Sunt tată şi mi-am luat concediu de creştere a copilului în România (să o faci și tu)

Ultimul an a fost bully și ne-a cam scos din zona de confort. Pandemia ne-a afectat pe fiecare, în diverse moduri. De la cele mai banale chestii, precum berile din crâșme în miez de noapte, până la momentele definitorii din viață, cum e nașterea unui copil.

Ca proaspăt părinte, experiența de a deveni tată în era Covid-19 a fost mega ciudată, complet diferită de ce vezi în filme sau ce-ai auzit din bătrâni. Pe de-o parte, să ți se nască copilul și să nu-l vezi decât prin apeluri video timp de câteva zile e ca și cum ai câștiga Champions League, dar la sfârșit n-ai primi trofeul, ci doar câteva filmări cu el. Pe de altă parte, senzația de straniu e dublată de reacțiile oamenilor din jur, când află că tu, bărbat în putere, ești cel care intri în concediul de creștere a copilului. 

La începutul lui 2020, când se instaurau carantine și luminița de la capătul tunelului nu prea se zărea, lumea specula că natalitatea va exploda pe planetă, pentru că oamenii vor sta acasă și vor turna progenituri, de plictiseală și-n lipsă de alte activități. Timpul a infirmat predicția asta: cel puțin în lumea civilizată, adică în Europa și-n SUA, natalitatea, care oricum atingea minime istorice, a scăzut.

Pentru cei care s-au „multiplicat” totuși în perioada asta, ca mine, nașterea e în primul rând un mic test de rezistență la frustrare. Unul care începe brusc în momentul în care îți dai seama că ratezi absolut toate ecografiile din timpul sarcinii, continuă brutal când îți lași soția la poarta spitalului și se încheie când o iei acasă, cu copil cu tot. În tot acest timp, ții legătura numai prin telefon și internet, că nu-ți dau voie să calci în spital să o vezi.

Dacă ai noroc, adică atât mama cât și copilul sunt sănătoși tun și pot fi externați fără probleme, tot „testul” durează undeva între trei și șase zile zile. Dacă ai tras cumva bățul scurt și apar diverse chestii neplanificate sau complicații medicale, ajungi să stai și două-trei săptămâni până să-ți vezi plodul în carne și oase.

În cazul meu, care am tras bățul mai lunguieț, a fost vorba despre cinci zile până la externare, perioadă în care am văzut bebele prin poze și live-uri pe telefon. Și-n care am făcut drumuri zilnice la spital, să las la intrare pachete cu apă și mâncare, plus câte cinci lei regulamentari la domnul portar. Pentru că, pandemie sau nu, realitatea e că meniurile din spitalele noastre nu satură nici măcar o pisică anorexică, darămite o viitoare sau proaspătă mamă. Da, vorbesc despre Bucureștiul anului 2021.

Protocolul pentru tată, în epoca pandemiei, nu a fost actualizat deloc în România, de la începutul grozăviei. În continuare nu ai dreptul să mergi deloc în spital, în condițiile în care, până la coronavirus, tatăl avea chiar posibilitatea să doarmă într-o rezervă, contracost, să fie aproape de soție și de copil. 

Unde politicienii se plâng de natalitatea tot mai mică, deși la nivel de UE nu stăm chiar rău, legea concediului de creștere a copilului prevede că oricare dintre cei doi părinți poate să își întrerupă activitatea profesională să aibă grijă de nou-născut.

Atât mamele, cât și tații, au dreptul să-și ia concediu pentru creșterea copilului până la doi ani, una dintre cele mai lungi perioade din Europa. Pe parcursul acestui concediu, părintele beneficiază de o indemnizație în valoare de 85 la sută din veniturile sale în 12 luni legate din ultimele 24. 

Practic, dacă ai fost salariat și ai hotărât să îți suspenzi contractul de muncă după naștere, primești 85 la sută din cât încasai net atunci când lucrai, ca să stai acasă și să ai grijă de copil. Dar nu mai mult de 8.500 de lei, plafon băgat recent, ca să evite situațiile alea aiurea în care viitorii părinți își umflau veniturile artificial, să sugă apoi fără număr de la stat. 

