Filmele românești care-ți arată toate casele pe care le-ai urât și iubit

Zici filme românești și unii încep să râdă. Acești critici tratează noutățile de parcă-s radioactive. Poate și tu ai impresia că în filme românești e vorba doar despre oameni triști care se ceartă despre nimic într-o bucătărie comunistă sau, de ce nu? un living cu mobilă din aia „pentru export”, în timp ce mănâncă o farfurie de ciorbă.

Nu trebuie să-ți fie rușine cu asta. Și eu când vorbesc despre filmul românesc îi zic ciorbăcore, chit că importanța acestui aliment a fost grav exagerată din cauza acelei secvențe din Polițist, adjectiv.

Toată această discuție m-a făcut să mă întreb: ciorba ca ciorba, da’ bucătăria? Cum arată casa românului în filmul românului și cum a evoluat ea de-a lungul timpului?

Înainte de toate, trebuie spus că aceste filme românești arată așa dintr-un motiv și, da, bineînțeles că banii contează. Sărăcia vizuală din cinemaul românesc, mizeria și tristețea sunt adesea influențate de faptul că filmul ăla e făcut pe bani de gumă Turbo.

Chiar și atunci, fiecare cadru e gândit de o echipă întreagă, de la tehnicieni și scenografi până la regizor. Așa că hai cu mine să vedem ce are de zis filmul românesc despre român și casa lui.

Deși voiam să-ncep această plimbare după 1989, nu m-am putut abține să nu bag un ochi și la unul dintre filmele mele preferate din cinemaul comunist de cotitură, înainte s-o ia cenzura rău de tot pe ulei: Angela merge mai departe.

Nu doar că e una din ultimele ocazii în care poți să mai vezi cartierul Uranus, cum era el înainte să-l dărâme Ceaușescu ca să-și construiască proiectele megalomanice, dar e un film ușurel de realism socialist despre o taximetristă, fără prea multă tovărășie prin el și care reușește să reprezinte destul de bine realitatea de atunci.

Cum arată casa Angelei? Trist, chiar dacă n-o vezi prea mult, doar cât se usucă pe păr după un duș cald – nu te gândi la prostii, că te bate tovarășul milițian!

O floare răzleață, câteva costume prinse pe perete, un scaun, un televizor alb-negru „Sport” și geamuri acoperite cu hârtie (cum nu-i place tovarășului securist). Casă de femeie divorțată, ce mai.

Mă rog, în film o să mai vezi și diverse cadre claustrofobe cu diverse fațete din casa model comunistă: patul-bibliotecă cu romane BPT, un album de artă plastică pentru amatori sau patefonul cu care iubitul Angelei, petrolist (bineînțeles), învață engleză ca să meargă la montat de sonde-n India.

Pe de altă parte, curtea (din Uranus) a mamei Angelei arată, și e și persiflată în film, ca un „talcioc”, plin de scaune și borcane, semne de hoarding socialist. Din asta înțelegi că e veche și vetustă ca regimul burghezo-moșieresc, nu curată și lipsită de personalitate ca comunismul, tovarăși! Nici n-are aragaz, săraca mamă, gătește la plită, stă ca-n bordei.

Un alt film cu protagonistă feminină, Balanța e unul dintre filmele mele românești preferate. Adaptat după un roman de Ion Băieșu, e povestea unei profesoare rebele (Maia Morgenstern), școlită la Paris, care se duce la Copșa Mică să studieze „copii superdotați”, în timp ce deranjează regimul comunist alături de un doctor genial și scandalagiu (Răzvan Vasilescu). 

Balanța e un film voit urât. Ca film post-comunist din vremea aia înrăită îți arată toate mizeriile posibile, de la copii hidrocefali la popi scandalagii și securiști puși pe făcut un biznis. Practic, doar tefeliștii noștri superdotați fac notă discrepantă cu societatea mizeră din jur. Vedem iar apartamentul de bloc comunist, dar parcă nu mai e așa frumos ca-n Angela.

