Am vorbit cu o femeie romă despre cât de greu i-a fost să ajungă medic în România

Nu mai e o noutate că în România nu sunt suficienți medici pentru toți pacienții. Mai ales după plecarea multora în străinătate. Pe lângă numărul insuficient de doctori și distanța fizică a multora față de un spital, problema se adâncește în zonele rurale și în comunitățile de romi. Acolo mulți nici nu au bani să meargă la doctor, se tem de ceea ce reprezintă un consult medical sau își lasă sănătatea în mâinile lui Dumnezeu.

„Nivelul sărăciei și al excluziunii sociale este printre cele mai ridicate din Uniunea Europeană, în special în rândul copiilor și al romilor”, scrie într-un raport din 2016. Raportul mai subliniază și faptul că „accesul la serviciile de sănătate este deosebit de dificil, reducând speranța de viață în rândul romilor cu șapte ani în raport cu populația totală”.

Avem 248 de medici la 100 000 de locuitori, față de media UE de 347 la 100 000.

În ultimii ani, pentru a-i vindeca pe oameni de frica de doctor, Centrul Romilor pentru Politici de Sănătate (SASTIPEN) a finanțat un program prin care a instruit mai multe mediatoare sanitare rome. Femei din comunități, care să meargă din casă în casă și să convingă lumea că un drum la medic ar trebui să fie pe agenda oricui.

Acum câteva săptămâni am văzut filmul documentar Să nu mor în vis, de Anelise Sălan și Ama Ciutu, produs de ActiveWatch, care prezintă experiența cu medicul a peste douăzeci de oameni din mai multe comunități de romi. Pe lângă aceste povești, filmul îi prezintă și pe Alina, Carmen, Daniel și Sorin, patru dintre primii medici romi care își asumă etnia și vorbesc despre drumul lor spre halatul alb.

Am vorbit cu unul dintre ei, Carmen Andreea Boroghină, în prezent medic stomatolog în Iași, despre experiența ei ca medic rom. Carmen are 26 de ani, e din Tecuci și provine dintr-o familie de lăutari pe care nu a cunoscut-o niciodată prea bine. Decizia de a da la Medicină a luat-o împreună cu părinții ei.

VICE: Care a fost experiența ta în școală? Te-ai simțit vreodată discriminată?
Carmen: Da, în liceu. Cred că atunci am făcut cunoștință cu etnia, de fapt, și am conștientizat etnia pentru că în liceu mi-a fost destul de dificil. Nu eram singura de etnie, nu mă consideram de etnie pentru că imaginea de țigani pe care o vedeam eu în media și chiar și pe stradă era cu totul altceva, nu avea nicio legătură cu ce era la mine în casă. Și când au început colegii mei să îmi cânte „la mulți ani” de Ziua Internațională a Romilor sau chestii de genul ăsta a fost destul de dificil. Am avut parte de discriminare și din partea profesorilor și a directorului liceului. Cumva, orice se întâmpla rău era din vina mea.

Îmi aduc aminte de o scenă foarte amuzantă: a spart cineva un geam în timpul unei ore în care eu am fost văzută că mă duceam la baie și s-a dedus că eu am fost vinovata, când nu era așa. În facultate, în schimb, nu a fost așa. Pot să spun că am avut parte de alt fel de discriminare, de invidia colegilor, că eu nu trebuia să mă bat pe acele locuri la buget, eu eram la buget pe tot parcursul facultății fără să trebuiască să am o anumită medie (pe locurile bugetate pentru romi).

Care au fost cele mai mari obstacole în drumul prin facultatea de medicină?
Cred că greul l-au dus părinții mei. Au fost șase ani duri și a fost destul de greu să mă susțină. De altfel, mama este plecată în Italia în continuare. Au fost momente în care m-am supărat pentru că m-am dus cu materia foarte bine învățată și fiind foarte mulți, cred că eram 200 în anul meu, examinarea pe care o făceau profesorii era superficială de multe ori. Chiar dacă mă duceam pregătită la un examen, ieșeam foarte dezamăgită. Am avut colegi care au renunțat după astfel de momente. Eu am avut multă susținere morală de acasă.

Vreți să-ți continui studiile?
Momentan fac un master în reabilitare implanto-protetică și urmează un doctorat, sper.

Între timp și lucrezi undeva?
Lucrez în cabinetul în care am făcut practică în timpul facultății, începând cu anul IV. Abia când am intrat în cabinetul ăsta pot să spun că am avut un model, am observat-o pe doamna doctor, care este pe chirurgie. M-am dus la ea efectiv din senin și i-am spus: „mă primiți și pe mine în cabinet?” Și nu știu cum am avut norocul să mă primească, a fost un lucru extraordinar pentru mine. Iar după facultate, mi s-a oferit locul ăsta de muncă. În plus, de două săptămâni sunt în probă la o altă clinică din Iași. Încerc să fac în așa fel încât să îmi completez programul. La cabinetul unde am făcut practică și unde lucrez, am program de la ora 14 până la 20. Și mi se pare că îmi rămâne foarte mult timp liber pe care aș vrea să îl fructific și m-am gândit să îmi caut un al doilea job.

