De ce toate țările numesc politic membrii Curții Constituționale și uneori asta este ok

Fotografie din deschidere: Valter Dorneanu, președintele CCR. Cadru de Alexandru Dobre/ Mediafax

Ai auzit tot mai des în ultima perioadă numele acestei instituții, Curtea Constituțională (prescurtat CCR), ultima oară, probabil, la protestul de duminică, în care s-a cerut în stradă depolitizarea CCR. Dezbaterea asta referitoare la cum ar trebui să fie numiți judecătorii constituționali este veche și destul de complicată, dar am să încerc să-ți explic pe scurt cum este situația în România și, mai ales, cum funcționează această instituție în alte țări.

Să le luăm pe rând.

În contextul OUG 13 (ordonanța de urgență prin care Guvernul PSD-ALDE dezincrimina mai multe infracțiuni, printre care și abuzul în serviciu), multora le-a sărit muștarul când au văzut cum a abordat CCR problema: a respins contestația președintelui Iohannis și pe cea a Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), care au acuzat Guvernul că și-a depășit atribuțiile când a adoptat OUG-ul. Apoi, tot CCR a respins și excepția de neconstituționalitate ridicată de Avocatul Poporului împotriva aceleiași OUG, excepție în cadrul căreia Victor Ciorbea a explicat că ordonanța încalcă legea fundamentală. Bomboana pe colivă a venit când CCR a admis sesizarea făcută de Tăriceanu (tovarășul de guvernare și de măgării politice al lui Dragnea) împotriva anchetei DNA la Ministerul Justiției asupra modului în care a fost adoptată OUG 13.

Te-am zăpăcit? Îți zic pe scurt: imaginează-ți două echipe de fotbal. Prima este formată din instituțiile statului care luptă într-o formă sau alta împotriva corupției: DNA (vârf de atac), Parchetul General, CSM, președintele Iohannis. A doua este cea care a încercat prin lege (OUG 13) să scape o parte din corupți de pușcărie: PSD, ALDE, Guvern, Ministerul Justiției. Antrenorul acestei a doua echipe este Dragnea, iar vârf de atac, Florin Iordache. Echipa joacă murdar: faultează, dă gol cu mâna, jucătorii sunt surprinși în ofsaid. Din tribune, spectatorii (sutele de mii de protestatari) îi huiduie, în vreme ce ambasadorii celor mai importante țări din Occident le bat obrazul. CCR este arbitrul meciului și este perceput ca ținând partea echipei lui Dragnea. Duminică la protest tribunele (protestatarii) au început să huiduie arbitrul (CCR), pe care l-a acuzat că ține cu echipa care joacă murdar (că este politizată).

O să mai continui puțin comparația cu jocul de fotbal. Dacă ne imaginăm democrația ca pe un meci, atunci regulile după care el se joacă sunt reunite în cărticica numită Constituție. Iar arbitrul care hotărăște cine încalcă regulile jocului și care dă și sancțiunile de rigoare este Curtea Constituțională. Acest arbitru ar trebui să fie imparțial, să nu țină cu niciuna dintre echipe, să nu aibă legături cu niciunul dintre jucători, să vegheze cu strictețe la aplicarea regulilor (în limbaj sofisticat, să fie garantul supremației Constituției).

În teorie, situația stă cum nu se poate mai bine: judecătorii Curții Constituționale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competență profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior. Apoi, mai prevede însăși legea fundamentală, funcția de judecător este incompatibilă cu oricare altă funcție publică sau privată. De asemenea, judecătorii constituționali nu pot face parte dintr-un partid politic.

Și atunci de unde vine politizarea CCR? Unii arată cu degetul spre modalitatea de numire a judecătorilor. În total, ei sunt nouă persoane, dintre care trei sunt numite de Senat, trei de Camera Deputaților, iar restul de trei de către președintele României. Și știți cum face atât Senatul, cât și Camera numirile? Prin vot. Cu alte cuvinte, cine are majoritatea își numește și judecătorii la Curtea Constituțională.

Ultimele numiri au avut loc în vara anului trecut. Camera Deputaților a ales, prin voturile social-democraților și cele ale maghiarilor, un traseist politic, Marian Enache, un tip care a trecut în ultimii 27 de ani pe la FSN, PDSR, PSD și UNPR. Pentru că i-au ajutat pe pesediști să-și pună un judecător la CCR, udemeriștii au fost răsplătiți de partidul lui Dragnea cu propriul judecător constituțional, Attila Varga, numit de către Senat. Și știți cine este președintele CCR? Valer Dorneanu, fost procuror pe vremea lui Ceaușescu, fost consilier al lui Iliescu, fost deputat PSD și fost președinte al Camerei Deputaților (evident, din partea PSD). Dorneanu a fost numit judecător constituțional în 2013, după ce social-democrații au eșuat, în urma unui scandal monstru să-l impună în 2010.