Totul e o ruină în lumea comunistă din Balanța, dar există totuși o scânteie în interioarele noastre: cărțile. Trauma intelectualului sub comunism era fix că nu putea citi decât Biblioteca Pentru Toți. Rebelii, ca și intelectualii noștri avant la lettre, devorează tot. Chiar și cărțile din spatele tovarășului procuror, surprins într-o ipostază jenantă de Maia:

Ruina comunismului târziu se extinde la interior: pereți scorojiți, băi jegoase, mobilă veche, dar dincolo de tot e cartea, ca simbol pentru făclia INTELECTULUI neîmblânzit care zice lucrurilor pe nume. Ce să zic? Anii ‘90 au fost cumva.

În anii turbulenți ai tranziției se adresează pentru prima dată teme de interes ale perioadei: Pepe și Fifi (regia Dan Pița, 1994) îți arată cum dispar dosare de la Securitate, pe fundalul unei povești despre box, sărăcie și viață, dar Senatorul Melcilor îți oferă ocazia să vezi cum stă treaba cu democrația și corupția. 

Povestea se-nvârte în jurul unui senator și a unor jurnaliști străini care prind cu coada ochiului un pic din corupția și violența mascată a anilor ‘90. Se vorbește despre urmările mineriadelor, despre șmecherii făcute cu terenuri și, bineînțeles, despre melci. Așa vezi și ce înseamnă bogăția în anii ‘90: o vilă de protocol cu paturi elegance.

Coca-Cola, bineînțeles, să meargă cu vinul roșu, și nu în ultimul rând, combinația scaun faux modernist – scoarță oltenească –, canapea „pentru export” și pantaloni de trening Mercedes. Asta înseamnă să fii șmecher.

Sigur, anul 2002 ne-a dat mult mai faimosul Filantropica, dar Occident e oarecum mai ancorat în realitate. În timp ce primul e mai degrabă ca o fabulă, cu interioare mai aproape de „Craii de Curtea Veche”, al doilea e mai reprezentativ pentru epoca aia de început nu doar a migrației românești, ci și a Noului Val, deși nu face parte din el.

Încă din primele trei minute apuci să observi involuția apartamentului de bloc comunist, ajuns acum în toată gloria sa de tip margine de Ferentari.

Claustrofob, mizer și plin de rămășițele unei alte epoci, plus personaje de-a dreptul comice, de ajungi să te-ntrebi „ce voia să spună oare autorul despre România prinsă între tranziție și migrație?”. Există însă și varianta mai bună, în apartamentul lui tanti Leana.

Cerbul, cădelnița și canapeaua în dungi strigă „pensionare anticipată” și bucătăria vorbește, la rândul ei, prin relicvele altor vremuri, ca sifonul în sticlă de Cola sau fundurile ornamentale. Bașca capotul, această uniformă de luptă a gospodinei nouăzeciste.

Mai târziu, filmul oferă și alte perspective de viață-n gospodărie: un apartament „stil”, cu arcade de rigips, masă mare, cu pereții aglomerați din bogăție, nu din sărăcie.

Nu în ultimul rând, vârful lanțului trofic din anii 2000 timpurii, casa de tip Băneasa a expatului care-i fură protagonistului nevasta. Nu o vezi prea bine de pe dinăuntru, dar pare desprinsă din manualul de imobiliare 2023: bucătărie open space, bar, uși „moderne” din MDF, geamuri de colț, tot ce place mai mult la dezvoltatorul cărpănos de astăzi. Bașca minunea asta de culoare pe exterior:

O altă notă de tranziție o face filmul ăsta al lui Pintilie, peste care voiam să trec în viteză, deși pentru interioarele românești a fost important. N-am putut. Niki Ardelean e o dramă de bloc, tot despre moartea vechii ordini și plecatul ăleia noi spre occident. Ia uite ce frumos începe:

Și, în același timp, ia uite cine apare:

Niki Ardelean e un film dens, cu nuditate full frontal (nu pot să-ți arăt), după care jinduia Pintilie și care l-ar face astăzxi pe Cristi Puiu (unul dintre scenariștii filmului) să se retragă la mănăstire.

E plin de cadre bizare, de mese festive și despachetări de mobilier, care subliniază tranziția nu doar dintre criza anilor ‘90 și fuga anilor 2000, ci și dintre comicul haz-de-necaz al anumitor filme românești nouăzeciste și dramaticul realism al Noului Val.

A, și-s multe calculatoare prin el.

