Când ajungi șomer sau sărac îți dai seama că statul român nu dă doi bani pe tine

Să trăiești în România nu a fost niciodată un lucru ușor pentru majoritatea, dar cu cât salariul tău e mai mic cu atât pare mai imposibil să ajungi să duci o viață decentă. Problema la noi e că statul român nu face nici el prea multe ca să te ajute, deși asta e datoria unui stat modern.

Acum ceva timp m-am trezit și eu șomer după ce am plecat de la un loc de muncă, fără să am un alt venit sau un plan clar. Așa că am început să caut oferte de angajare, să merg la interviuri și m-am gândit ca în săptămânile cât voi face asta să trăiesc frugal din indemnizația de șomaj la bugetul căreia deja contribuisem de câțiva ani.

Ajung la Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, depun dosarul, iar, după ce-mi aruncă o privire peste ochelari, funcționarul mă întreabă dacă sigur vreau să aplic. Îmi spune că în cazul meu indemnizația va fi undeva la trei sute de lei și presupune diferite obligații de prezentare la sediu sau cursuri de formare profesională.

Ok, îi zic, dar aflu după că nici suma asta n-o pot primi. În aparență, nu ești eligibil dacă ai demisionat sau ai plecat prin comun acord, ci doar dacă ești concediat fără a fi vina ta, ceea ce nu e cazul multor oameni. Am realizat atunci că-n România e greu să ajungi și șomer.

În fine, am avut noroc și m-am angajat la scurt timp după, dar asta arată numai ce plasă de protecție socială subțire avem. Dacă ai salariul mediu net actual de 3 400 de lei, indemnizația de șomaj depășește cu puțin șase sute de lei pe lună doar dacă ai între 5 și 10 de ani vechime. Dacă ești curios, poți să-ți calculezi și tu indemnizația de șomaj.

Ce te faci însă dacă nu ai avut nicio sursă de venit sau ai lucrat numai la negru? Crede-mă, sunt destui oameni în situația asta. Poți aplica pentru Venitul Minim Garantat, celebrul „ajutor social” de care tot auzi la știri. O sumă în valoare de *drum roll* 142 de lei pe lună - sau chiar mai puțin, dacă ești într-o familie formată din mai multe persoane. Mult succes să supraviețuiești cu patru lei pe zi.

Știu că nu e informație nouă că România nu e doar o țară săracă, dar și una dintre cele mai osificate social-economic din Europa. Adică dacă te-ai născut într-o familie săracă, la țară, din părinți fără educație medie, șansele de a-ți depăși condiția sunt extraordinar de mici, statistic vorbind.

Multe dintre țările vestice au început încă de acum peste o sută de ani să-și construiască un sistem puternic de protecție socială pentru toată lumea. Noi am declarat pe hârtie intențiile nobile, dar în realitate nu am ajuns atât de departe. Știi bine clasicul „forme fără fond”. Iar puținele progrese făcute au fost și ele erodate pas cu pas în ultimii 10-15 ani. În teorie, dacă citești constituția, toți salariații au „dreptul la măsuri de protecție socială”, iar statul este „obligat să asigure cetățenilor un trai decent”. În practică, e cu totul altă treabă.

Așa am ajuns să vorbesc cu Mihai Vasile, expert în politici publice în educație și protecție socială și fondatorul ONG-ului Politeia, ca să înțeleg mai bine imaginea de ansamblu.

Pe de o parte, avem problemele cele mai evidente. Suntem fruntași la rata riscului de sărăcie și abandon școlar, discrepanțe uriașe între săraci și bogați, iar datele de la guvern arată că aproximativ două milioane de români nu sunt asigurați medical.

Pe de altă parte, spune Mihai, exemplul care exprimă cel mai bine paradoxul românesc este cel cu indemnizația de creștere a copilului, unde jumătate dintre copiii de sub doi ani trăiesc în familii care nu au acces la ea. Schema ar fi așa: dacă ai de curând un copil și ai muncit cel puțin 12 luni în ultimii doi ani, îți poți lua un concediu de creștere a copilului și să primești indemnizația care înseamnă 85 la sută din valoarea medie a veniturilor tale din ultimul an.

