Am fost la Barbie să văd dacă filmul verii are ceva de zis și pentru o tipă Gen Z din România

Am fost la Barbie, filmul regizoarei și coscenaristei Greta Gerwig, pentru că eram curioasă. Eu am 15 ani și reprezint, cumva, generația Z. Ăsta e și contextul în care am fost să-l văd. Primul gând când am auzit că o să se facă un film după o păpușă a fost că o să fie destinat unui public sub 10 ani, care încă (sper) se joacă cu păpușile Barbie.

Apoi am văzut toate manifestările de marketing, de la linii de make-up, haine, accesoriile lui Barbie (atât cele din film, cât și cele care au ajuns în magazine), decorațiuni și chiar restaurante fast-food care aveau „Barbie Burger”. N-a fost și la noi, deci n-ai pierdut nimic. 

E, totuși, un film Warner Bros. cu ceva istoric pe zona de supereroi și lumi fantastice la care s-au ocupat de designul costumelor Jacqueline Durran (de două ori laureată a premiului Oscar), de designul de producție Sarah Greenwood (nominalizată de șase ori la Oscar) și ce vezi pe ecran e meritul directorului de imagine Rodrigo Prieto (nominalizat de trei ori la Oscar). În completarea listei vin în rolul de vedetă a filmului Margot Robbie și prietenul ei Ken (Ryan Gosling).

După ce s-a vorbit atât de mult, trebuie să fie ceva interesant în acest univers idilic, cu nuanțe roz, nu?

Trailer oficial pentru filmul Barbie a ajuns la peste 61 de milioane de views din 25 mai până acum.

Nu am fost niciodată un copil interesat de păpuși. Aveam câteva, pentru că eram fetiță și îmi era șoptit că trebuie de la patru ani să mă pregătesc pentru motherhood, dar nimic mai mult. Am crescut mai mult înconjurată de băieți. Nu din alegere personală, ci pur și simplu pentru că eram singura fată din familie și singura din fața blocului.

Am ajuns să mă joc cu mașini și excavatoare. Ba chiar, după spusele mamei, ajunsesem să am cea mai mare colecție de mașinuțe.

Pe la opt–nouă ani, când am avut acces acces nesupravegheat la internet, am început să îmi doresc și eu păpuși. Vedeam multe fete cum prezentau casele lor Barbie, așa că am cerut și eu. 

Părinții mei mi-au cumpărat mai multe păpuși, probabil nu originale, dar eu eram mulțumită. Deși nu am avut niciodată o casă adevărată Barbie, tatăl meu, un om foarte creativ, m-a ajutat cu unele făcute din carton sau din lemn.

Eforturile lor să fiu fericită, pot spune acum, valorează mai mult decât orice păpușă Barbie ediție limitată. Bine, dar acum e despre filmul Barbie, așa că iată cum a fost pentru mine, o adolescentă.

Credeam că o să fie ca unul din acele filme iconice din anii 2000, ca Barbie: Fairytopia, la care creatorii o să adauge câteva schimbări pentru a face filmul mai relatable pentru noua generație. 

Nu m-ar fi mirat să văd o scenă în care Bibble, animalul de companie al lui Barbie, să se uite la un gameplay din Subway Surfers. Sau în care personajul negativ e prea absorbit într-o poveste de pe Reddit pentru a se lupta cu Barbie.

Mă bucur că n-au inclus scene de genul ca să-i facă pe adolescenți „să se simtă înțeleși”.

Am învățat de la Barbie că e normal să simți că totul e nașpa uneori. După ce se întoarce din lumea reală și tot Barbieland e controlat de Keni, Barbie începe să plângă și simte că nu are ce să mai facă. 

Da, ar fi putut să o arate pe Barbie cum se gândește imediat la un plan, cum i se aprinde un beculeț deasupra capului și cum salvează situația, dar ar fi arătat atunci partea reală în a fi om? Probabil nu. 

Barbie a plâns și a simțit cum nu poate să schimbe nimic. A simțit că nu e destul de frumoasă, deși ea a dat standardul de frumusețe. Și s-a simțit inferioară, deși la rândul ei realizase multe lucruri minunate. 

