Am vorbit cu Adrian Titieni despre cum e să joci în toate filmele românești

Ai zice că l-ai văzut pe Adrian Titieni în toate filmele românești și ai greși, dar nu cu mult. Până acum are aproape o sută de titluri la activ, de la filme clasice românești ca Balanța la scurtmetraje studențești, filme premiate din Noul Val sau seriale. Chiar dacă n-ai nicio treabă cu fenomenul cinematografic de la noi e greu să nu-l fi reținut.

Adrian Titieni a fost un puști de vreo 11 ani din Bistrița care visa la filme western, înainte să devină actorul de acum. În curtea interioară a casei săsești în care locuiau familia sa alături de alte zece se strângeau toți copiii din zonă și mergeau împreună la cinema. Pe lângă westernuri, oferta includea multe filme istorice românești, dar și indiene. Când rula O floare și doi grădinari în oraș nu se mai vorbea despre nimic altceva. Era greu să faci rost de bilete, dar copiii aveau înțelegeri cu plasatorii ca să-i lase să intre.

Titieni îmi povestește că-n perioada aia a fost prima dată când s-a gândit că i-ar plăcea să devină actor.

După film, se apucau să reproducă scenele, iar obiectele de prin casă – scaune, mături – deveneau recuzită. „Era de ajuns ca la masă să iei o farfurie și să ai senzația că ești la manșa unui avion care decolează. Toată lumea din jurul tău spune «hai, măi băiatule, mănâncă și tu», dar tu le spui «acum zbor, nu pot». Mirajul ăla al fantasticului cu care toți copiii operează e ceva ce pierdem mult prea devreme”, explică el.

„E vorba și de o putere de concentrare absolută. Pur și simplu închizi orizonturi și rămâi în lumea fantastică pe care o creezi în interiorul tău și pe care la un moment dat poți s-o impui. Până la urmă asta e și ecuația teatrului – dacă tu crezi în ce faci, iei și publicul cu tine, care-ți acordă credit și transformi ușor-ușor iluzia într-o realitate psihologică posibilă.”

Visul cu actoria a revenit însă în ultimul an de liceu, când o profesoară i-a zis că are talent și ar trebui să-și încerce norocul. A fost imboldul de care avea nevoie.

Adrian Titieni se pregătea pentru Științe Economice când le-a spus părinților că vrea să dea la teatru. „Niciodată nu făcusem o introspecție serioasă a ceea ce se-ntâmplă după facultate. Bun, termin Științe Economice și ce fac? Mă uitam la mama, care se trezea în fiecare dimineață la 6, ne pregătea mie și tatălui meu micul dejun, se ducea la 7 la serviciu, după care se întorcea seara la 5-6. Mi-am dat seama că asta s-ar putea să nu fie viața pentru mine.” 

După șocul inițial, părinții au înțeles că nu era vorba de un capriciu și l-au sprijinit, dar cumva nimeni – nici ei, nici colegii, nici prietenii nu l-au încurajat. „Toată lumea a zis «s-a întâmplat ceva cu el, a luat-o razna», pentru că e greu să ne ducem în momentul 1981 și cel de lângă tine să-ți zică că vrea să dea la teatru». «Stai, domnule, vezi-ți lungul nasului.» Am fost puțin marginalizat.” În plus, cine nu prindea din prima loc la facultate făcea un an și patru luni de armată, ceea ce nu suna prea grozav pentru un tânăr care tocmai termina liceul.

Adrian Titieni povestește că până în acel moment văzuse destule spectacole, dar cât contact să ai cu ce-nseamnă cu adevărat meseria de actor în „acea urbe uitată de lume”? S-a dus la București să se întâlnească cu Cătălin Naum, unul dintre cei mai cunoscuți pedagogi de teatru, care a mentorat generații întregi de actori, i-a spus câteva texte pe care le învățase pentru admitere și l-a întrebat direct dacă are talent sau nu. 