La doar doi ani distanță, dar în altă galaxie cinematografică, Moartea Domnului Lăzărescu prezintă poate cel mai „tipic” apartament de sfârșit de tranziție. Și îl prezintă bine, până ajungi să-l cunoști în totalitate după prima treime a filmului.

Viața domnului Lăzărescu se-nvârte în jurul unei bucătării, utilate cam la jumătatea drumului între mizeria comunistă și „luxul” modern. Pereții sunt gălbejiți, telefonul e vechi, perdelele sunt de pe vremea tovarășului, dar mașina de spălat face notă discordantă, la fel și bateria cu manetă a chiuvetei – doar cea de la bucătărie, în baie se investește mai greu. 

Dincolo, pe canapeaua unde-și duce veacul în fața televizorului sau în dormitorul unde stau pisicile sale, contrastul continuă. Cărțile de ‘telectual ale anilor ‘90 sunt acum ziare gălbejite, păstrate de un hoarder incipient.

Totul e trist și închis la culoare. Chiar și sub lumina aspră a neoanelor de spital totul e mai sumbru ca prognosticul medical al domnului Lăzărescu. Am ajuns în Noul Val.

Filmul ăsta are nu doar relații sexuale interzise pe toate fronturile și pe (of) Tudor Chirilă. Are interioare pline de mizerii, carpete pe pereți, dar de-alea stil, turnul de CD-uri care mi-a bântuit adolescența, televizorul ieftin color care a luat cu asalt România nouăzecistă și bucătăria dărăpănată de tip „am renovat la mineriadă”. Superb!

Polițist, adjectiv oferă două dintre cele mai faimoase secvențe de bucătărie din cinemaul românesc, inclusiv pe cea care a lansat o mie de ciorbe. Nu e foarte ofertant la interioare de case de om, dar la bucătării, eheeei…

Pentru mine, Aurora face tranziția dintre trecut și prezent. Apartamentele de aici par contemporane, chit că ponosite și pline de mașinuțe, cărți, jucării și alte prostii. Epopeea lui Puiu, care joacă și protagonistul psihopat, e una credibilă: avem pungi de Mega Image, calculatoare vechi, renovări, globuri disco, rămășițele unei vieți în descompunere.

Uite în cadrul ăsta ce colaj superb de ‘90–2000–2010. Sau această bucătărie „modernă”. Și nici măcar nu am inclus poza în care personajul lui Puiu, în toată splendoarea sa, își bagă la duș, fără vreun motiv anume, două degete în fund.

Marți, după Crăciun e printre filmele mele favorite de la poate regizorul meu favorit din România. Ieșit în același an ca Aurora, îți arată reversul medaliei, adică dileme mic burgheze într-o ambianță casnică mic burgheză. Două chiar: cuibul conjugal al familiei Hanganu, cu mobilă șmecheră de inspirație Casa Lux și cuibul extraconjugal, unde Paul se întâlnește cu Raluca, dentista familiei.

Totul e modern, cu cărămidă aparentă și sistem de boxe, pe când la Raluca duduie de cărți că deh, dentiști-s intelectuali (?). Însă apogeul interioarelor de bogătani în devenire îl atinge abia Călin Netzer trei ani mai târziu, cu Poziția Copilului.

Ca o completare la Niki Ardelean, Sunt o babă comunistă reprezintă epilogul experienței de migrație și de schimbare a raporturilor de putere. Fata Emiliei revine după zece ani din America și lumile celor două femei intră în conflict direct, iar asta se vede inclusiv în designul apartamentelor. 

Lumea Emiliei e cu mobilă tip, canapele cu pături pe ele și pungi refolosite, în timp ce lumea lui Alice (Ana Ularu) e cu etajera Kallax de la Ikea, ventilator și postere cu Rolling Stones.

Bacalaureat e un film greoi, dar care ajunge la niște nuanțe de naturalețe a interiorului mic-burghez de provincie. Doctorul interpretat de Adrian Titieni trăiește confortabil, chit că la bloc, și asta se vede de la mânerele mobilei de bucătărie până la centrală și biblioteca mixtă de pe dulap. Acvariul întâlnit în vizită e însă vârful burgheziei, că e-n România sau în Baltimore.

