Nu-mi puteam imagina viața fără el, chiar dacă mă abuza zilnic. Până am evadat

Am fost victima violenței fizice și psihologice într-o relație cu un bărbat pe care l-am iubit la nebunie. Chiar și azi îmi e greu să accept asta. Impresia că exagerez, rușinea că m-am lăsat să devin o victimă, disonanța dintre imaginea pe care o am despre o victimă și imaginea pe care o am despre mine, teama de conflict - îți pot da o mie de motive pentru care aș prefera să țin secret acest episod dureros din viața mea. Și, ani de zile, așa am și am făcut.

Când, în cele din urmă, am decis să rup tăcerea, calvarul nu s-a oprit; iar asta e o etapă a procesului de supraviețuire despre care nu se vorbește prea des.

Ca să las un loc acestui capitol în viața mea, am decis că e timpul să dau totul afară. Și pentru că povestea mea nu e deloc una izolată, am luat legătura și cu alte victime ale abuzului. Împreună vă spunem de ce am tăcut, cum am ajuns să vorbim despre asta și ce ne ajută să mergem mai departe.

„Avem o relație foarte pasională.” Asta obișnuiam să-i spun oricărei persoane care îmi atrăgea atenția că iubitul meu avea tendința să fie foarte irascibil. Desigur, avea uneori reacții extreme, dar asta pentru că mă iubea foarte mult - cel puțin așa mă convingeam eu pe mine. Alina*, acum în vârstă de 27 de ani, avea doar 17 ani când s-a îndrăgostit nebunește de fostul ei iubit. Timp de opt ani, a avut cu el o relație la distanță.

„Voia să controleze totul, de la hainele pe care le purtam, la alegerile mele în domeniul educațional. Îmi critica prietenii și surorile. Era prima mea dragoste, așa că am crezut că e normal.”

Romy* (28 de ani) a petrecut șapte ani într-o relație cu o persoană care a abuzat-o psihologic și fizic: „În zilele lui bune, chiar îmi dădea multă dragoste. Mă făcea să mă simt specială. L-am iubit la nebunie și știam că a avut o copilărie traumatizantă, așa că i-am iertat excesele, pentru că îi înțelegeam durerea. Am crezut că era rolul meu să-l ajut să suporte durerea aceea, chiar dacă asta însemna că trebuie să sufăr și eu. Într-o zi chiar mi-a spus: Oamenii pe care îi iubești cel mai mult sunt cei care te rănesc cel mai mult. M-a impresionat până în fundul sufletului.”

E greu să-ți imaginezi că într-o zi vei fi lovită și manipulată de o persoană pe care o iubești și care, aparent, te iubește. „Cum am putut să fiu atât de oarbă?” - așa îmi spunea adesea drăcușorul de pe umărul meu. Eu, feminista cu gura mare care găsește mereu cuvintele potrivite ca să-mi sfătuiesc prietenele? Rezonez puternic cu cuvintele lui Romy: „Violența domestică nu se întâmplă dintr-odată: începe cu puțin, apoi crește încet, dar sigur, și dintr-odată te afli într-o relație intens nesănătoasă – cel puțin pentru lumea exterioară. Pentru că, pentru tine și partenerul tău, e o formă de intimitate care s-a normalizat complet.”

E ceva aproape romantic într-o astfel de situație extremă, pe care nimeni nu o bănuiește, pe care nimeni nu ar putea să o înțeleagă. E grădina ta secretă. Romy îmi explică faptul că, pe tot parcursul relației ei, nu a considerat niciodată că situația ei seamănă cu violența domestică. „Când eram încă împreună, îi justificam mereu agresivitatea, mă gândeam că n-o poate controla și că nu era îndreptată împotriva mea personal.”

În cazul meu, mi-a luat câțiva ani să realizez că ceva nu era în regulă. Am avut timp să văd cum remarcile lui manipulatoare se transformau într-o mână care se strângea în jurul gâtului meu. Când o scriu negru pe alb, aproape că mă simt prost să recunosc, dar chiar și atunci tot mă gândeam că era ultima dată când se va întâmpla și că depindea de mine să mă asigur că nu va mai ajunge într-o asemenea stare. Să vorbesc cu cineva despre asta părea exagerat; și oricum, cine m-ar fi crezut?

