Am întrebat bărbați români cum e pentru ei să meargă la terapie

Vechea concepție conform căreia psihoterapia a fost inventată de bărbați ca să fie distribuită femeilor începe, în sfârșit, să fie deconstruită de tipi care s-au prins că, de fapt, e combinație să te cauți la cap. Un studiu din 2017 arăta că două milioane de români suferă de depresie, dar mulți dintre aceștia refuză terapia din cauze variate, de la rușine la mituri și prejudecăți.

În ceea ce privește motivația bărbaților sau momentele declanșatoare de a începe terapia, concluziile sunt împărțite, dar astăzi și ei acceptă mai ușor și mai des să dezvolte o relație de terapie cu un specialist. Tabuul că terapia e o prostie sau că psihologul te spală pe creier sau că e o practică destinată femeilor este departe de a fi complet eliminat, dar odată normalizate experiențele pozitive ale unora cu terapia, s-ar putea ca tot mai mulți sceptici să încerce „mersul la psiholog”.

Am întrebat cinci tipi, straight și gay, care a fost parcursul lor cu terapia, ca să văd dacă le-a afectat cu ceva masculinitatea, dar și să aflu cum i-a ajutat în relația cu ei înșiși.

A mers la terapie un an jumate și spune ca a fost reconfortant să vorbească despre lucruri ținute până atunci sub preș. Nu i-a fost niciodată jenă de asta. Ba chiar a ajuns să aprecieze inclusiv că plătește o sumă pentru serviciul ăsta și îl tratează ca atare. S-a decis să înceapă terapia pentru că intra în pattern-uri autodistructive, care îl împiedicau adesea să facă ce își propunea.

După câteva săptămâni de anxietate generalizată, i s-a părut că o ia razna și n-a mai amânat să meargă la terapie. A respectat planul agreat la începutul procesului, n-a întrerupt terapia până nu și-a atins obiectivele, chiar dacă au existat și ședințe la care s-a plictisit sau i se părea că nu duc nicăieri.

VICE: Te-ai simțit rușinat în timpul terapiei din cauză că ești bărbat?
Bogdan: În niciun caz. Nici măcar când am avut primul atac de panică și m-am dus la Spitalul Floreasca crezând că o să fac atac de cord, o să leșin sau amândouă în același timp, iar doctorul de la Urgențe mi-a zis că doar femeile fac atacuri de panică.

Cine a știut că mergi la terapie?
I-am spus mamei, prietenilor și, de fapt, oricui, dacă a venit vorba despre asta.

Simți că în terapie se folosesc stereotipuri, gen referințe la imaginarul masculin?
De la un punct încolo, când am început să discutăm mai mult despre sex, am observat că terapeuta avea tot felul de stereotipuri despre rolurile de gen, pe care încerca să le explice științific și nici nu era prea deschisă la dezbateri.

Ți-ai simțit masculinitatea în pericol la terapie?
Nu, chiar dimpotrivă. Mi se pare că faptul că am ajuns mult mai conectat cu istoria mea personală și cu stările prin care trec m-a ajutat să mă autodefinesc și să mă înțeleg mai bine. Iar asta cred că are mult mai multă legătură cu masculinitatea decât acel clișeu macho obosit perpetuat de atâtea generații.

A mers vreo doi ani jumate la două terapeute diferite. Începutul a fost mai greu, dar n-a fost niciodată jenat de asta. Din contră: s-a simțit prost când nu și-a permis financiar să meargă la terapie. Nu s-a simțit inconfortabil din cauză că e bărbat, dar a ezitat dacă să îi ducă sau nu flori terapeutei de 8 martie. A făcut-o până la urmă.

Fără un trecut cu episoade de abuz de substanțe sau probleme de sănătate mintală, Egor s-a băgat la terapie ca să devină un adult mai funcțional și și-a făcut astfel, practic, cadou un viitor mai plăcut. După ce a simțit că regurgita teme vechi și că și-a luat ce avea nevoie din terapie, a întrerupt-o de comun acord cu specialista.

VICE: Cum a fost prima întâlnire cu terapeutul?
Egor: Întrebarea, stupidă, de altfel, „Cu ce te pot ajuta?” nu ajută la nimic. Asta a fost prima întrebare pe care am primit-o de la ambele terapeute. Sunt destul de comunicativ și am trecut ușor peste hăul care se poate naște din întrebarea asta. Prima întâlnire e mai curând despre încălzirea gleznelor pentru cursa care va să vină.

Cum te-ai decis să începi terapia?
Am înțeles că sunt destul de marcat de familia și copilăria mea și că, pentru a fi mai mult decât un adult minim funcțional, ar trebui să înțeleg ce s-a întâmplat în filmul pre 18 ani, unde s-a greșit și cum am ales eu să internalizez toate astea. Mi-a luat ceva vreme să înțeleg toate astea, mi-ar fi plăcut să încep terapia mai devreme, în facultate, când am avut câteva cursuri despre procesele psihoterapeutice, dar, din rațiuni financiare, nu am putut.

