Subiectul pe care politicienii îl ignoră cât te țin ocupat cu prețul chiriilor și ratele creditelor

Poate nu-ți dai seama, dar fără ajutorul familiei sau prietenilor, ai putea fi la o concediere distanță de a rămâne pe străzi. Statul român nu-ți oferă nicio plasă de siguranță, indemnizația de șomaj e o glumă și, chiar dacă mulți muncesc, tot nu-și permit o locuință decentă cu destul spațiu pentru familia lor. Vorbesc de chirie, că de cumpărat apartament deja intru-n SF-uri. „Dar oare chiar așa rău e?”, te întrebi. Da, chiar așa de rău.

Dacă în 1990 o treime din fondul locativ aparținea statului – la orașe, chiar mai mult –, procentul e astăzi e de doar 2 la sută. Multe au fost fie vândute, fie retrocedate, iar mulți dintre chiriașii care locuiau acolo de douăzeci de ani au fost lăsați să se descurce singuri. 

Fără să intru în dezbaterea retrocedărilor, problema e că autoritățile nu au fost interesate de ce se întâmplă cu cei mai vulnerabili din ecuația asta, cei care au pierdut cel mai mult în tranziție. În schimb, statul a preferat să lase locuirea pe mâna invizibilă și magică a pieței libere și a oferit facilități dezvoltatorilor imobiliari. Cel mult, statul a mai construit niște locuințe pentru tineri, celebrele ANL-uri, dar până și aici statul a ajuns să vândă mai multe apartamente decât construiește.

Problema e că mâna asta invizibilă a pieței private e mai mult scamatorie decât magie. Da, știi teoria: dacă dezvoltatorii fac multe case, atunci oferta de locuințe va fi mai mare și prețurile vor scădea. Sună frumos, pare logic, doar că an de an se construiește tot mai mult și tot anual vedem creșteri record ale prețului pe metru pătrat. În București, dar mai ales în marile orașe din vest. Da, Cluj, la tine mă refer.

Una dintre cauzele principale este financializarea locuirii, prin care o locuință ajunge să fie văzută doar ca o marfă, ceva în care investești ca să scoți profit, nu ca obiectul unei nevoi umane esențiale. Fie că vorbim de dezvoltatori sau de cei care cumpără imobile ca o formă de investiție, financializarea pieței imobiliare face prețurile să crească foarte rapid, deseori complet decuplat de raportul real dintre cerere și ofertă. La noi, fenomenul poate că nu e atât de rău ca în alte țări, dar prețurile tot au explodat – chiar și cu 50 la sută doar în ultimii 5 ani. Dar hai să-ți arăt  cum stă treaba în Capitală.

Într-un studiu recent, Centrul pentru Resurse Juridice (CRJ) arăta că accesul la locuințe sociale în București este „greoi, supra birocratizat și discriminatoriu” și, de multe ori, primăriile își favorizează propriii angajați în timp ce ignoră pe cei cu nevoi reale. Un alt raport din 2014 ajungea la aceleași concluzii legate de discriminare: fiindcă de multe ori subiectul locuirii vizează mai ales minoritățile vulnerabile și marginalizate, autoritățile aleg de multe ori să bage problemele sub preș. Prin 2016, CNCD a amendat Primăria București pentru caracterul discriminatoriu al metodologiei prin care prioritiza cine are mai multă nevoie de o locuință socială. 

În Sectorul 5, unde problema locuirii afectează mai ales minoritatea romă, primăria de sector are aproape 800 de cereri, dar niciun fel de plan să cumpere sau să construiască locuințe sociale. Ce-i drept, conform legii, principala responsabilă rămâne Primăria Generală (PMB), dar nici aici lucrurile nu merg mai bine. Iar povestea complexului din Prelungirea Ghencea e revelatoare. 

Ce trebuia să fie un complex de opt blocuri de locuințe sociale cu 600 de apartamente are astăzi la activ doi ani de amânări și nici un singur apartament disponibil. În septembrie 2020, când teoretic trebuia să fie gata, primărița de atunci, Gabriela Firea, a făcut repartiția viitoarelor locuințe către 114 familii – na, era plină campanie electorală, desigur. Dar, din lipsă de fonduri și probleme judiciare, lucrările continuă și acum în ritm de melc, așa că oamenii tot așteaptă. 

București are peste 20 000 de oameni care au depus cerere pentru a primi locuință socială și doar vreo 2 000 de locuințe. Atât de lent se mișcă primăriile, că în ritmul actual Capitala va avea destule locuințe sociale abia în 110 ani, conform CRJ. Iar astea sunt doar cererile făcute oficial, numărul necesar de locuințe sociale e de fapt cu mult mai mare. Ce planuri are PMB? Păi, viceprimarul se resemnează  și spune că trebuie să acceptăm că București nu va avea niciodată destule locuințe sociale și că soluția nu e construirea altora noi – aparent, n-ar mai fi loc – ci să așteptăm să se elibereze din cele actuale. 

Oricum, ca o măsură provizorie, cei care au repartiție în viitoarele blocuri din Prelungirea Ghencea pot beneficia de un ajutor de chirie. Problemă rezolvată, nu? Nu chiar. Unu la mână că trebuie să plătești o lună avans, încă o lună sub formă de garanție și deseori și comisionul agentului imobiliar. Adică trebuie să scoți din buzunar undeva la 4 000 de lei ca să poți accesa fondurile de decont.

