imaginea imigrantului exploatat, care nici măcar nu cunoaște regulile jocurilor, pentru că nu a crescut în Coreea de Sud. 

Ai înțeles ideea, nu pornești cu aceeași șansă: unii sunt avantajați prin încălcarea regulilor, iar competiția e inegală. Pentru a câștiga e nevoie ca alții să piardă – d’oh!

Cealaltă mare temă a serialului e îndatorarea, care în Coreea de Sud a devenit o problemă uriașă. După criza financiară din Asia din 1997, guvernul sud-coreean a încercat să repornească creșterea economică și a încurajat consumul și creditul. Perioada „creditului cu buletin” poate îți este mai familiară. A avut același scop la noi. Din păcate, gradul de îndatorare a gospodăriilor sud-coreene e acum la un nivel record: a depășit sută la sută din PIB. Cămătăria pe care o vezi în film chiar e întâlnită la tot pasul. A devenit atât de obișnuită, încât primești reclame în aplicațiile de pe telefon cu „îți împrumut 250 de dolari acum și-mi înapoiezi patru sute de dolari peste două săptămâni”. Dacă întârzii cu plata vin recuperatorii să te hărțuiască acasă, iar mulți se sinucid din cauza presiunii sau rușinii. 

Aceeași problemă a cămătăriei o vezi și-n Parasite, unde se spune că multe case ale bogătanilor conțin buncăre nu doar pentru cazul unui bombardament, ci și pentru a se ascunde de recuperatori. 

Mai insist un pic în paralela cu România. Nici țara noastră nu e neapărat străină de fenomen. Și nu mă refer aici numai la interlopi gen Nuțu Cămătaru, ci și la unele IFN-uri cu practici incredibil de abuzive și care nu se supun vreunei reglementări privitoare la dobânzi. Dacă se-ntâmplă într-o lună să nu poți plăti rata, te trezești cu penalizări uriașe și amenințări. Recomandarea ar fi să te ferești de acestea, dar știu în egală măsură că presiunea de-a nu avea bani bate rațiunea.

Interesant e că atât tatăl din Parasite, cât și protagonistul din Squid Game au un trecut similar. Amândoi au deschis câte un mic fast-food când erau într-o situație mai bună, dar falimentul i-a aruncat în precaritate. Asta nu e întâmplător. Cu peste zece ani în urmă, mulți sud-coreeni credeau că o să se-mbogățească dacă-și deschid o tarabă de mâncare cu preparate din pui prăjit, echivalentul buticurilor de la noi din anii ‘90. Criza financiară i-a aruncat însă pe toți acești aspiranți la clasa de mijloc câteva trepte mai jos în ierarhia socială.

Coreea de Sud are astăzi una dintre cele mai dezvoltate economii din lume, dar după Al Doilea Război Mondial era în pragul sărăciei. Nici nu se eliberase bine de stăpânirea japoneză că a și intrat într-un război cu frații din nord. Sărăcia era atât de mare în anii ‘50 că depindea de ajutoare alimentare doar ca să evite o foamete. Lucrurile s-au schimbat din 1961 când generalul Park Chung-hee a preluat puterea și a instaurat dictatura.

De atunci și până prin 1998 economia a duduit, standardul de viață a explodat, iar giganții economici chaebol ca Samsung sau Hyundai au răsărit ca ciupercile. Asta denumesc istoricii „Miracolul de pe Râul Han”. O poveste de succes, nu?

Dacă te uiți doar la PIB și zgârie-norii din Seul, da. Dar viața în Coreea de Sud nu-i așa roz. „Stabilitatea” pe care s-a clădit toată creșterea economică în acei ani era bazată pe salarii mici, ture de muncă exagerat de lungi și represalii împotriva oricărei forme de protest, mai ales împotriva muncitorilor și sindicatelor.

Ții minte scena când personajul principal Seong Gi-hun (jucat de Lee Jung-jae) are un flashback din fabrică unde-și vede colegul de muncă omorât de poliție? Creatorul serialului a declarat că e bazat pe protestele reale de la SsangYong Motors din 2009. Politica brutală a statului împotriva mișcărilor muncitorești era doar o continuare „democratică” a represiunilor din vremea dictaturii. Chiar dacă contextul e diferit, asta-mi amintește de asasinarea liderului sindical Virgil Săhleanu, care a avut curajul să lupte în instanță împotriva concedierilor masive de după privatizarea Uzinei Metalurgice Iași.

