Manevrele mizerabile prin care ești păcălit că asistații social sunt de vină pentru sărăcia României

În ultimele două decenii, am trăit să văd cum discursul public a fost direcționat în mod războinic de unii politicieni și comentatori împotriva celor mai puțin norocoși, pe care i-au aruncat în categoria „asistaților social”. El a fost dezgropat în 2020, când a venit la putere o alianță economică de centru-dreapta și dreapta. Principala majoretă? Chiar fostul ministru al Muncii și Protecției Sociale Raluca Turcan. 

De-a lungul anilor, cei care au beneficiat sau beneficiază de aceste tipuri de ajutoare au fost dezumanizați drept niște umbre care îmbrățișau „non-munca”, care „băgau imediat banii la păcănele”, și adesea erau portretizați ca oameni predispuși să șmenuiască sistemul pentru a obține bani necuveniți. Retorica politicienilor s-a propagat și-n alte medii.

Ce e însă cu adevărat un asistat social? Că dacă te uiți la Capitală, de exemplu, există subvenții. Și acestea intră la ajutor de la stat. O analiză din vara lui 2021 a arătat că bucureștenii se bucură fără griji de așa sprijin, inclusiv la parcări – în caz c-ai ratat marele scandal al creșterii prețurilor pentru parcările rezidențiale de la pomană la un cost cât de cât rezonabil pentru o capitală. Sau să fim noi toți care, în cazul plafonărilor, ne bucurăm de prețuri mai umane, cum e cazul la energie electrică și gaze? Aoleu, sper că nu-s asistați social copiii care primesc o alocație derizorie. Din păcate, chiar și copiii au fost băgați în malaxorul propagandei anti-săraci. 

Nu instig către un sistem al haosului, al pieței dictate doar de porniri capitaliste hămesite, dar instig la urmărirea realității și judecarea evidențelor, nu a poveștilor de propagandă. Și așa am ajuns în acest punct în care tu urmează să parcurgi o analiză în care-ți arăt de ce acest mit al „asistaților” social nu e doar unul toxic, ci se bazează și pe cifre false. Și o să-ți arăt cum uzul său are doar o utilitate politică – una cu consecințe nasoale pentru cei nevinovați, prinși la mijloc. Și, da, există soluții alternative. 

„Riscăm să devenim un popor de asistați social”, băga spaima-n noi președintele Traian Băsescu, în iunie 2009. Zicea că, în anul precedent, 11 milioane dintr-un total de vreo 21 erau ajutați de stat, într-o formă sau alta. Dar ceea ce făcea el era doar construirea unei fundații pentru o narațiune nouă – una de tip neoliberal, care a rezultat în măsuri de austeritate dure impuse de guvernul lui, în 2011. Aceste măsuri au dus la cele mai violente proteste de după Mineriade, în ianuarie 2012. Tăierile au fost eliminate abia când un guvern discutabil mai de stânga a venit la putere.

Cu toate acestea, s-a întâmplat un lucru straniu. În anii ce au urmat, ideile generale din acest discurs au persistat în entități de presă care erau pe aceeași felie ideologică cu Băsescu. „Peste șapte milioane de asistați social în România”, începea titlul unui articol HotNews în 2014. „Patru milioane de români sunt inactivi pe piaţa muncii, iar șapte milioane beneficiază de o formă de ajutor social, mulţi fără să merite”, se zicea într-un reportaj Digi24 un an mai târziu.

Cărămidă cu cărămidă era construit și consolidat un mit. Unul care zicea că există milioane de oameni care beau neînsetat dintr-o fântână publică de bogăție, umplută doar de cetățenii care trudesc din greu. Însă acea fântână urma să fie secată. Prin urmare, accesul lor trebuia tăiat. 

Mitul, așadar, a apărut ca un parteneriat dintre politicienii și instituțiile de presă care, din punct de vedere economic, merg de la centru-dreapta și până la o dreaptă solidă.

La sfârșitul lui 2020, alegerile naționale au dat naștere unui guvern de centru-dreapta: PNL, UDMR și USR-PLUS. Raluca Turcan (PNL) a fost desemnată șefa Ministerului Muncii și Protecției Sociale (MMPS). Încă de la început a dat semne de revenire la narațiuni din era Băsescu: „Am făcut o evaluare şi există cumul chiar de şase-şapte beneficii de la stat fără să ai, totuşi, dovada că omul respectiv nu se complace în acest soi de abundenţă de beneficii în loc să intre pe piaţa muncii şi să se străduiască, aşa cum se străduiesc milioane de oameni în România.”

Ea a anunțat și o campanie care țintea să identifice persoanele „care se află în situații cu adevărat vulnerabile, fiind inapți de muncă”. A promis sprijinirea reinserției în cazul persoanelor apte de muncă. Precum se zice, diavolul e în detalii.