După ce ai văzut cum stau lucrurile în România, trebuie acum să-ți arăt cum funcționează această instituție și în alte țări din lume. Aproape peste tot există un punct comun: magistrații constituționali sunt puși în funcție, parțial sau în totalitate, de trei instituții: Parlament, Guvern și președinte.

În Germania, competența exclusivă a alegerii judecătorilor constituționali aparține Legislativului. Curtea Constituțională de la Berlin este formată din 16 judecători, împărțiți în două camere separate (două Senate). Jumătate dintre ei sunt numiți de Bundestag (parlamentul votat de cetățeni), iar cealaltă jumătate de către Bundesrat (parlamentul votat de reprezentanții landurilor). Spre deosebire de România, unde numirea judecătorilor se face de către majoritatea deputaților sau senatorilor (jumătate plus unu din voturi), în Germania aceștia sunt numiți cu o majoritate calificată de două treimi din membrii fiecărei camere a Parlamentului. Motivul este tocmai asigurarea unui echilibru care să-i țină pe judecătorii constituționali germani cât mai departe de influența politică a partidelor. Mai mult, nemții au statuat ca cel puțin trei membri din fiecare cameră a Curții Constituționale să provină din rândurile judecătorilor Curților Federale Supreme, datorită expertizei lor în materie.

Exemplul german a fost preluat și de Elveția, unde Tribunalul Federal este ales de către Parlament. La fel sunt numiți și cei 15 judecători constituționali din Polonia. În Ungaria sunt 11 judecători constituționali, aleși tot de către Parlament. Pentru aceeași modalitate a optat și Croația, Muntenegru sau Lituania.

În Franța, Consiliul Constituțional numără nouă membri, ca în România, care sunt numiți oarecum asemănător: trei de către președintele Republicii, trei de către președintele Senatului și ceilalți trei de către președintele Adunării Naționale. Spre deosebire de România, unde președintele CCR este ales de către ceilalți judecători, în Franța acesta este numit direct de către șeful statului.

Republica Moldova a preluat și ea, parțial, modelul francez, precum România. Astfel, din cei șase judecători constituționali, doi sunt numiți de Parlament, doi de Guvern, iar ceilalți doi de Consliul Suprem al Magistraturii.

În Turcia, președintele numește 14 dintre cei 17 judecători ai Curții Constituționale, în vreme ce Parlamentul (Marea Adunare Națională) îi numește pe restul de trei.

Curtea Constituțională de la Moscova este destul de dependentă de președintele Vladimir Putin. Deși judecătorii sunt numiți prin vot de Consiliul Federației (camera superioară a Parlamentului rus), candidații trebuie să fie propuși de șeful statului. De altfel, Putin a promulgat în urmă cu doi ani o lege ce prevede că hotărârile CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) sunt valabile doar dacă vrea Curtea Constituțională din Rusia.

Slovenia și Azerbaidjanul au preluat modelul rusesc și au impus numirea judecătorilor constituționali de către Parlament, dar numai la propunerea președintelui.

Componența Curților Constituționale de la Viena și Bruxelles este decisă de către aceleași două instituții precum în modelul rusesc (Parlament și președinte), dar în ordine inversă. Astfel, președintele Austriei numește judecătorii constituționali, dar pe baza recomandărilor făcute de camerele Legislativului și de Guvern. La fel, în Belgia, judecătorii Curții Constituționale sunt numiți de către rege la propunerea deputaților și senatorilor.

Sunt însă și state unde judecătorii constituționali sunt numiți exclusiv sau prin competența aproape exclusivă a Guvernului. În Irlanda, Executivul desemnează candidatul la funcția de judecător constituțional, iar președintele nu face decât să-l numească oficial. La fel în Norvegia, unde Consiliul de stat (Guvernul) numește judecătorii constituționali.

În SUA nu există Curte Constituțională în înțelesul românesc al termenului. Instanța constituțională este Curtea Supremă, compusă din nouă judecători, numiți pe viață, a căror nominalizare se face de către două instituții: președintele SUA și Senat. Șeful statului propune candidații pentru funcția de judecători constituționali, Senatul îi audiază, iar la final tot președintele îi numește în funcție. De obicei, președinții americani nominalizează judecători care le împărtășesc viziunile politice pentru a nu se trezi că anumite politici le sunt trântite la Curtea Supremă. Lucru interesant, Constituția SUA nu prevede nicio condiție de studii sau vechime ca să fii eligibil pentru funcția de judecător constituțional.

În concluzie, ce vreau să-ți spun este că problema politizării/depolitizării CCR nu este chiar atât de simplă. De fapt, cred că mai degrabă calitatea oamenilor care formează această instituție este mult mai importantă decât cine anume îi numește în funcție.