Am dat București pe Viena și-am văzut cum e să trăiești într-un oraș căruia îi pasă de viața ta

Cu câteva pauze, am trăit aproape 14 ani în București. După atât timp aproape că ajungi să nu mai vezi problemele majore cu care se confruntă urbea, chiar dacă te afectează direct. În septembrie 2021 am plecat la Viena pentru un doctorat în științe și politici de mediu – așa am ajuns să testez pe pielea mea cum se simte viața în capitala unei țări care se clasează pe locul 14 în clasamentul cu cea mai bună calitate a vieții din lume. În caz că te întrebi, România încă e pe ultimul loc din Europa și pe locul 44 la nivel mondial.

Ți-am pregătit o comparație între cele două capitale europene la câteva capitole care te afectează direct: spații verzi, calitatea aerului, transport, colectarea gunoiului și, desigur, mâncare.

Viena are 120 de metri pătrați de spațiu verde pe cap de locuitor, în timp ce Bucureștiul doar 23, sub limita optimă setată de Organizația Mondială a Sănătății. Dincolo de procentele din clasamente, Viena e un oraș mai verde și pe baza experienței. În cartierul în care locuiesc, care nu e deloc unul central sau fancy, am un parc chiar la capătul străzii și încă unul două străzi mai încolo. Merg des acolo să alerg sau să mă plimb, dar și ca să iau un prânz la pachet în aer liber. Ambele au terenuri de sport, unde mereu văd copii din cartier jucând fotbal, handbal, baschet sau altele.

Pe lângă parcurile de lângă casă, sunt și parcuri mari în care poți face plimbări lungi, picnicuri sau chiar plimbări călare dacă ai cal – da, sunt oameni care au cai și ies în Prater cu el, pentru că Viena e în top și la fițe. În plus, municipalitatea din Viena a amenajat o rețea de trasee de drumeție la marginile orașului.

Bucureștiul are și el parcurile lui – Cișmigiu, Tineretului și Herăstrău fac parte din imaginea afectivă pe care o am despre orașul în care am trăit mai mult de 15 ani. Dacă treci peste defectele și limitele lor, parcurile din București îți oferă, totuși, senzația că viața aici e suportabilă. În cartiere spațiul verde e însă mai greu de găsit.

Ultima mea adresă din București a fost undeva în Rahova, în apropiere de zona Prosper. Parcul Sebastian din zonă este mai mic decât o parcare de hipermarket și nu oferă deloc o pauză de la asfalt și trafic, pentru că e înconjurat de străzi circulate. În căutare de spațiu verde am ajuns în cimitirul Ghencea din zonă care e doar o mare de ciment înconjurat de blocuri, și nu un loc de tras sufletul pe iarbă verde. Printre blocuri, străduțele sunt pline de mașini printre care părinții cu cărucioare fac slalom, și de care trebuie să se ferească copiii care se joacă. Cel mai apropiat spațiu verde generos este parcul Izvor, dar ca să ajungi acolo trebuie să stai în traficul de pe bulevardul 13 Septembrie.

Clasamentele nu sunt în favoarea Bucureștiului nici la capitolul calitatea aerului. Cu un trafic dintre cele mai aglomerate din lume – și aici suntem în top –, cu trei gropi de gunoi în jurul orașului, cu un sistem de termoficare învechit și pe bază de combustibil fosil, Bucureștiul nu se poate lăuda cu un aer curat. Inițiativele cetățenești din ultima vreme care și-au propus măsurarea paralelă a calității aerului din București au arătat niveluri alarmante de poluare pe care le suportă bucureștenii. Deși nu am măsurat calitatea aerului acasă, am simțit de multe ori un nivel aproape insuportabil de poluare în aer și efectele psihice și chiar fizice ale noxelor.