Expresia folosită de Turcan în postarea sa – „cu adevărat” – conotă că ar putea fi un număr imens de înșelători printre cei care primesc un venit minim. Astfel, mitul persistă și într-o Românie ruptă de pandemie, chiar dacă narațiunea e ascunsă sub nuanțe mai subtile.

Din nou, o parte din presă regurgitează și chiar amplifică mesajul. „A început vânătoarea asistaților social”, anunța un reportaj pe Kanal D o lună mai târziu. Muzica dramatică și stereotipizarea negativă a unor presupuși asistați sunt prevalente pe durata celor 24 de minute ale lui. În plus, adaugă și un strat de rușinare situației și lasă impresia spectatorilor a unui fenomen la scară largă de lichele care risipesc banii plătitorilor de taxe la băut și la păcănele. Voi reveni asupra subiectului. Până atunci, subliniez că, prin schema asta, mitul precedent e îmbunătățit cu ceva nuanță.

Cine, mai exact, sunt oamenii ăștia pe care presa și politicienii vor atât de arzător să-i înfățișeze drept paraziți metaforici. Se mulează ei pe imagine?

În primul rând, cred că niște clarificări sunt binevenite. Nu există vreo definiție a unei persoane asistate social. Depinde, în primul rând, de cine folosește expresia și care le sunt intențiile.

Un reportaj din 2017 al Ziarului Financiar demonstra că vreo 6,5 milioane de români beneficiau de un ajutor de stat sau altul. Dar, luat la puricat, cea mai mare parte din oameni care erau beneficiari (peste jumătate) erau școlarii, căci toți primeau o alocație lunară, indiferent de statutul social. Apoi, 1,55 milioane de oameni cu dizabilități beneficiau de o formă de compensare. În a treia categorie sunt vreo 0,4 milioane ale căror asigurări medicale publice erau acoperite de stat, din cauza statutului socio-economic în care se află. A patra categorie, de peste un sfert de milion, erau persoanele care primeau indemnizația de creștere a copilului.

„Mamele aflate în concediu de creştere a copilului sau copiii care primesc alocaţii nu au ce căuta în categoria asistaţilor. Copiii provin din familii care plătesc taxe şi impozite, iar mamele au contribuit la bugetul de stat anterior, direct sau indirect. Este o exagerare atunci când se spune că România este un stat social, pentru că nu este deloc aşa, din contră. Dar există o problemă, pentru că nu este reglementat deloc bine fondul prin care se alocă aceste sume”, era citat profesorul Mircea Coșea, parlamentar și economist.

Mitul începe să-și arate crăpăturile dacă ești atent la reprezintă cifrele dincolo de manevrele retoricii.

Într-o altă perspectivă, o analiză din 2019 a Fundației Friedrich-Ebert-Stiftung (FES) România a arătat că sub doi la sută din PIB erau cheltuiți pe ajutoare sociale din marile categorii menționate. Asta în timp ce șase–șapte la sută mergeau pe pensiile publice, iar alte patru–cinci procente – pe cheltuieli de sănătate publică. 

Propaganda se diminuează când te uiți la fapte și ajungi într-un final să găsești acei oameni care sunt într-o stare de nevoie financiară și beneficiază de ajutor financiar direct.

Abia o a cincea categorie din reportajul Ziarului Financiar ar putea cădea într-o definiție adecvată a ceea ce ar fi „asistați social”. Aceștia erau, la vremea respectivă, sub un sfert de milion și erau cei care primeau un venit minim garantat. 

Ce-i ăla? Cine beneficiază? Și există, oare, o bază solidă pentru existența lui?

Venitul minim garantat (VMG) este un program de bunăstare socială stabilit în iunie 2001 de către OUG 416/2001 care stabilea o lege „pe baza solidarității sociale”. VMG urma să fie acordat, lunar, celor aflați în dificultăți financiare, în funcție de numărul oamenilor dintr-o gospodărie. Parlamentul a modificat legea în 2008. Printre diversele schimbări s-a numărat introducerea indicatorului social de referință (ISR). Valoarea acestuia a fost stabilită la cinci sute de lei, sau aproximativ 136 de euro la rata de schimb din iunie 2008. Acesta era echivalentul salariului minim pe economie în acel an. Însă valoarea acestui venit a expirat comparativ cu pragul actual al sărăciei.

Au fost adoptate apoi legi care înlocuiau și aduceau clarificări legislației precedente, depășite. ISR este păstrat ca un instrument matematic. Cu toate acestea, valoarea sa nu este ajustată nici la inflație sau la creșterea salariului minim, nici la creșterea costurilor de trai. A rămas fixată la cinci sute de lei.

Ca să fii eligibil pentru VMG, venitul pe membru din gospodărie trebuie să fie sub 260 de lei. Apoi, în funcție de situația beneficiarului, primești o fracție din ISR.