Pororoca e un film peste care lumea a trecut cam repede. Dincolo de dramele interne de familie ale protagonistului și titlul alegoric, îți oferă un portret al vieții și locuinței de familie circa 2016-2017. Vezi bogăția anilor revărsată peste middle class și cum se manifestă prin lumini de curte reflectate în termopan, mobilier faux scandinav și multe, foarte multe policioare.

Charleston e un film ușor de uitat, dar mie-mi place. Pavlu, încă-n Relache-mode, face urât și bonduiește cu amantul fostei neveste, decedată. Casa boemă centrală filmului e hipstereală maximă, de „cartier creativ” cu mobilă stil, paturi nefăcute și lumini roșii. Numai bună de speculații imobiliare, unul din subtextele filmului.

Oricum, între plimbările pe la Olimp și turele de Grădina Icoanei, Charleston încearcă să apese toate butoanele nostalgiei. Bucătării moderne, parchet interbelic și mood lighting, ce poate fi mai hipsteresc?

La polul diametral opus față de prețiozitatea calculată a lui Charleston stă Soldații. Poveste din Ferentari, bazat pe romanul cu același nume al lui Adrian Schiop, un soi de poverty porn cu tematică socială: e povestea relației dintre un antropolog care pregătește un doctorat în manele (jucat chiar de Schiop) și un șmecheraș rom, pe fundalul cartierului Ferentari.

Interioarele din Soldații sunt făcute să arate sărăcia lucie: chirii jegoase din Ferentari, birturi cu scaune de plastic și, vârful luxului, biroul lui Dan Bursuc. Filmul alternează imagini cu garsoniera închiriată a lui Schiop, care pare desprinsă din anii ‘90 (minus laptopul la care se scriu lucrări și pun manele) și cadre largi cu viața de zi cu zi a capătului de Ferentari.

Stilul de vérité nu e dat doar de cei doi actori amatori din rolurile principale (Schiop și Vasile Digudai), ci și de fundalul cu igrasie, mountainbike și candele a chiriei în care stau cei doi.

Uită-te la bucătăria asta de mai sus. Dacă foamea e cel mai bun bucătar, sărăcia e cel mai bun scenograf.

Barbari e mai ofertant cu interioarele decât Babardeala de mai târziu, mai precis cu interioare de tip party hard hipster cu veleități istorice. Aici se atinge apogeul hipsterelii. Avem MacBook Air, bicicletă fixie și tot felul de cărți, pentru că acum intelectuali suntem cu toții. După 25 de ani, ne-am întors ușor la varianta modernă a esteticii de tip „sunt hipster dilibao” de la Balanța, cu pahare pe jos și petreceri cu cunoscuți publicitari și romancieri.

Taximetriști mi-a plăcut foarte mult, deși nu e nici pe departe la fel de ofertant din punct de vedere al designului de interior ca filmele precedente ale lui Olteanu, care-s pline de interioare mic-burghez-hipsteresti sau direct de o boemitate terminală. Taximetriști însă se vrea (și este) film social.

Oricât de multe glume cu gay, papagali și femei are, subiectul de bază e banul și lipsa acestuia. Și nimic nu reprezintă mai bine vizual sărăcia ca acest apartament vai mama lui, cu pereți de un albastru revoltător scorojiți sub calendarul ortodox, probabil de pe vremea lui Niki Ardelean. 

Duse sunt termopanele și frigiderele combi: aici avem o carte poștală uitată de pe vremea comunismului. Și, apropo de asta...

Închei tot în trecut, cu Metronom, un film despre cum comunismul e rău, făcut în anul domnului 2022 despre anul domnului 1972. Am mai zis că nu înțeleg pentru cine e acest film, care prezintă pe de o parte nostalgia perioadei când părinții mei (curând pensionari) erau la liceu, dar în același timp oferă secvențe stresant de lungi de heavy petting adolescentin. 

Un lucru însă e sigur: e bine rău pe interioare. Reconstruiește sufrageriile perioadei comuniste atât de bine (și fără simplitatea stilistică a filmelor din epocă), încât aproape că miroși ouăle umplute și naftalina. Metronom e superb pe scenografie și design de la prima lampă și până la ultimul milieu.