Sumele sunt atât de mari pentru dacă tu ai în repartiție un apartament de trei camere, PMB îți decontează o parte din chirie doar dacă iei tot un apartament de trei camere. Chit că tu și familia ta vreți să luați unul de două camere ori o garsonieră, ca să fie avansul mai mic. Da, ai citit bine. Nu e greu de intuit că dacă o familie are nevoie de locuință socială, cel mai probabil n-are asemenea sume la dispoziție.

Din cele 114 familii, doar vreo 25 au accesat acel ajutor de chirie. Iar măsura e doar pe șase luni, deși construcția aproape sigur n-o să fie gata până atunci. 

Problema e că asigurarea unui acoperiș deasupra capului e o problemă de care atât statul, cât și primăriile în general vor să scape – să o lase strict în grija individului și să se spele pe mâini. O atitudine încurajată cu atât mai mult de discursul care-i etichetează drept pomanagii, leneși care nu vor să muncească și clasicul „asistați social”. 

Doar că a avea un acoperiș deasupra capului nu e vreo favoare pe care ți-o face primăria, e un drept fundamental. Nu e doar un slogan pe care ți-l arunc în față, e ce spun Declarația Universală a Drepturilor Omului și Carta UE a Drepturilor Fundamentale. Un drept pe care, teoretic, statul român ar trebui să i-l asigure oricărui cetățean.

Ca să aflu cum e situația pe teren, am vorbit cu Teodora Săvoiu, membră FCDL – Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire, organizație care lucrează direct cu cei afectați. Unul dintre principalele obstacole rămâne birocrația, mult mai greoaie decât te-ai aștepta. Ai nevoie de un întreg dosar de acte de la instituții diferite pe care trebuie să-l depui. 

„Oamenilor cu care lucrăm noi le ia în medie trei luni să strângă toate actele necesare. Chiar și șase lluni, în unele cazuri excepționale”, spune Teodora. Iar unele acte trebuie făcute la notar, ceea ce înseamnă bani plătiți din propriul buzunar: „undeva între 30 și 300 de lei, în funcție de caz și de prețul notarului”. Iar toate astea presupun să-ți iei liber de la muncă, ca să ajungi la toate instituțiile. Nu doar atât, dar dosarul trebuie reînnoit anual. De asta mulți își pierd speranța și renunță.

Aceleași lucruri le-a povestit și una dintre activistele de la E-Romnja care a luat cuvântul la Marșul pentru Locuire, care a avut loc pe 12 noiembrie. Aceasta a depus încă din 2013 un dosar la primărie pentru a primi o locuință socială, când trăiau cinci persoane într-o singură cameră și nu își permiteau un spațiu mai mare. Soțul ei a crescut într-un orfelinat, ceea ce, teoretic, ar trebui să-i aducă într-o poziție de prioritate pe lista de așteptare. Nu doar atât, dar are și un copil care suferă de autism, încadrat cu grad de handicap și cu nevoie speciale, inclusiv nevoie de ore de terapie, care nu vin gratuit.

Doar că anii au trecut și nu a primit niciun răspuns. Ea nu știa că dosarul trebuie depus anual, iar răspunsul primăriei a fost că „dacă nu ați mai venit să vă interesați, înseamnă că n-aveți nevoie”.

Mai multe locuințe sociale, pe scurt. Să termine construcția celor opt blocuri din Prelungirea Ghencea, după care să construiască și să achiziționeze altele noi. Primăria poate cere fonduri pentru asta și de la Ministerul Dezvoltării. Aflu de la FCDL și că Primăria București mai are în proprietate un număr semnificativ de locuințe din fondul de stat, dar care au un statut incert. Așa că ar putea pur și simplu să le schimbe statutul actual într-unul de locuințe sociale, dar nu e clar de ce refuză s-o facă. 

Alte țări iau în mod serios dreptul oamenilor la locuire: Spania a decis în 2021 să investească un miliard de euro pe termen lung pentru locuințe sociale. Un caz de succes e modelul Viena, primărie care are în proprietate 25 la sută din fondul de locuințe. Pe lângă asta, 62 la sută din populație are chiria subvenționată de municipalitate – adică implicarea statului în asigurarea unei locuințe nu e ceva de care să-ți fie rușine, ci o normalitate. 

Pentru că deține un fond așa mare de locuințe, primăria vieneză reușește să țină și nivelul mediu al chiriilor jos. Și uite că nu fug investitorii, nu se prăbușește nici economia, în timp ce vienezul mediu o duce bine mersi. Prin comparație, chiriile și prețurile unei case în orașe ca Londra devin atât de prohibitive din cauza financializării locuirii, că împing până și clasa de mijloc în precaritate. 

Nu e mare filosofie să vezi care e modelul cu cele mai bune rezultate, doar că e nevoie de ani buni, o strategie pe termen lung și, mai ales, voință politică. București și celelalte mari orașe accelerează fix în direcția opusă. 

Chiar mai mult, în loc să oferim mai multă locuire socială, dăm afară oamenii din case. Cum a fost cazul din 2014 când primăria evacua o sută de persoane de pe Strada Vulturilor 50 din București. După ce au fost scoși în stradă, li s-a aruncat mobila la gunoi, pentru că ocupa trotuarul. N-a fost destul și li s-a zis să-și dea jos și barăcile improvizate în aer liber. Iar de atunci evacuările au continuat an după an. 

Până acum, direcția a fost doar din rău în mai rău, nici nu poți să spui că problema există în dezbaterea publică. Dar pentru cei care așteaptă de atâția ani apartamentele din Prelungirea Ghencea și toți care au nevoie de locuințe, treaba e clară: singura cale e presiunea publică, altă metodă nu merge.