În timpul unui alte certe care a scăpat de sub control, am fugit din casă cu ideea să merg la poliție. Dar nu aveam nicio vânătaie, nicio dovadă, așa că m-am întors, în speranța că se calmase. Îmi trecuse prin minte ideea să le spun celor din jur, dar știam foarte bine că, odată ce s-ar fi aflat, aș fi fost nevoită să-l părăsesc, iar asta era exclus. Același raționament l-a avut și Alina: „Dacă le-aș fi spus celor din jurul meu, mi-ar fi spus să nu accept așa ceva, să-l părăsesc.

La vremea respectivă, pentru mine, asta era de neconceput: nu-mi puteam imagina să trăiesc fără el. Așa că, atunci când cineva a făcut un comentariu despre comportamentul lui, am filtrat cu grijă răspunsul ca să nu trezesc suspiciuni. Și cu cât aștepți mai mult, cu atât devii mai paralizată. Cum să recunoști în fața celor dragi că ești blocată de prea mult timp într-o mlaștină fără nume, că știi că e grav și că nu îndrăznești să ieși?

Ca să vorbim despre violența prin care trecem, trebuie să recunoaștem cu adevărat cât de gravă e situația... Și de aceea evităm să o facem. După ce Romy s-a despărțit de fostul iubit, din motive care nu aveau nicio legătură cu violența psihologică pe care acesta o exercita asupra ei, tânăra a plecat să locuiască o vreme cu fratele ei. Acolo și-a dat seama în sfârșit de amploarea situației din care evadase.

„Fratele meu a observat în scurt timp că îmi ceream scuze pentru orice, că eram neliniștită și nu înțelegea de ce. I s-a părut trist și ciudat și a început să-mi pună întrebări. Așa am devenit, încet-încet, conștientă că ceva nu era în regulă. A fost un fel de click pe care a trebuit să îl fac în capul meu. Din acel moment, am început să privesc această relație dintr-un unghi diferit și a trebuit să îmi deconstruiesc toate amintirile. Acum că mă uit în urmă, îmi dau seama că au existat multe momente în care am realizat că comportamentul lui nu era normal, dar am blocat sistematic acest gând si mi-am zis că nu aveam suficientă empatie pentru sentimentele lui. Întotdeauna s-a priceput foarte bine să justifice de ce avea dreptate și să-mi explice de ce era vina mea.”

Amenințări, retorică, șantaj emoțional: agresorii știu cum să își descurajeze victimele ca acestea să nu le păteze reputația - singurul lucru care pare să conteze pentru ei. Când fostul iubit al Alinei i-a interzis să poarte o bluză fără sutien, aceasta i-a mărturisit colegei sale de apartament: „S-a supărat pe mine pentru că acum colega ta de apartament va crede că sunt misogin”. Dar nu și-a cerut scuze și a ținut-o pe a lui. Partenerul lui Romy i-a cerut în mod explicit să nu vorbească despre ieșirile lui, pentru că îi era rușine de ele.

Alina a ajuns să se confeseze celei mai bune prietene a ei, Thaïs*, pe care o cunoștea încă din adolescență: „Ea a fost sceptică în legătură cu fostul meu soț de la început. Cum știam că nu se înțeleg bine, i-am ascuns multe lucruri despre relația mea cu el. În cele din urmă, în ultimele două luni petrecute împreună, a întrecut atât de mult măsura încât am ajuns să o sun pe Thaïs plângând. I-am spus totul. Ea nu mi-a spus niciodată Ți-am spus eu, nu mi-a reproșat niciodată că i-am ascuns ceva. Mi-a zis imediat că era vorba de abuz psihologic și că nu era vina mea.”

Oamenii din jurul victimei se simt adesea vinovați după ce află despre situație, dar, în calitate de aliați, e important să reorientăm conversația spre victimă. Dacă cineva îți face confidențe, nu insista prea mult asupra semnelor care ți-au scăpat sau asupra detaliilor abuzului. La fel ca Thaïs, fii categoric cu privire la gravitatea abuzului și oferă-i victimei sprijinul tău necondiționat.

Personal, nu am reușit să vorbesc despre asta decât la mult timp după ce ne-am despărțit. La vremea aceea, încă ne vedeam regulat: aveam mulți prieteni în comun, un câine în custodie comună, așa că mi se părea nedrept să rup relația pur și simplu din cauza resentimentelor. Mă simțeam mai singură ca niciodată, aveam o furie enormă față de persoana asta care mă rănise atât de mult și scăpase fără nicio zgârietură, în timp ce eu eram marcată pe viață.