Ai apelat la un terapeut anume, instruit să ghideze în terapie persoane LGBTQ+?
Nu. Am aflat în timpul terapiei că terapeuta ar fi lucrat în trecut cu persoane LGBTQ. Asta nu a ajutat câtuși de puțin. Am descoperit că, de fapt, terapeuta mea era really traditional și nu prea banghea poponarii. Magic, nu?

Ai intenționat să alegi tu o femeie terapeut?
Da. Acum știu că aveam nevoie de o mamă, de fapt. Una funcțională și normală care să mă ajute să refixez relația din capul meu cu mama naturală. Acum mai știu și că dacă vreodată voi relua terapia, o să merg la un terapeut.

Ce părere ai despre rezultate?
Schimbarea e mai degrabă discretă și, cel mai important, pervazivă. Ea nu afectează doar un domeniu sau o caracteristică; schimbarea e ceva general, care se „vede” în cele mai neașteptate momente sau situații. Terapia mea mi-a făcut ochiul mai ager și inima mai deschisă, fără să pot să pun degetul anume pe ceva. Cred că dacă e să vorbesc despre rezultate, aș spune că terapia m-a învățat bine-bine să știu unde mă opresc sau mă termin eu și unde începe sau se sfârșește altul.

Paul s-a dus prima oară la psiholog în clasa a treia, trimis de maică-sa, pentru că dădea frecvent cu pumnii într-o pernă, spunând că are probleme la școală. Următoarea întâlnire cu terapia a avut-o pe la 17 ani, ca soluție la psihozele în care intrase de la consumul excesiv de iarbă. Între timp nu mai e dependent de niciun fel de substanță, dar își observă diverse comportamente nesănătoase și se chinuie să lucreze la ele. S-a întors la terapie, în urmă cu un an, șocat că a cheltuit o sumă foarte mare de bani pe care o moștenise, într-un timp foarte scurt.

VICE: Te-ai simțit vreodată tratat diferit pentru că ești bărbat în cadrul terapiei?
Paul: Am început cu o terapeută, dar mi-a recomandat că mai bine să mă mut la un terapeut. A spus că poate pentru mine ar fi mai bine să lucrez cu un bărbat. Abia am adunat patru-cinci ședințe, deci încă nu știu dacă a fost o decizie bună sau nu. Momentan e OK.

Cui ai spus că mergi la terapie?
Prietenii apropiați și membrii familiei cu care sunt în contact des sunt la curent, mama și câțiva prieteni mă sprijină și încurajează. Fiica mea e încă prea mică, ca să discutăm despre asta. Nu aș vrea să povestesc despre terapie angajatorului meu sau persoanelor pe care abia le-am cunoscut. Deși oamenii din mediul meu profesional sunt toleranți și incluzivi, am totuși senzația că mersul la terapie ar influența percepția lor despre mine ca profesionist.

Ți-a fost târșă că mergi la terapie?
Un pic, dar mai degrabă sunt mândru că îmi confrunt problemele și că nu le proiectez în viitor.

Merge la terapie de cinci ani, timp în care a schimbat două terapeute. Momentul în care a decis că trebuie să facă asta a venit după ce a spart o ușă cu capul, de nervi. A simțit teamă față de propriile reacții, nicidecum jenă că are nevoie de sprijin. O prietenă care studia psihanaliza l-a îndrumat spre terapie și a ajuns să o integreze în stilul lui de viață. I s-a părut că e ca într-un serial: ajunge la ședință, povestește ceva care aparent n-are legătură cu esența episodului din ziua respectivă, se desfășoară acțiunea, își dă seama ce vrea de la ședință, se ajunge la un climax prin atingerea subiectelor grele, vine o concluzie care îl bulversează, sună clopoțelul și se termină ședința. Abia așteaptă episodul următor.

VICE: Te-ai simțit rușinat în timpul terapiei din cauză că ești bărbat?
Alex: Pentru că am mers doar la tipe straight (eu fiind gay), m-am simțit uneori neînțeles. Mai ales din punct de vedere sexual. Mi se părea mai tot timpul că privesc energia mea sexuală cu îngrijorare. Acum, după mai mulți ani de terapie, nu mi se mai pare. Nu mi-e clar dacă terapeuta a renunțat la îngrijorare, am început eu să mă îngrijorez sau ne-am întâlnit la mijloc. Ideea e că acum nu mă mai simt rușinat de energia mea sexuală, despre care înțelesesem că e o chestie bărbătească, că așa suntem noi, un pic prea mânați de ea.