Naum i-a spus însă că nu e locul lui să decidă asta și ce-i important e să se gândească bine dacă poate să facă această profesie. Talentul, zicea el, e ce face diferența dintre un actor foarte bun și unul de excepție, dar dacă nu ești pregătit să te gândești la asta ca la o meserie, n-ai nicio șansă. 

„Altfel, o să vezi toate nefericirile legate de profesie. Dacă există vocație, atunci nu-ți pasă că lucrezi șapte zile din șapte, că ai repetiții dimineața, la prânz și seara, că lucrezi la lumină artificială, că nu-ți alegi oamenii cu care colaborezi și uneori accepți și umilința relațională. Pentru că vocația te pune în condiția de a te bucura. Nu e o bucurie perpetuă, dar nu mai resimți atât de puternic toate lucrurile astea, pentru că faci ceea ce-ți place”, explică Titieni.

Naum i-a zis să nu-și facă prea mari speranțe, pentru că mari actori ai țării au dat de mai multe ori până să intre la Actorie, dar Titieni, cu orgoliul de tânăr, i-a răspuns că el o să intre din prima. A avut dreptate.

Nu numai că a intrat din prima la Actorie, dar a avut și șansa încă din primul an să joace rolul principal în „Harap Alb”, un spectacol de la Teatrul Național al profesorului său de atunci, Grigore Gonța. Spre finalul anului întâi a prins și primul rol în film, în Pas în Doi, regizat de Dan Pița, unul dintre cei mai importanți regizori ai momentului. Cu toate aceste succese însă, Titieni nu se simțea în largul lui.

„[În Harap Alb] aveam de dus o partitură de aproape două ore și oricâtă intuiție aș fi avut, eram un amator. Era nevoie de niște mijloace pe care eu nu le aveam și probabil am și problematizat excesiv”, spune el. În plus, se trezise singur în București, fără familia și prietenii din Bistrița, iar profesorii de la facultate se schimbau prea des ca să creeze niște legături mai profunde cu vreunul. „Era o căutare de sine, dar și una profesională. Probabil că acest sentiment de inadecvare era completat și cu puțină angoasă, depresie, anxietate. Eram fericit că până la urmă planetele s-au aliniat să pot face ceea ce mi-am dorit, dar nu eram suficient pregătit.”

A ajuns până acolo încât la trecerea în anul III a decis că vrea să se mute la Psihologie, dar s-a liniștit după ce și-a dat seama că trebuie să învețe vreo 12 cărți ca să dea diferențele. Când a auzit de această intenție, mama lui a avut o răbufnire – „După ce am avut atâtea probleme cu tine și școala asta, ce-o să spună colegele mele de serviciu, că te-au dat afară?” – dar când s-au văzut la Bistrița i-a spus că dacă el vrea să se ducă la Psihologie să se ducă. „Când n-am mai avut obstacolul mi-a pierit tot entuziasmul și motivația, drept urmare am rămas în branșă”, povestește Titieni. A învățat pe parcurs un lucru care-i folosește și acum în meserie. Adolescentul care venise în această profesie ca lumea să fie atentă la el și-a dat seama că de fapt el trebuie să fie atent la lumea din jur.

„Dincolo de multele funcții pe care le are cultura, îți deschide orizontul, îți lărgește spectrul de înțelegere”, explică Titieni. „Cu fiecare rol abordezi o nouă psihologie. Când te întâlnești cu un personaj nu e vorba despre o dislocare a identității tale și o preluare a identității personajului, dimpotrivă – înțelegi că se poate gândi și altfel. Și frumusețea e că poți într-un fel sau altul să contaminezi cu atitudinea ta și receptorul.”

