Cât costă shaorma în București, de la Dristor până la Socului și înapoi la Genin? O anchetă

România e sensibilă și când vine vorba de cât costă shaorma deja lucrurile scapă de sub control. S-a scumpit prea mult? Și cât ar fi prețul corect la shaorma? Nu știu, doar am cercetat meniuri și prețuri. Altfel, știi deja: shaorma a intrat în fibra poporului și nu mai iese de-acolo. De-aia veștile de coșmar care vorbesc despre acest preparat deosebit trebuie diseminate cu grijă — mai ales când e vorba de preț.

Nu există un răspuns definitiv la întrebarea: cât costă șoarma în București? N-ar putea să existe, din moment ce lucrurile se schimbă de nici nu-ți vine să crezi. Altfel, eu nu-s vreun fin cunoscător, dar din când în când mai las să alunece una mică cu de toate într-o zi de leneveală. Așa că mi-am zis să cercetez situația costului la fața locului și pe interiorul lipiei. Până să intru efectiv în poveste, hai să-ți dau puțin context.

Prin 2010, când shaormeriile au început să sfârâie prin mai toată România, se vindeau zilnic peste două sute de mii de lipii cu carne — toată afacerea depășea două sute de milioane de euro anual. Pe-atunci găseai o lipie cinstită pe la 10—15 lei. În 2022, o shaorma costă de la 20 de lei în sus. Fă tu calculele. Partea mai nașpa e legată de exploatarea angajaților. Dar asta e altă poveste. Eu sunt aici pe recenzii și prețuri.

Ca să culeg răspunsuri am pornit într-o călătorie spirituală și gastronomică să aflu cât costă shaorma în București, care e cea mai bună, ce se mai găsește la shaormeriile cu renume și dacă mai merită sau nu să mănânc o carne rotisată. Ca să parafrazez un pic, shaorma — sau kebab sau doner, îi zici cum vrei — nu înseamnă doar maioneză și usturoi, dar mereu o să miroasă a maioneză și usturoi. Și, da, ai dreptate de pe acum. Nu am fost la toate shaormeriile din București.

Am bifat însă numele alea la care și tu te oprești după opt ore la corporație sau după ce ți-ai dat-o în cap în Centrul Vechi și vrei să bagi ceva cu carne la șase dimineața. Dristor Kebap, Dristor Doner, La Băiatu, Genin, La Grași, Socului și tot așa. Hai să-i dau drumul la rotisor.

Inevitabil, a trebuit să încep cu cea mai cunoscută și cea mai longevivă dintre shaormerii – locul care a pus Dristorul pe hartă și l-a dus și în alte sectoare din București și nu numai. Pot să înțeleg după primele îmbucături de ce lipia de la Dristor își face toți banii în ochii multora, chiar dacă shaorma mică la lipie s-a făcut de 30 de lei, iar farfuria depășește bine pragul de 40 de lei. În ritmul ăsta, se ajunge la shaorma gourmet. Am luat un amestec de vită și pui, să testez ambele cărnuri.

Pot să-ți spun fără să ezit că Dristor e numărul unu în ochii multora dintr-un motiv super simplu: cel mai probabil, gustul de aici a rămas la fel de ani de zile, din 1999, mai precis, și știm cu toții că formula care vinde nu trebuie schimbată niciodată.

Carnea e bine marinată și rotisată cât e nevoie, sosurile se îmbina a-ntâia cu amestecul ăla nebun de pui și vită, dar e și un mare DAR. Cartofii prăjiți se vede de la o poștă că sunt congelați. Mare deal breaker. Lipia e basic, la fel cum găsești la toate shaormeriile, deci nu te aștepta la pâinică de-aia pufoasă ca la greci.

Ce mai are Dristor Kebap de oferit? Ei, bine, șmecheria tipic bucureșteană cu care dai nas în nas la coadă și care-i face pe toți egali în fața unei lipii pline de carne. Șmecheri locali veniți pe combinații, shaormari puși pe harneală cu vreo clientă, bombardieri care se opresc an fata pe avari să-și satisfacă pofta de pui și vită, cu toții sunt egali în fața măreției cărnii rotisate. Și asta e, fără doar și poate, frumusețea la Dristor Kebap.