Lipsa unui comportament „perfect” la Barbie arată tocmai că femeile de asta au nevoie să înțeleagă, că nimic și nimeni nu e perfect.

Totuși, filmul prezintă o tocăniță întreagă de lucruri pe care care a vrut să le arate și le-a mascat într-un film foarte, foarte roz, cu o coloană sonoră care face recorduri.

Official Singles Chart din Marea Britanie susține că e pentru prima dată când șase piese de pe un soundtrack de film ajung în top 40. Printre ele se numără „What Was I Made For” de la Billie Eilish (pe 3), „Dance The Night Away” de la Dua Lipa (pe 4), „Barbie World” de la Nicki Minaj și Ice Spice (pe 5) și spre coadă, chiar pe 39, este „Pink” de la Lizzo. Fiecare dintre ele deja numără ascultările cu zecile de milioane. Există și Barbie: The Album produs de Mark Ronson și lansat de Atlantic Records. A venit chiar pe 21 iulie.

Dincolo de toate aceste detalii, Barbie ne arată cum învață ea să fie femeie prin aspecte cu care noi suntem atât de obișnuiți, încât nici nu ne mai gândim la ele, precum frica ei de a fi perfectă. 

Deși toți experimentăm emoțional asta, când ne uităm pe Instagramul cuiva sau la o persoană pe stradă, de câte ori ne-am gândit că poate și prietenele, colegele sau mamele noastre trec prin același lucru când se uită la noi? De asemenea, ne arată cât de importantă e prietenia între femei, deoarece dacă acestea nu ar fi fost unite, nu ar fi reușit să schimbe nimic în Barbieland.

Aici e importantă și a doua jumătate a filmului. După transformarea făcută de Ken, ele nu vor schimbarea doar ca bărbații să nu aibă putere, ci își doresc aceeași putere ca ei. La final, pot lua decizia ca totul să se întoarcă la normalitatea lor, ca păpușile Barbie să fie în conducere totală, însă decid să permită tuturor, indiferent de gen, să poată contribui.

Mai este și ideea asta importantă: contează enorm să fii într-o relație sănătoasă cu tine și să-ți cunoști adevărata valoare.

Ken trăia doar pentru validarea lui Barbie și ca aceasta să îl observe, lucru care se întâmplă și în multe relații în care un partener îl „venerează” pe celălalt. Când ajunge în lumea reală, el se simte important și dorit, în timp ce în lumea lui Barbie se simte ca un preș sub tocurile ei, orbit de iubirea pe care i-o poartă. 

Ajunge să aducă ideea greșită de masculinitate și în Barbieland, în timp ce crede că asta îl definește. În egală măsură, valoarea lui nu e determinată de iubirea pe care ea i-o oferă. Duoul Barbie – Ken îți arată cât de important este să te cunoști pe tine. O relație se poate termina oricând, dar nu tre’ să se destrame cu tot cu valoarea și importanța ta. 

Din ‘59 până în prezent, păpușa Barbie, vândută de Mattel, a ajuns să arate lumii că fetele și femeile pot fi orice își doresc. Dar fiecare păpușă, prezentată în corpul ei slab, țiplă, mereu aranjată, mereu veselă, mereu bună la absolut orice a dus ușor-ușor la gânduri indirecte că femeie trebuie să fiu mereu perfectă. 

Cum însă și stereotypical Barbie, păpușa creată după standardele optime de frumusețe și cu „viață perfectă”, trece prin momente complicate le poate arăta femeilor că este normal ca viața să nu fie mereu roz și ca nu există perfecțiune. Nici măcar o păpușă nu e perfectă. Cel puțin asta m-a învățat pe mine.

Cum rămâne însă cu feminismul? Pentru mine înseamnă egalitate, noțiune pe care filmul Barbie a reușit foarte bine să o arate. Nu înseamnă că femeile sunt superioare, ci susține și luptă pentru drepturile tuturor persoanelor, indiferent de gen, în timp ce promovează egalitatea. De multe ori, cele care luptă pentru feminism sunt femeile, iar cumva lipsa bărbaților îngreunează atingerea acestui scop.

Din păcate, trăim într-o lume condusă de bărbați, și nu, soluția nu este să-i dăm pe toți afară și să punem femeile în locul lor, ci este să aducem la cunoștintă inegalitatea. 