După ce filme ca Marfa și banii sau Moartea domnului Lăzărescu au dat drumul unei noi direcții în cinemaul românesc – o estetică mult mai realistă, frustă și revoltată care a căpătat numele de Noul Val –, Titieni a început să fie distribuit de noua generație de regizori, de la Cristi Puiu la Cristian Mungiu sau Adrian Sitaru, așa cum înainte jucase în filmele celor mai importante nume din perioada comunistă. Pe lângă curiozitatea ce-l caracterizează, Titieni spune că a avut tot timpul și un soi de docilitate, pe care o consideră utilă: „Dacă te întâlnești cu necunoscutul nu vii tu cu trecutul sub semnul cunoscutului să invadezi ceva ce se descrie nou în fața ta”.

După cum spuneam, Titieni e unul dintre cei mai prezenți actori. Motivul, spune el, e că probabil mulți regizori preferă să meargă la sigur și să apeleze la actori cunoscuți pentru că știu că vorbesc aceeași limbă și nu trebuie să o ia de la capăt cu o anumită modalitate de lucru. Crede, însă, că poate regizorii ar trebui să fie mai curajoși și să descopere și actorii care joacă la teatrele din provincie, așa cum o făceau cei de dinainte de ‘89.

N-a avut dintotdeauna atât de mult de lucru, dar proiectele au venit pe parcurs, de multe ori mai multe odată. „Am așteptat, am avut răbdare, am știut că viața nu e făcută din zile și că dacă trăiesc mai mult s-ar putea să vină telefonul. A sunat telefonul, la prânz a mai sunat un telefon, seara încă unul și dintr-odată nu știam ce să fac – de unde trei luni n-aveam nimic de făcut, dintr-odată aveam trei proiecte.” Dacă înainte se arunca în toate proiectele care i se ofereau, spune că acum e mai selectiv. Dar asta nu înseamnă că nu acceptă pro bono majoritatea filmelor studențești în care este invitat să joace dacă programul i-o permite.

Titieni crede că are o figură și o atitudine paternă, de folosit și în sensul bun și-n sensul rău, de asta a ajuns să joace destul de multe roluri de tată, de la Bacalaureat (regia Cristian Mungiu) la mai recentele Otto Barbarul (regia Ruxandra Ghițescu) sau Tata mută munții (regia Daniel Sandu), pentru care e nominalizat anul acesta la Premiile Gopo. „După Moartea domnului Lăzărescu am jucat trei-patru doctori, pe urmă câțiva preoți, pe urmă tați. Aș putea să spun că nu mi-am dorit niciodată să joc un anumit rol și asta s-ar putea să fie o deficiență pentru un actor. Am acceptat lucrurile care au venit și, din fericire, viața și profesia mi-au oferit lucruri peste așteptări”, explică el.

„Nu m-am ridicat tot timpul la înălțimea așteptărilor, probabil mulți au regretat că m-au distribuit. La vârsta tinereții vrei să schimbi lumea, indiferent dacă ești chelner sau make up artist. E adevărat că de multe ori nu reușim să facem asta până la capăt, dar entuziasmul ăla inconfundabil al tinereții, când simți că poți muta munții, nu trebuie pierdut – el te face să vrei să duci mai departe valorile, lucrurile în care crezi, concepția despre lume, cât o fi ea”, spune Titieni. „Dincolo de scenariu și viziunea regizorală, actorul vine cu un plus de intenție personală. Sunt executanți de nota o sută, dar parcă simți că nu e gradul ăla de implicare, nu e miză, nu îi costă.”

Pe lângă teatru și film, pe Adrian Titieni poți să-l vezi și în seriale ca Vlad sau Las Fierbinți. Nu crede că-și compromite imaginea dacă joacă în produse mai comerciale, ba chiar spune că experiența lucrului la ele i-a dezvoltat abilitățile. Mai sunt și colegi care se uită de sus la el, dar pe care uneori îi regăsește apoi pe platou. „Inevitabil, impactul (serialelor, n.r.) e mult mai mare și în conștiința publicului rămâi cu asta, nu cu faptul că ai performat în nu știu ce film care a fost la Cannes, Berlin sau Locarno pe care nu l-a văzut nimeni. Sunt de impact și dacă inspirația producătorului pune niște chestiuni care au o componentă socială puternică și pot exprima un punct de vedere valid, e de bun augur. Un serial ca Las Fierbinți mi se pare fericit din multe puncte de vedere, pentru că dincolo de lumea pe care o vedem și situațiile de viață conține multă înțelepciune.”