În afara indemnizației, n-ai dreptul să realizezi alte venituri, decât cel mult 6.250 de lei pe an, din drepturi de autor. Firesc, să nu ajungi ca „veteranii” ăia care încă lucrează la stat și iau și salariu, pe lângă pensie. Altă chestie, dacă decizi să revii la muncă mai devreme de doi ani, ai un stimulent de inserție de 650 de lei, cât să te motiveze puțin să dai schimbatul de scutece pe corporație. 

Numai că, deși statul român promovează, cel puțin în discursul oficial, egalitatea între sexe când vine vorba despre concediul de creștere a copilului, puțini bărbați dau programul de opt ore pe cititul de povești la bebe. Nu există statistici recente în privința numărului exact, însă cutuma națională spune categoric că femeia e cea care stă acasă să facă mare plodul, în timp ce bărbatul își ia doar concediul ăla legal, de cinci zile. Sau 15, în cazul fericit, dacă e prevăzător și face un curs de puericultură în timpul sarcinii.

Să înțelegi „tradiția” locală, gândește-te că legea spune că, după ce un părinte își ia concediu de creștere a copilului, celălalt e obligat să își ia liber o lună întreagă, în timpul celor doi ani. Iar acea lună este cunoscută popular drept „luna tatălui”. Q.E.D..

La mine, treaba a fost limpede încă de când am știut că e pe drum copilul. Știam că nu vreau să ratez colicile nocturne, vizitele regulate la medic sau plimbările cu căruțul. N-am vrut, din capul locului, să fiu tipul de tată care termină treaba, frânt, după care descoperă din poveștile aproximative ale mamei ce haioșenii a mai executat copilul. 

Pe deasupra, și conjunctura a fost de așa natură încât să fiu eu cel care să intre în concediu de creștere a copilului, nu soția. Aveam de vreun an un job full-time în presă, cam stresant și obositor pentru gustul meu, genul ăla de loc de muncă despre care tot zici că o să-l schimbi cu prima ocazie care apare. 

În contextul ăsta, după o scurtă ședință în familie, am decis că-i cea mai bună decizie să dau o mână de ajutor concretă la creșterea propriului copil. Acum sunt încă în concediul ăla legal, de 15 zile, după care urmează să trec efectiv la „treabă”. 

Ca un om responsabil și greu de înlocuit, am anunțat compania c-o să intru în concediu de creștere a copilului cu două luni înainte de termen, să aibă timp oamenii să se pregătească. Fiind vorba despre o firmă care ține la imagine și se ferește de controverse interne, reacția șefului a fost una excelentă. Cu felicitări, politețuri, urări, tot tacâmul. Ce-i drept, n-am văzut reacția facială, că pandemia ne-a forțat să lucrăm de acasă și să comunicăm prin telefon sau pe net.

Dar, ca idee generală, lumea e extrem de surprinsă când aude că îți iei concediu paternal. N-o să-ți spună nimeni în față: „Băi, femeia tre’ să stea cu copilul, nu tu!”, că nu mai suntem în anii ‘90 să exprimăm franc tot ce ne trece prin minte. Însă, de regulă, realitatea e că bărbații cam asta au în cap. Cei mai mulți se uită dubios și majoritatea n-au habar că legea din România le-ar da dreptul să aibă grijă de copil și să primească o indemnizație pentru asta. 

Am dat și de corporatiști sadea care compensează prin muncă lipsa preludiului și care efectiv nu-și imaginează viața fără să bage, corect capitalist, de la 9 la 18. În schimb, femeilor din România parcă le vine mai natural să audă că tatăl își ia concediu, ba unele se uită și cu admirație, că probabil nu-s obișnuite ca un bărbat chiar să vrea să stea cu o ființă care, în primele luni de viață, 80 la sută din timp plânge și își face nevoile, de multe ori în același timp.

Una peste alta, să-ți iei concediu de creștere a copilului, ca bărbat în România, e perceput mai degrabă ca o picanterie. Și dacă ai în plan proiecte profesionale grandioase, îți tragi seva din meeting-urile de pe Zoom sau visezi la un „boom” rapid în carieră, mai bine să nu-ți iei. 

Dar în caz că ești pregătit să schimbi scutece și să prepari biberoane în miez de noapte, cu zâmbetul pe buze și cu gândul că măcar n-o să te încurce copilul cu curierul peste câțiva ani, de ce nu?