Am continuat periplul într-ale cărnii fripte pe țepușă cu o oprire după fotbalul regulamentar de joi seară la Băneasa. Ce bucurie și ce descoperire!

A fost prima dată și, Doamne, cu ce zâmbet de mulțumire am plecat spre casă. „Proaspăt, ieftin și gustos” e sloganul cu care defilează shaormeria asta deja francizată prin mai multe orașe din România. 

La 20 de lei bucata, zic de lipia mică cu pui, ai cam toate sosurile posibile, de la alea clasice, la maioneză picantă sau sos samurai, primești legume proaspete, carne de pui care chiar e pui și o servire rapidă și ireproșabilă. Și ca să înțelegi cât de impresionat am fost, am mai luat una la pachet. Nu știu dacă e cea mai bună shaorma, dar cu siguranță e singura care respectă ce promite. Ieftin și gustos.

În Berceni, șmecherii nu ies să mănânce în timpul zilei, îmi povestește gagică-mea despre istoria cartierului unde a copilărit. Așa că nici noi n-am fost să vedem care-i faza cu shaorma de La Grași în toiul zilei, ci am mers noaptea, ca șmecherii.

La Grași, îmi zice ea, a început ca o bodegă de cartier, unde doi inși mai pricepuți cu grătarele au înțeles că pot face bani buni din carnea asta rotisată și vândută angro. La început, veneau acolo doar oamenii locului, iar seara era a șmecherilor care stăteau la bârfe, scandaluri, multe shaorme și beri pe marginea drumului.

Simțeam din toate direcțiile cum mă iau la țintă mai multe perechi de ochi de cum am pășit în localul care nu mai aducea deloc a bodegă după ce s-a mutat în casă nouă. „Cu de toate?”, îmi sparge paranoia unul dintre shaormari. Zic da, îmi calc pe orgoliu și îl las să pună și puțină maioneză. Pe fundal, țepușele cu carne sfârâie necontenit. Miroase a ulei încins și a mâncare gătită. Niciunul dintre shaormari nu pare fericit cu munca lui, toți au fețele lungi și parcă privesc mult în gol în timp ce fac pe pilot automat toată treaba. Poate a fost o zi lungă pentru toți, cine știe.

Nu știu dacă sunt eu ușor de impresionat, dar carnea de vită de La Grași e mare finețe, iar cartofii prăjiți sunt proaspăt curățați și prăjiți. La 24 de lei primești un buchet frumos de carne, mirodenii și legume.

La Grași mi-a oferit, poate, în ciuda așteptărilor scăzute, cea mai românească shaorma dintre toate. Când ieși de acolo miroși a mâncare gătită, a soios și a mult, în sensul bun. Nu ca în alte părți, nu dau nume, unde tot ce e pus la fript sau la prăjit nu lasă miros, pentru că sunt fie semipreparate, fie congelate.

Shaorma de aici mi-a lăsat impresia că e făcută de oameni pentru oameni. Berceniul, ca și Pantelimonul, de exemplu, înseamnă o comunitate și o cultură aparte, iar asta se reflectă și în mâncarea locului.

Am ajuns La Băiatu undeva în jurul prânzului, la mijlocul săptămânii. Auzisem de la tovarășii mei degustători de lipii că aici e ce trebuie. Am dat peste o atmosferă de măcelărie de țară, unde pe fundal rula neîncetat un zumzăit de frigider vechi și hodorogit, unde shaormarii, deși politicoși, păreau plictisiți de soarta lor, dar unde toți oamenii zonei intrau și ieșeau, fără să cumpere neapărat de mâncare, doar ca să bifeze prezența.

„Mă treci pe caiet? Da? Atunci una mare cu de toate!”, s-a tot târguit un taximetrist cărunt, cu ochelari tip parbriz, care vorbea și fuma în același timp la intrarea în local, în timp ce casierița râdea a drag.

Per total, gustul nu m-a dat pe spate. Shaorma are un iz turcesc, dacă mi-e permisă comparația, se servește rapid și, bonus, primești și o băutură când o comanzi. Ingredientele clasice, nimic special. Una mică de pui e 24 de lei.