Pentru cine a intrat în Viena cu mașina dinspre Budapesta cu siguranță a simțit prima dată cu nasul că a ajuns la Viena. Chiar la intrarea în oraș se află o rafinărie OMV întinsă cât un cartier. Mirosul de noxe se simte de la câțiva kilometri înainte și după ea, iar gazele se văd și cu ochiul liber cum ies din zeci de furnale. În plus, traficul nu lipsește nici la Viena, deși e mai lejer, pentru că mulți oameni folosesc transport în comun, care e foarte bine organizat. Spre deosebire de București, unde ștergeam praful o dată pe săptămână, în Viena se adună zilnic rotocoale de praf. Dacă las o haină pe un scaun mai mult de trei zile o găsesc plină de praf. Nu știu de unde vine tot praful ăsta, dar mă face să mă gândesc cu nostalgie la Nerva Traian.

Nu cred că mai e nevoie de altă confesiune despre cât de groaznic e traficul în București. Când locuiam mai aproape de centrul Bucureștiului și lucram de acasă era vis. Mergeam pe jos, așa că evitam traficul la orele alea de vârf. Dar când stăteam în Rahova și trebuia să ajung la birou în zona Plevnei m-am lovit frontal de problema transportului. 

Întâi am încercat să parcurg distanța pe jos. Să mergi pe jos în fiecare zi 50 de minute dus și 50 de minute întors e destul de mult, iar după o lună în care ajungeam transpirată la birou și epuizată acasă am început să mă gândesc la alte opțiuni. Bicicleta nu era o soluție pentru mine din cauza dealului de pe 13 Septembrie, dar și pentru că nu știu să merg destul de bine și mi-e frică de mașinile din trafic, pentru că nu există pistă. 

Transportul în comun nu a fost nici el o opțiune pentru că nu există linie directă și nici bandă specială de autobuze. Practic, trebuie să stai și în autobuz în aceeași aglomerație groaznică de pe 13 Septembrie de la nouă dimineața. Atunci când împarți autobuzul cu oameni care nu poartă mască pe vreme de pandemie nu e distractiv deloc. Așa că am recurs la ultima opțiune, una rezervată privilegiaților: mersul cu mașina Euro 3. Deși nu-mi place deloc să conduc și sunt conștientă de impactul mașinilor asupra mediului am simțit că nu am de ales. 

Am învățat lecția de la București, iar când m-am mutat la Viena am căutat un apartament în apropierea universității unde merg, așa că ajung pe jos de acasă la birou și la cursuri. Dar și când am alte drumuri de făcut în oraș transportul în comun e perfect. În cele câteva luni de când locuiesc aici nu am avut niciodată nevoie de mașină sau Uber. 

Alți prieteni din Viena care au mașină o folosesc, la fel, doar când ies din oraș, pentru că în rest aleg mereu autobuzul, tramvaiul sau metroul. Mijloacele în comun sunt foarte bine organizate, le găsești cu ușurință, vin la timp și poți cumpăra bilet online, de la automatele din mijloacele de transport, chiar și de la magazinele de tabac. Am încercat toate opțiunile și funcționează. 

Municipalitatea are reguli de parcare foarte stricte – în primul rând, parcarea e foarte scumpă, deci trebuie să-ți permiți să ai mașină în Viena. Dar dacă nu ai mașină, nici nu ai nevoie, pentru că există alternativa foarte viabilă a transportului în comun. Politicile de parcare au funcționat, iar acum traficul din Viena e chiar lejer. Mașina mea stă undeva la marginea orașului într-o zonă unde nu se plătește parcare și o folosesc doar când plec în afara orașului.

Totuși, acest transport public grozav este și grozav de scump. Nu am făcut socotelile, dar mă întreb dacă nu cumva e mai ieftin să-ți iei o mașină la mâna a treia decât un abonament la transportul în comun din Viena. O singură călătorie e 2,4 euro, iar pe aplicație e 2,6 euro. Pentru două persoane care trebuie să schimbe două mijloace de transport ca să ajungă undeva și să se întoarcă, călătoria costă 10,4 euro. În București ar costa 2,4 euro. 