Ai apelat la un terapeut anume, instruit să ghideze în terapie persoane LGBTQ?
Am făcut o pauză de la terapie pentru că mi s-a părut ca terapeuta mea a avut o reacție nasoală când mi-a povestit că e posibil ca cineva foarte apropiat ei ar putea fi LGBTQ. Mi s-a părut că simt la ea îngrijorare și regret și m-a scos din minți. Am reluat terapia cu ea și am discutat pe îndelete despre asta. Între timp, am încercat chiar să merg la un terapeut LGBTQ. Un dezastru. Nu știu dacă avea legătură cu faptul că și el era gay, dar nu ne-am matchuit deloc.

Dacă te identifici ca bărbat - ți-ai simțit masculinitatea în pericol de când mergi la terapie?
Da, mi s-a părut că femeile terapeut din viața mea privesc cu necaz orice afluență de masculinitate care s-ar putea identifica cu dominarea. M-a enervat asta, pentru că oricum, ca tip gay mi se părea mega reconfortant să mă simt „mai bărbat”, mai dominant, mai masculin. Și ele parcă-mi dădeau în cap pentru asta. Ulterior am aflat că ce simțeam era propria-mi homofobie. Relația de terapie a mers doar cu femeile terapeut.

Ai un istoric de abuz de episoade nasoale de sănătate psihică?
Nu, mai degrabă o depresie d-asta funcțională. Am avut un acces izolat de violență, n-am luat-o razna, dar când mi s-a părut că e cazul, am reluat imediat terapia. Sunt un fricos, știu.

Odată trecut prin terapie, simți că te-ai repoziționat apropo de rolurile care ne sunt atribuite conform genului?
Am înțeles că mai degrabă decât genuri, există dihotomia dominat - dominator.

Face de un an terapie, dar înainte a avut prejudecăți plecate de la cazul unui bun prieten care s-a sinucis, după o luptă grea la dezintoxicare și psihiatrie. Credea că terapia e inutilă sau face chiar mai mult rău. Acum vorbește deschis despre asta, dar nu le-a spus încă părinților. Se gândește că l-ar considera mai degrabă bolnav. Spune că nu-și identifică terapeuta cu niciun gen, ci că a devenit o voce asexuată care pune ordine în mintea lui. Și nici nu se simte vulnerabil, ca bărbat, în fața altor oameni. „Terapia te face mai vulnerabil față de tine, iar asta te ajută să fii mai bun și mai puternic”, spune Gruia.

VICE: Cum ai decis să te apuci de terapie?
Gruia: Am fost mereu o persoană mai depresivă, chiar dacă în exterior nu se vedea. Îmi tratam episoadele cu alcool și iarbă. În urmă cu 11 ani, am ajuns pe o combinație de antidepresive slabe, care a funcționat. Anul trecut s-au adunat multe și au început din nou să apese grav pe psihicul meu. Am asistat la moartea unui coleg, când eram la Berlin, și am primit consiliere după evenimentul tragic. La acea sesiune m-am deschis mai mult ca de obicei, iar tipa mi-a sugerat că n-ar fi o idee rea să fac terapie și în București. Ajuns înapoi acasă, la doar câteva luni distanță, a murit un prieten apropiat, după o lungă luptă cu cancerul, iar treaba asta m-a băgat adânc într-o depresie în care abia mai funcționam. Așa că am făcut pasul spre psiholog.

Cum ai descrie tu psihoterapia?
Nu am o definiție, dar am simțit-o ca pe o mână de ajutor când nu mai aveam margini de care să mă apuc. La început au fost ca și când îmi pieptănam mintea, care era extrem de încâlcită, plecam cu durere de cap, la propriu. Acum ședințele le simt ca pe un fitness sau masaj al minții și de cele mai multe ori plec de acolo mai limpede și mai relaxat.

Care sunt rezultatele pe care le poți vedea după acest an de terapie?
Am înțeles unele mecanisme care la mine erau autodistructive. Sunt mai prezent și găsesc bucurie în a fi prezent, față de trecutul în care abia așteptam să evadez, să mă amorțesc cu orice găseam. Îmi place mai mult de mine, sunt mai activ, mai productiv. Și reușesc să controlez mai bine stările și gândurile care înainte îmi provocau anxietăți, depresii și perioade lungi de autodistrugere.

Ai simțit stereotipuri folosite de terapeut raportate la imaginarul masculin?
Da, și e normal să se întâmple asta. Le accepți, iei din ele ce vrei, le folosești în favoarea ta, dacă vrei. Până la urmă trăim într-o societate care funcționează pe aceste stereotipuri, iar tu-ți dorești să fii funcțional în această societate, chiar dacă nu ești de acord cu ele. În plus, nu trebuie să fii de acord sută la sută cu tot ce-ți spune psihologul.

*Unele nume au fost modificate pentru a proteja identitatea persoanei.