În jumătatea de oră în care am degustat lipia am avut o revelație: La Băiatu și-a făcut un nume nu neapărat prin mâncare, ci prin oamenii ei, clienții fideli. E, dacă vrei, acest mic loc sfânt de întrunire unde se dezbat problemele zilei, unde oamenii se opresc la masă doar ca să se odihnească sau chiar să-și facă insulina la nevoie. Stai, ce? Da, cel puțin asta a făcut colegul de la masa de vizavi. El băga insulină, eu shaorma, și nimeni nu părea deranjat. Am plecat aproape mulțumit de shaorma.

Dezamăgire mare la Genin, pe cât de mare îi era renumele. Ai remarcat că am zis „era”, da? Bucureștenii mei fideli shaormei îmi ziceau, acum multă vreme, că trebuie musai să bag o lipie la Genin. E mai bună ca orice, aflam de la mai toți, mai ales pentru sosuri. Acum, aceiași oameni îmi spun că Genin s-a stricat taman din cauza sosurilor – înainte vedeai canistre întregi cu sos verde, roșiatic sau alb, toate făcute in house, acum au fost înlocuite cu chestii din comerț. 

Când am cerut ketchup la shaorma mea mică de pui de 25 de lei am primit sosul dintr-o cutie ordinară pe care și eu o găsesc pe rafturile de la supermarket. Carnea de la Genin n-a avut niciun Dumnezeu și, ca să fiu sincer, nu mi-au picat deloc bine cele două îmbucături. Măcar de dragul istoriei locului și pentru ce a însemnat el în istoria shaormeriilor bucureștene mă opresc aici. Sper ca peste ani să revin la Genin și să-mi schimb părerea.

Socului și-a făcut renume cu shaorma mare. Dar știi care e problema cu ce vinde acum? Are prea multă carne, man! Mult prea multă. E imposibil și inuman de mâncat. Se face atât de multă risipă în locul ăsta că aproape îmi pare rău pentru fiecare shaorma. Dovadă, pentru cunoscători, dar mai ales pentru fanatici, că meniul de pui crispy nu încape în cutia în care vine la pachet. Dar asta e o discuție pentru altă dată.

Și la fel e și cu shaorma clasică. Dă pe afară de carne, iar asta înseamnă că nu o s-o mănânci pe toată și cel mai probabil arunci o parte bună din ea, așa cum am făcut și eu. Carnea pare de cele mai multe ori uscată, iar sosurile sigur sunt și ele comune. Știi care e vibe-ul? Se simte că totul e angro, că totul e făcut pe bandă rulantă, doar ca să aibă rulaj.

Stai liniștit, nu vomiți de la shaorma asta, dar se simte cheap și pe repede înainte, mai ales când o înghiți cu noduri de la atâta carne care efectiv a absorbit și cele câteva grame de sos. Se vede și se simte că shaorma de la Socului e făcută pentru mase. Pe una mică de pui am dat 26 de lei.

Dacă nu știai până acum, da, există două shaormerii cu titulatura Dristor și ambele își păstrează calitatea din 1999, doar una cu Kebap, alta-i cu Doner. Ți-am explicat deja diferențele dintre kebap și doner, așa că nu întreba care-i care. Marea schismă între vechi și nou într-ale shaormei de la Dristor s-a produs relativ recent, după ce oamenii din conducerea aceluiași brand au avut viziuni diferite, așa că s-au dus fiecare pe drumul lui.

Cumva, bine au făcut. Dacă la Dristorul din Dristor shaorma e pe stil și gust clasic, la Doner gustul e oarecum același, însă ca business e mai viu, mai colorat, mai plin de viață și înclinat spre o zonă un pic mai premium. Am remarcat totuși că Dristor Doner a păstrat valorile de șmecherie la lipie de la fratele vitreg, unde o clientelă pestriță vine să-și satisfacă poftele și unde shaorma e cam la fel, dar are acel ceva, pe care nu l-am identificat, care o face mai apetisantă. 

Locul e mai mare și mai primitor și încăpător. Servirea se poate face și la masă și totul e mega curat. Okay, gustul e cel clasic, dar spre finalul vizitei mele aici parcă îmi dădea senzația gustului la McDonalds: același gust de fiecare dată, nimic în plus, nimic în minus, fără greșeli, fără adăugiri. Altfel, nu pot să spun că m-a dat pe spate. Tot pe o shaorma mică de pui am dat aici 30 de lei.