De exemplu, o singură persoană care câștigă sub 260 de lei poate beneficia legal de un VMG de 0,283 ori din ISR, adică 142 de lei. O familie compusă din patru membri de familie sub același venit mediu poate primi 442 de lei, conform Comisiei Europene.

Aceste ajutoare de stat sunt doar picături într-o mare găleată goală pentru oamenii care au nevoie de o viață decentă. În 2020, așa-numitul „coș minim pentru un trai decent” ajungea în România la 2 818 de lei pentru o singură persoană și 7 278 de lei pentru o familie biparentală cu doi copii.

Un reportaj Libertatea din 2021 a arătat că, în era Turcan, copiii ajungeau din nou să fie calculați în cifrele MMPS. „Până în decembrie 2020, ANPIS ar fi consemnat un beneficiar de VMG în cazul unei mame singure cu doi copii, ce beneficiază de ajutor social. Acum, aceeași instituție numără trei beneficiari de ajutor social, luând și copiii în calcul. Sau, cum ar zice mare parte din presa românească, numără «trei asistați social».”

Probabil un lucru tragi-comic e discrepanța de acum între cine și cât primește. „În vreme ce salariaţii din MMPS iau sporuri de 2.200 de lei [...] şi ajung să câştige 3-4.000 de euro pe lună, ministrul de resort a pus gând rău «asistaţilor social» care primesc, lunar, 141 de lei”, e titlul unei opinii din Ziarul Financiar.

Însă cât de mult cheltuie statul pe acești oameni și câți sunt ei, de fapt?

În 2018, România avea un PIB de 241,5 miliarde de dolari, adică echivalentul a 951,7 miliarde de lei. Cifrele pentru același ani arătau că România a cheltuit 55,76 milioane de lei pe VMG pentru circa două sute de mii de oameni. Așadar, doar 0,00586 la sută din PIB. Până-n ianuarie 2021, numărul lor scăzuse la 176 736. Până-n septembrie, se redusese la 156 297.

Imaginea conform căreia milioane de oameni (în unele cazuri, juma’ de țară) stau sugative pe cealaltă jumătate e o interpretare proastă a realității în cel mai bun caz – însă, cel mai trist și probabil, o reprezentare incorectă grosolan și intenționat, în scopuri politice. 

Mitul ăsta mai are o componentă: cea care sugerează că toți cei „asistați” ar putea să-și găsească surse de venit. Cum e cu posibilitățile ca o asemenea persoană să acceseze piața muncii?

Circa 15 la sută dintre beneficiari au mai mult de opt clase – și, astfel, o șansă reală să se angajeze. Ceilalți sunt structurați astfel: 37 la sută au terminat gimnaziul; 30 la sută au studii primare și gimnaziale neterminate; 18 la sută dintre cei care-și caută de muncă nu au niciun studiu, după cum o arată datele colectate de Dela0. Dincolo de date, există o corelație negativă între oferta de joburi dintr-un județ și numărul de persoane care beneficiază de VMG.

Am luat datele dintr-un infografic FES. Conform calculelor proprii, raportul dintre numărul de joburi disponibile la mia de locuitori versus numărul de gospodării care beneficiază de VMG din Arad, Sibiu sau Prahova (cele mai însetate de muncitori) este de 0,59, 0,32, respectiv 0,35. Între timp, în Mehedinți, Teleorman sau Vaslui, raportul lor este de zece până la șaizeci de ori mai scăzut: 0,0095, 0,0234, respectiv 0,0325.

Astfel, județele în care oferta de muncă ar fi ca o gură de aer sunt, în același timp, cele cu cel mai puțin noroc din acest punct de vedere.

Totodată, piața muncii în România are una dintre cele mai scăzute oferte din UE: 0,7 la sută în ultimul sfert din 2020, cu mult sub cel din Cehia (cinci la sută), Germania (trei la sută), sau Belgia (2,9 la sută). Așadar, criza muncii din România, dacă a existat realmente vreodată, se pare că s-a stins. Printre posibile explicații sunt efectele pandemiei asupra pieței sau ocuparea forței de muncă de către migranți.

A existat însă în septembrie 2021 și o inițiativă pozitivă care a venit din Ministerul condus de Turcan: indemnizație timp de încă șase luni, din momentul angajării, dacă se angajează pentru o perioadă de cel puțin 24 luni. Nu am văzut însă date legate de rezultatul acestui proiect de OUG.

În mod repetat, România e etichetată drept „tigrul Europei” datorită PIB-ului exploziv. Dar are loc un lucru interesant. Când vine vorba de bubuieli economice, din boom-ul ăsta nu ajunge prea mult și la oamenii de sub pragul sărăciei, care încearcă să se scoată de-acolo.