„Și-atunci e eterna dezbatere – să-i oferim publicului chestiuni facile pentru că asta vrea? Nu, nu asta vrea. Da, râde, produsul face audiență, dar până la urmă, dacă tu ești formator de opinie atunci poți să încerci să ridici într-un fel sau altul oferta pentru cel care, sigur, vrea entertainment, dar gustă și calitatea.”

Chiar dacă ești Adrian Titieni trebuie cu fiecare proiect în parte să dovedești că meriți să faci parte din lumea asta, spune el. Nu neagă că-și dorește ca în fiecare rol să facă altceva decât a făcut până atunci, dar nu simte vreo presiune. Pur și simplu, îi place ce face și n-a ajuns încă la saturație. Reziliența e un alt lucru pe care l-a învățat în timp.

Într-un interviu mai vechi, Titieni zicea că dacă ar avea de ales între actorie și meseria de profesor ar alege-o pe a doua. Lucrurile nu s-au schimbat de atunci. A devenit profesor în 1989, în parte pentru că nu a avut o relație prea bună cu profesorii lui și ar fi vrut ca el să fie alt gen de dascăl pentru generațiile următoare.

Vede meseria de pedagog tot sub semnul vocației. Povestește că profesorul de matematică dintr-a noua le vorbea cu dumneavoastră, iar atunci când colegii lui râdeau, acesta le spune că se adresa așa nu adolescenților de 15 ani, ci personalităților care vor deveni – „ne spunea «aici sunt viitori ingineri, medici, primari, guvernatori, președinți»”. Și Titieni li se adresează studenților lui cu dumneavoastră „Dacă găsești un om matur care să te asculte și să vadă cum poate instrumenta problema pe care o ai, uneori falsă, alteori sub semnul capriciului, dar de cele mai multe ori reală, e cu atât mai interesant. Și-mi place asta, să interacționez cu tinerii, îmi iau multă energie din a afla puncte de vedere total diferite.”

„E normal să vrei să te expui în adolescență, mai ales dacă ai date pentru asta, să vrei să fii permanent în centrul atenției. Există o parte nevăzută a profesiei pe care mulți nu o cunosc și când se întâlnesc cu ea se demotivează. Orice profesie are o parte nevăzută care poate fi destul de tenebroasă. Odată cu trecerea timpului, dacă ești conștient și înțelegi foarte exact funcția și rolul pe care îl ai îți dai seama că nu ești altceva decât o piesă dintr-un puzzle mare și trebuie să-ți găsești cu foarte multă precizie locul să te poți integra”, spune Titieni.

„Gloria, recunoașterea, notorietatea sunt efecte colaterale ale unui tip de implicare cât se poate de serioasă sub semnul dedicării, implicării și înțelegerii conștiente a obiectivului pe care trebuie să ți-l asumi de la început. Încerci să împărtășești cu celălalt lucruri despre tine, lume, viață. Iar dacă acest lucru e făcut bine, îl poți sensibiliza pe receptor. Unul dintre instrumentele importante ale profesiei e capacitatea de a înțelege condiția celuilalt. De ce vede el lumea altfel? Dacă-ți dai seama de asta, atunci lucrul ăsta ne apropie. Suntem unici, autentici, irepetabili, dar în același timp suntem ființe umane care se confruntă cam cu aceleași problematici.”

Gala Premiilor Gopo poate fi urmărită live pe 3 mai, de la ora 19, pe Voyo, TIFF Unlimited și PremiileGopo.ro.