Poate te întrebi cum naiba a ajuns shaorma să fie aproape mâncare națională pentru români și cum a intrat la noi în țară. Pentru asta am vorbit cu Adriana Sohodoleanu, doctor în sociologia practicilor alimentare, fondator al site-ului de cultură gastronomică Biscuit.ro și lector la TASTE Culinary Business Academy.

Înainte de shaorma a fost kebabul din Orientul Mijlociu, care se referea la diferite tipuri de carne prăjită, cel mai adesea de miel sau de oaie, puse în lipie și servite cu salate și verdețuri, dar fără cartofi prăjiți, o adiție venită ulterior. Turcii au preluat și ei rețeta de kebab, doar că i-au pus în față și „döner”. Asta ca să desemneze carnea specifică făcută pe rotisorul vertical, preparat care avea să fie cunoscut ulterior în tot Occidentului secolului al XX-lea. Pe vremea Imperiului Otoman, arabii i-au zis shaorma, grecii gyros.

La români, shaorma noastră cea de toate zilele a venit „prin învăluire”, mă lămurește Adriana: „A sosit în secolul al XIX-lea, cu micii neguțători de pe lângă ocârmuirea fanariotă venită de la Stambul; nu m-ar mira să aflăm că a venit și în bagajul studenților arabi din ‘80, în lada de zestre a căsătoriilor mixte. După care s-a făcut mare și a trecut la casa ei în micile shaormerii deschise de cetățenii turci și arabi investitori ai anilor ‘90 și până la marile lanțuri de shaormerii deținute de români azi.”

În contextul ăsta, prima întrebare care mi-a venit în minte a fost: când o să fie shaorma considerată mâncare tradițională românească dacă tot ne place așa mult și o băgăm așa de des? Adriana îmi spune că trebuie să fie mâncată de minimum trei generații consecutive ca să fie considerată tradițională. Asta deși vedem deja variațiuni neaoșe, de genul shaorma de porc, tipic românească de care musulmanii nu se ating.

„Mâncarea nu trebuie să fie «locală» ca să joace un rol în bucătăria regională sau chiar națională. În food studies sunt amintite orașe sud-americane în care prezența unor lanțuri globale de fast-food a fost privită, așteptată și dorită ca markeri ai importanței regiunii în economia țării și sursă de mândrie regională”, mă lămurește Adriana.

„Globalizarea nu trebuie văzută ca o forță nivelatoare, care omogenizează experiențe, mărfuri și practici, ci drept cadru pentru fenomene precum creolizarea, fragmentarea, globalizarea și hibridizarea. Mâncarea e dinamică, bucătăria este osmotică și atunci această categorie a mâncărurilor tradiționale este și ea permeabilă, include preparate mixate, venite din culturi culinare diferite și apropriate, adaptate, integrate spațiului culinar în care au ajuns, făcute din ingrediente predominant locale sau cu tehnici ce combină originea cu destinația.”

În acest sens, Adriana îmi povestește că shaorma vine de undeva, dar se adaptează locului de baștină. Cum a fost cazul când a mâncat o shaorma în casa unor vecini, cuplu mixt. „Era din carne de curcan făcută la cuptor cu sos; semăna cu o tocană sau pulled turkey și era delicioasă. Nu știu dacă așa se face peste tot în Liban sau este o rețeta specifică familiei și satului în care a copilărit vecinul meu”, zice ea.

Dacă micul românesc necesită un ritual al lui – „un scaun sau măcar un colț de masă, o capotă de mașină, o tăviță de carton pe care muștarul începe să o atace perfid, opțional cartofi prăjiți”, menționează Adriana –, shaorma „e ready to go oricând”. Și ăsta e atuul acestui preparat.

„Poate că shaorma răspunde nevoii noastre de a avea câte ceva din toate, un platouaș care se consumă cu tot cu recipient. Shaorma se alătură pizzei ca mâncare totală. E caldă, are aluat, carne, cartofi, legume crude sau, uneori, murate și sos. Poate fi mâncată oriunde, oricând, oricum — te simți sătul și satisfăcut”, continuă Adriana.

Călătoria mea printre shaormerii, ce să zic, mi-a lăsat daună în buget, dar nu pot spune că a fost în van. Am aflat cât mai costă shaorma în București, dar și ce să recomand cui vrea așa și așa.