Într-o analiză detaliată și reflexivă publicată în 2019, Cornel Ban de la Copenhagen Business School și Alexandra Rusu de la Universitatea Erasmus din Rotterdam au pus sub microscop starea de cerșetor a României când vine vorba de colectatul taxelor.

„Principalele cauze ale precarității fiscale, precum și reformele propuse în studiu sunt legate atât de capacitatea redusă a ANAF de a-și îndeplini mandatul precum și de subimpozitarea capitalului și gospodăriilor bogate prin măsuri legislative care au redus legislativ treptele de impozitare și au tolerat administrativ evitarea plății impozitelor la aceste categorii de plătitor”, se arată în cercetare. Astfel, cum poate bănuiai și ai văzut, statul e al dracului de iertător cu cei mai bogați dintre cetățenii săi.

Mai mult, unul dintre autorii analizei a descris un mecanism mai precis prin care România ar putea renunța la visurile auster-umede ca să aducă mai mulți bani la buget: „Dacă România ar ajunge să semene mai mult cu Bulgaria în impozitare, ar trebui – conform FMI, nu sunt cifrele mele – să aducă cu 2,5 la sută mai mult la PIB. Așadar, dacă am avea un Fisc bulgăresc, n-am mai avea de ce să tăiem de la Sănătate, Cercetare etc. Dacă am avea un Fisc estonian, am avea cu cinci la sută mai mult.”

În afara țării, susținerea pentru programele de bunăstare socială care ar extinde VMG către orice cetățean – precum este venitul de bază universal (Universal Basic Income, UBI) – e în continuă creștere. Într-o analiză, reporterii de la Vox au găsit experimente sau inițiative de acest soi de-a lungul anilor pe cinci continente. Aceste programe au apărut datorită presiunii cetățenilor de rând, a inițiativelor locale (de exemplu, în California, SUA sau Manitoba, Canada) sau la o scară mare, uneori națională (cum sunt cele din Kenya sau Iran). 

Poate chiar mai importantă este vocea unuia dintre jucătorii principali în economia globală. Fondul Monetar Internațional a publicat în 2016 un raport în care a recunoscut eșecul care vine din partea politicienilor de dreapta în lucrarea „Neoliberalism: Oversold?”.

„Politicile de austeritate nu doar că generează substanțial mai multe costuri pe serviciile publice pe canalele pe partea de cerere, dar ele sunt nocive și pe partea de cerere – și, astfel, înrăutățesc condițiile de angajare și de șomaj. [...] Mai mult, din cauză că deschiderea și austeritatea sunt ambele asociate cu creșterea inegalității economice, acest efect de distribuție alimentează un cerc vicios. Creșterea inegalității generată de deschiderea financiară și de austeritate ar putea în sine să taie din creșteri, adică precis lucrul pe care agenda neoliberală s-a setat să-l mărească. Există dovezi puternice acum că inegalitatea poate scade semnificativ atât nivelul, cât și durabilitatea creșterii.”

Poate c-ar fi cazul ca cineva să-i anunțe și pe neoliberalii români.

Am găsit un citat frumos de la filosoful Bertrand Russell, din 1919: „Un venit de bază, dar suficient pentru cele necesare, ar trebui pus la dispoziția oricui, indiferent dacă persoana respectivă muncește sau nu. Iar un venit mai mare, pe măsură ce cantitatea bunurilor produse permite, ar trebui acordat acelor care sunt dispuși să se angajeze într-o muncă pe care comunitatea o recunoaște ca fiind utilă”. Da, un secol mai târziu și, iată, unora încă li se pare firesc să lovească în oamenii care-s deja la pământ. 

Mitul asistaților social a fost creat de politicienii și rostogolit prin presă după criza financiară din 2008. Acesta a servit ca una dintre justificările pentru tăierile austere masive din România lui 2011, în majoritatea sectoarelor publice. 

O ușoară critică a început să apară pe la sfârșitul acelui deceniu – însoțită de dovezi, analize și contra-narațiuni. Chiar și așa, baștanii politici au încercat să mai roadă (pentru o ultimă dată) de pe un os fără nicio carne pe el. Precum am arătat, acest lucru a fost reflectat cel mai recent în declarațiile și măsurile întreprinse de ministrul recent al Muncii și Protecției Sociale.

Turcan nu va fi însă ultimul om dintr-un guvern al României care să apeleze la retorica asta. Nu va fi nici ultimul politician care să facă asta. De fapt, ea mai degrabă s-a înscris într-o tipologie. Tocmai de aceea e important ca tu să separi declarațiile politicienilor de realitate. 

La final te las cu vorbele unui om mult mai modest decât aș putea fi eu vreodată, Martin Luther King: „Am ajuns să fiu convins că cea mai simplă abordare care se va dovedi și cea mai eficientă – soluția la problema sărăciei – este să o desființăm în mod direct printr-o măsură discutată acum la scară largă: un venit garantat”.