Părinții care lucrează la negru, și sunt mulți în situația asta, nu sunt eligibili pentru indemnizație și rămân doar cu alocația de stat de 427 de lei pe lună precum familiile a jumătate dintre copii. De aceea, dacă te uiți pe statistici, o să vezi că în mediul rural sunt mai mulți bărbați care își iau concediu paternal, pentru că deseori dintre cei doi părinți doar ei muncesc din punct de vedere formal.

În același timp, cel mai interesant lucru aflat de la Mihai este cum, înainte de plafonarea indemnizației la 8 500 de lei pe lună, multe persoane își treceau pe PFA veniturile din proiecte europene sau vânzări de terenuri pentru a obține indemnizații de zeci de mii de euro.

Cristina Raț, lector la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, a descris foarte bine într-un articol situația în care ne aflăm, unde persoanele cu venituri peste medie au o plasă de protecție socială mai puternică decât cele mai sărace. Suntem o țară cu foarte multe persoane defavorizate care nu accesează niciun fel de beneficiu social, în timp ce cei mai bogați 20 la sută dintre români accesează un beneficiu social într-o formă sau alta.

Dacă te uiți la știri, pare că România e un paradis socialist. Unele televiziuni susțin chiar că am avea între șase și șapte milioane de „asistați social”, fără să menționeze că mulți dintre aceștia sunt pensionari sau mame. Iar ajutoarele sunt prezentate ca fiind atât de generoase încât te întrebi cum de nu alege toată lumea să trăiască fără să facă nimic?

Chiar și premierul Florin Cîțu declara de curând că am cheltuit mult prea mult pe asistență socială, iar asta i-ar ține pe oameni blocați în sărăcie. Dacă te întrebi ce soluții are guvernul în minte, poți să iei ca reper răspunsul ministrului Muncii Raluca Turcan. Un bărbat din Slatina i-a spus că nu se poate trăi decent cu salariul minim de 1 340 lei, iar ea i-a sugerat că o soluție poate fi un job part time. Doar că în zona lui nu prea sunt, cum în foarte multe regiuni nu ai opțiunea de-a te mai angaja undeva.

Ce n-ar trebui să te mire e că politicienii vor căuta mereu situații de exploatat pentru voturi, iar mass-media subiecte spumoase pentru rating. Nu mai reiau demontarea miturilor de mai sus, au făcut-o deja jurnaliști de la Scena9, Dela0 sau Ziarul Financiar. Ideea importantă e că problema principală nu e doar în lipsa banilor ori modelelor eficiente, ci și în lipsa de voință politică și dominația unor mituri polarizante: leneșii asistați vs. harnicii producători. 

Da, o problemă o reprezintă în primul rând banii. Dar nu pentru că nu ar exista în economie, ci pentru că statul nu dispune de ei. Altfel spus, bugetul statului nu e același lucru cu PIB-ul României. 

Bugetul național înseamnă cât colectezi din PIB, iar România a colectat în 2020 doar 31 la sută, mult în spatele Bulgariei (39 la sută) sau a mediei UE de 46 la sută. Așa că atunci când oamenii cer șase la sută pentru educație, ei cer, de fapt, în jur de 19 la sută din bugetul național. De unde atunci bani destui pentru sisteme eficiente de educație, sănătate sau protecție socială?

E adevărat că nici ANAF nu se descurcă bine la colectarea taxelor și impozitelor, dar discuția mai profundă e ce fel de societate vrem să fim? Dacă vrem solidaritate și progres social sau să lăsăm lucrurile cum sunt acum. Pentru că asta răspunde și la întrebarea cine și cât plătește în taxe pentru lucrurile de care avem nevoie. Posibilități există pentru eradicarea sărăciei, asigurarea medicală a tuturor sau educație echitabilă pentru toți. Trebuie mai întâi să realizăm că se poate și să cerem asta.