Din motive care-mi scapă, etica muncii din Coreea de Sud și Japonia, unde angajații bagă un power nap la muncă sau în mijloacele de transport în comun din cauza oboselii, e văzută la noi ca ceva de admirat. E atât de comun ca unii să muncească și 70 de ore pe săptămână și să moară de la epuizare, încât au și un cuvânt pentru asta – kwarosa. Nu-i de mirare cum Coreea de Sud a ajuns să aibă cea mai mare rată de sinucideri dintre statele OECD. Drept răspuns, guvernul a redus numărul maxim de ore de muncă de la 68 la 52 de ore. Românii nu sunt nici ei străini de burnout, dar ăsta e în continuare un aspect ignorat.

Depresia e un fenomen atât de răspândit în rândul coreenilor, încât e la modă să-ți organizezi o înmormântare falsă. Te pui într-un sicriu de lemn, se fac ritualurile funerare și rămâi închis timp de 20 de minute în liniște. Poate-ți sună exotic, dar asta arată numai cât de tristă e situația.

În Coreea de Sud, totul e o competiție acerbă. Au un sistem ultra-performant de educație, dar peste 50 la sută dintre coreeni spun că stresul e prea mare. Ca elev, începi de la 13 ani să dedici câte 16 ore pe zi studiului. Totul pentru examenul coreean de „bacalaureat” – Suneung – care-ți decide facultatea și deci viitorul. Dar chiar și dacă reușești să intri într-o universitate de top, concurența uriașă tot îi lasă la final pe mulți fără loc de muncă în țară, așa că aleg să emigreze. Înțelegi mai bine acum poate de ce atâția sud-coreeni se regăsesc în serialul Squid Game.

Mai trist e că, nici dacă te afli printre „norocoși”, succesul tot nu e garantat. Vezi cum e portretizat în serial cazul lui Cho Sang-woo (jucat de Park Hae-soo), prietenul din copilărie al protagonistului, șef de promoție la o universitate prestigioasă și îngropat în datorii. 

N-aș zice că nu mă așteptam, dar mesajul serialului nu prea s-a făcut auzit. Însuși creatorul serialului Hwang Dong-hyuk a declarat că s-a confruntat cu probleme financiare pe vremea când începuse să scrie scenariul, cu zece ani în urmă, și a trebuit să-și vândă laptopul din cauza asta. A mai spus și că cele două personaje principale sunt inspirate din viața lui și greutățile din țara natală. 

În mod bizar, au fost fani care au descris povestea lui ca o dovadă că „ia uite, trebuie doar să ai ambiție și să muncești din greu ca să reușești!”.

Alt lucru interesant e cum se întrepătrunde mesajul serialului cu viețile actorilor. Hoyeon Jung (Kang Sae-byeok; fata venită din Coreea de Nord care voia bani ca s-o caute pe mama ei și s-o aducă în Coreea de Sud) lucra de mai mulți ani și colabora cu revista Vogue. Prin 2016 a făcut un clip pentru canalul lor de YouTube despre rutina ei de machiaj. Până de curând nu a strâns prea multe vizualizări, dar după ce compania a schimbat titlul videoclipului și s-a folosit de succesul ei cinematografic, numărul a sărit de zece milioane în doar câteva zile.

Poate cea mai absurdă știre e că în Abu Dhabi urmează să aibă loc un eveniment unde oamenii vor participa la jocurile de copii din Squid Game. Într-un mod inofensiv, desigur, doar că organizator este chiar Centrul Cultural Coreean de acolo. În mod ironic, nici măcar reprezentanții Coreei de Sud nu văd mesajul critic la adresa țării pe care îl transmite serialul.

Concluzia ar fi că e poți să te uiți la Squid Game ca la un produs de entertainment pe care îl binge-uiești cu o pungă de popcorn XXL în brațe. Important e însă să receptezi și critica socială pe care o face. O să descoperi că distopia nu-i chiar așa SF precum ai crede.