Nu cred că există oraș din lume unde poți scăpa de deșeurile care năvălesc mereu peste tine, dar diferențe există. Din păcate, Bucureștiul e, din nou, sub Viena. La ultimul domiciliu din Rahova se implementase colectarea separată. Aceasta consta într-un sac negru de plastic agățat de balustrada de la ghenă. Potrivit unui anunț scris de mână pe ușă, în sac se puneau toate deșeurile de plastic, sticlă, aluminiu și carton sau hârtie adunate de pe palier. 

Deși există legea de colectare separată pe cinci fracții din 2010, asta e tot ce s-a putut face în 2021. Acasă colectam separat hârtia și cartonul, sticla, plasticul și aluminiul și căutam pubele stradale unde să le arunc. Nu o singură dată m-am întors cu ele acasă pentru că nu am găsit niciuna. 

Apropo de spații verzi, unele lucruri se schimbă. În parcul din Drumul Taberei există un sistem foarte bun de colectare separată, unde oamenii nu doar că pot arunca deșeurile pe fracții, dar pot învăța cum se face colectarea separată. Iar infrastructura este cea mai bună educație.

La Viena există o curte interioară a blocului unde se află pubelele pentru câteva tipuri de deșeuri: hârtie și carton, menajer și compostabil. Pe stradă ai și pubelele pentru sticlă, aluminiu, plastic, cartoane Tetra Pak. Cea mai plăcută surpriză a fost că avem o pubelă specială pentru deșeuri organice din care se face compost care e folosit chiar în grădina interioară a blocului și în grădina de pe terasa blocului. Grădinile sunt îngrijite de doi locatari ai blocului plătiți pentru asta și reprezintă partea cea mai plăcută a locuitului în acest bloc. Ca să nu mai zic că orice curte interioară de felul ăsta are și un loc de joacă pentru copii. 

Poate ai uitat, nu locuiesc în centrul Vienei, ci într-un cartier muncitoresc departe de centrul ei. Dar la Viena vântul te poate lua pe sus, așa că după o seară de vânt vienez poți vedea a doua zi o adevărată expoziție de deșeuri de la pubelele stradale pe spațiile verzi.

Când vine vorba despre calitatea mâncării nu am sesizat o mare diferență între București și Viena. Produsele de la supermarket sunt cam la fel, cu mențiunea că poate la Viena e și mai mult plastic. Un broccoli învelit în nu știu câte straturi de plastic e ceva normal în orice supermarket din Viena, dar și în piețe. Piața de lângă mine are fix aceleași fructe și legume de la supermarket. Poate cea mai mare diferență e la prețuri. Mi-au trebuit vreo două luni să-mi revin că un ardei gras la Viena costă un euro.

La București am mâncat în mare parte cam aceeași mâncare de la supermarket ca la Viena, din punct de vedere al calității. Poate că în România mai există, totuși, piețe unde găsești niște roșii cu gust și păstăi proaspete dar, mai ales, găsești prețuri decente. Moda cu coșurile de legume de la producători există și la București, și la Viena. E rezervată, în ambele cazuri, celor cu bani. Din păcate, banii chiar fac diferența dintre mâncare bună și mâncare proastă oriunde te afli.

Cea mai importantă diferență dintre București și Viena pentru mine este că în Viena poți bea fără probleme apa de la chiuvetă. Obiceiul e așa împământenit – și moștenit de la împărații care voiau apă din Alpi în oraș – că abia poți găsi apă plată îmbuteliată la supermarket. 

Diferențele dintre calitatea vieții din Viena și din București se cam potrivesc cu clasamentele pe care le găsești pe net. Bineînțeles că-mi place să am pubele de colectare separată în curtea interioară, să pot să colectez separat deșeurile organice, să mă descurc cu transportul în comun în oraș cu ușurință, să am mai multe spații verzi la îndemână, dar cu siguranță nu cred că ar trebui să plătim mai mult pentru acest „lux”. Protecția mediului nu trebuie să coste mai mult, dimpotrivă.