Cum crezi că ar putea fi schimbată mentalitatea celor care se tem să meargă la doctor?
E un subiect foarte dificil. Conștientizarea ar trebui începută din copilărie. Copiii trebuie duși la doctor și din start trebuie să plece la drum fără frica asta de medic pe care o au cel mai probabil părinții. Părinții, prin tradiție și prin cultura lor, etnicii sunt sceptici și au senzația că un medic ar vrea să le facă rău. Cred că cei ca noi ar trebui să facă mai multe campanii, să încerce să fie alături de ei.

De ce se tem cel mai mult cei care refuză să meargă la medic?
Cred că teama asta vine din faptul că medicii, poate, nu comunică suficient cu pacienții. Și asta nu e o problemă numai în cadrul etniei. Pacientul habar n-are ce a pățit sau sunt cazurile astea în care etnicii se strâng la spital pentru că le moare o rudă și poate nici nu știu de ce a murit.

Și, de multe ori, manevrele care se fac la medic. Înainte, cel puțin, extracția dentară se știa că este un mare chin, medicii care se puneau cu genunchiul în pieptul pacientului și tot felul de chestii din astea horror. Erau niște tehnici foarte invazive și nu cred că doar în stomatologie. Și în momentul de față sunt manopere care sunt dureroase și anestezia nu s-a folosit dintotdeauna sau n-au fost substanțele anestezice foarte eficiente. Cred că sunt mai multe elemente care au contribuit la frică. Și în primul rând lipsa de educație, e clar.

Practic, ce vedeai atunci când mergeai în comunități rurale de romi?
Frică, foarte multă frică. Erau efectiv speriați, nu înțelegeau ce vrem să le facem, ce vrem să facem acolo. Noi mergeam cu campanii de informare, prin 2011. Atunci am fost într-o comunitate aproape de Iași, ulterior în 2014 am făcut un proiect cu câțiva colegi și cu mentora noastră într-o comunitate din Botoșani. Colega mea era pe medicină generală, lua tensiunea. Eu făceam controale, la copii și la adulți, făceam un plan de tratament și încercam să îi fac să conștientizeze. Noi am pus mână de la mână și am luat periuțe de dinți, pastă de dinți, am făcut niște pliante. A fost un proiect foarte fain, dar și copleșitor.

Atunci am fost primiți cu foarte mare admirație. Cumva se vedea după culoarea pielii că suntem de-ai lor, ne-au primit cald, dar totuși ne vedeau undeva foarte sus, undeva greu de ajuns. Bineînțeles că la sfârșitul zilei veneau și spuneau: „Doamna, noi vrem să fim ca tine”. A fost foarte copleșitor și cred că astfel de campanii chiar își pun amprenta.

Ai văzut vreodată într-un spital un medic care a discriminat un pacient din cauza etniei?
Am fost în spital destul de mult în timpul facultății, am făcut practică pe secția de chirurgie. Am văzut episoade în care etnicii romi erau tratați cu scepticism sau erau, poate, ușor repeziți, dar nu s-a pus problema atât de puternic astfel încât să simt nevoia să intervin. Cred că în spitalele astea universitare nu prea își permit medicii să facă așa ceva. Nu știu cum ar fi într-un spital dintr-un oraș mai mic.

În contextul campaniei #metoo, ai trăit sau ai fost martora vreunui abuz similar la facultatea de medicină sau în spital?
Când am aflat de chestia asta cu #metoo, imediat mi-au venit în cap două episoade din facultate. Odată, în anul III, am fost să iau o notă de la șeful de catedră din secție și mi s-au făcut niște avansuri inconfortabile. Țin minte că mi s-au înmuiat genunchii și nu știam cum să ies de acolo. Era un domn mai în vârstă decât tatăl meu. Ca să citez, pentru că îmi e destul de greu să uit cuvintele, mi-a spus: „Băi, dar tu ești foarte mișto. Totuși, tu te mulțumești cu nota 8, tu nu ești de 8”. Norocul meu a fost că a intrat o rezidentă în birou în momentul ăla și s-a terminat episodul. Al doilea episod a fost la un examen care se desfășura într-un birou foarte mic dintr-un spital. Eu încercam să păstrez o distanță, dar profesorul nu făcea deloc asta. Am început să spun subiectele și la un moment dat trebuia să spun cum se face puncția pentru injecțiile intramusculare. Am început cum scria în carte: „Acul penetrează tegumentul (…)”. Atunci profesorul s-a dat foarte aproape de mine și mi-a spus: „Îmhî, mai zi-mi din nou că îmi place”. Din nou, mi s-au înmuiat genunchii și nu știam cum să ies de acolo. Am fost mulțumită că mi-am luat nota și nu a trebuit să mă mai întorc niciodată.