Care crezi că e cel mai eficient mod de a convinge un bărbat de ceva? Pui un bărbat să prezinte ideea.

Filmul Barbie a reușit să arunce un mesaj și pentru adolescentele ușor răzvrătite (printre care mă număr și eu, okay?). Ele pot înțelege cât de greu le este uneori și mamelor să treacă prin stări nasoale și că acțiunile pe care le fac au rezultat și către părinții lor. 

În film sunt Sasha și mama ei Gloria. Ambele trec prin schimbări foarte mari și adolescenta începe să se îndepărteze. Am văzut filmul cu mama și pot să recunosc că m-a durut puțin. 

Vorbesc cu experiența unei fete de 15 ani care acum trece prin tot ce înseamnă adolescență când spun că filmul m-a ajutat să am o relație puțin mai bună cu mama. Sau cel puțin să o înțeleg mai bine și să-mi dau seama că și-ar dori să mai petrec timp cu ea din când în când.

Oh, nu, uitam de cuvântul cu P. Ken adoptă ideile patriarhatului și încearcă să fugă de stima lui scăzută de sine și de nesiguranța pe care o arată pe tot parcursul filmului. Cum face asta? Îngroapă sentimentele lui în timp ce pare superior celorlalți. 

Cum ar fi dacă și patriarhatul în sine a plecat de la aceleași idei. Dacă undeva, acum mii și mii de ani, un bărbat s-a simțit inferior, deoarece femeia de lângă el reușea să facă o muncă asemănătoare lui, în timp ce avea grijă și de vreo trei până la zece copii? E un moment bun să vedem și celelalte studii despre cum și femeile puteau fi la fel de bune la vânătoare.

În exercițiul ăsta de imaginație, cine ar fi putut mai bine să fie capul familiei? O mamă care reușea să muncească, să facă curat, să nască, să crească și să ofere copiiilor ceea ce am putea numi educație sau un tată semi-absent care doar mergea la muncă? De-asta „s-a decis”, probabil, ca femeia să nu mai aibă acces la educație, la vot și în general la drepturi, pentru că ar fi fost mai bine văzută decât bărbatul.

Vorbim de filmul unei corporații – și ea prezentă în film. Dacă într-o astfel de structură n-ar fi femei la conducere, n-ar fi un capăt de lume. Problema apare când femeia se poate califica pentru postul respectiv, dar fix genul o face să nu fie numită. Nu de puține ori bărbații ajung în astfel de poziții de putere pentru că-s bărbați – deși, de la 1800 încoace, se cam ferește lumea să o spună pe față). Filmul Barbie subliniază asta prin corporația prezentată: Mattel condusă doar de bărbați care vor să bage păpușa „back in the box”. 

În lumea reală, departe de Barbieland, am surprins discuția unui cuplu după film. Ea îi povestea cât de puternice pot fi ele și cum Barbie e cel mai bun exemplu că lumea poate funcționa și cu femei la putere – keep in mind că a spus „și cu femei la putere”, nu „exclusive”. El trecea cu vederea și-i tot spunea: „Dar uite și bărbații câte lucruri bune au inventat. Dacă femeile erau așa bune de ce nu inventau ele astea?”. Mi-am mușcat limba și mi-am spus în gând că dacă ar fi avut acces la aceeași educație, probabil ar fi avut aceleași rezultate.

Filmul Barbie, din punctul meu de vedere, e bun. E bazat pe viața unei păpuși, așa că e normal să vezi din când în când personaje care încep un moment de musical sau o actorie pe care o regăsești și într-un film animat pentru copii. Dar e tipul de film la care să mergi cu un copil. 

În funcție de vârstă, probabil nu o să înțeleagă mesajul, dar decorul viu colorat, cu personaje care seamănă cu păpușile o să-l țină ocupat. Bine, poate o să-i explici uneori copilului de ce Barbie plânge sau de ce Ken a adoptat ideile patriarhatului, fugind de sentimentele lui, dar în rest o să-i placă.

Te poți și distra la filmul Barbie, și poți pleca cu o lecție despre feminism primită de la o păpușă. Destul de tare, nu?