Să vorbesc despre asta cu cei din jur a fost inițial o modalitate să mă descarc, chiar dacă eram încă foarte rezervată. Nu vroiam să-i fie nimănui milă de mine, nu voiam să fiu o victimă. Nu voiam să fiu judecată, nu voiam să mi se spună că, dacă ar fi fost în locul meu, altcineva ar fi plecat imediat, pentru că nu aș fi fost în stare să îndur așa ceva. Prietenii și familia nu sunt întotdeauna pregătiți și nu știu cum să reacționeze.

Unii oameni aleg să nu ia atitudine: pentru mine, asta e cea mai grea situație. Dacă închizi ochii la incidente grave, îmi transmiți că asta e viața, că trebuie să mă obișnuiesc cu ea, ba chiar aprobi acțiunile violente, ilegale și problematice ale unui prieten, doar pentru că îți e prea jenă să-l faci responsabil.

Nu mai suntem împreună de cinci ani. Și chiar dacă l-am scos definitiv din viața mea, din păcate nu a fost suficient doar să întorc pagina. Pentru că o astfel de traumă își lasă amprenta: să supraviețuiești unui abuz comis de cineva pe care l-ai iubit înseamnă adesea să accepți că rănile nu se vor vindeca niciodată, să te reconstruiești fără să primești vreodată scuze din partea agresorului tău, sau fără ca acesta să-și recunoască faptele. 

În dragoste, am devenit neîncrezătoare, anxioasă și defetistă. Când întâlnesc pe cineva care îmi place, sunt cu garda sus, pentru că sunt convinsă că mă păcălește și refuz să mă las păcălită și de data asta. Nu mai am încredere în mine însămi: știu că dragostea e oarbă, așa că nu mai îndrăznesc să o las să intre în viața mea. Nu știu cum arată o relație sănătoasă. Am observat că îmi e greu să-mi găsesc echilibrul într-un mediu sănătos și stabil, ca și cum dragostea ar fi reală doar dacă e dureroasă, dacă mă face să mă îndoiesc de fiecare parte din mine și mă obligă să mă abandonez complet.

Romy s-a confruntat cu dificultăți similare atunci când a început să se întâlnească din nou cu cineva: „La început, eram mereu în alertă: mă uitam mereu la ușă în caz că trebuia să fug, aveam în permanență sentimentul că persoana din fața mea se poate schimba complet în orice secundă.” Din fericire, cele mai extreme temeri ale ei s-au estompat. „Azi, sunt doar un pic mai vigilentă în fața anumitor comportamente sexiste: dacă tipul face remarci misogine, dacă face comentarii urâte despre felul în care fac eu lucrurile, dacă gândește în termeni de bărbații sunt așa și femeile ar trebui să fie așa, am plecat. Sunt încă foarte neliniștită de ideea că m-aș putea lăsa din nou prinsă într-o relație violentă.”

Și Alinei îi e greu să revină pe drumul cel bun: „În cei trei ani de când ne-am despărțit, am avut o singură relație, dar nu a durat. Aveam constant atacuri de anxietate, totul mă triggeruia. Doar dacă stăteam în pat lângă cineva, de exemplu, mi se trezeau toate amintirile despre fostul meu iubit. Faptul că a fost întotdeauna atât de dur cu mine m-a afectat foarte enorm: simt că trebuie mereu să dovedesc ceva, să fiu cea mai bună versiune a mea... e paralizant. Ca urmare, am ajuns să evit orice are legătură cu dragostea și relațiile: pur și simplu am decis că nu merită.”

În ceea ce mă privește, în urmă cu câteva luni am luat decizia că merit să merg mai departe. Nu voi uita niciodată ce s-a întâmplat, dar pentru propria mea fericire, trebuie să pun trecutul într-o cutie și să-l depozitez într-un colț al minții. Și, ca să pot face asta, trebuie să rup tăcerea, să-mi spun povestea care a fost de prea multe ori înăbușită de fostul meu soț, preocupat mereu să minimalizeze gravitatea comportamentului lui. Psihologul meu a fost cel care mi-a oferit pentru prima dată spațiul necesar ca să fac asta, cel care nu mi-a pus la îndoială amintirile, care mi-a validat sentimentele și m-a ajutat să văd impactul traumei asupra vieții mele actuale.

Pe lângă ajutorul profesional, conversațiile cu celelalte victime mi-au adus și ele multă recunoștință. Chiar dacă e dificil să mă confrunt cu violența poveștilor lor (și, prin extensie, cu a mea), relatările lor și ale altor persoane care au trăit experiențe similare mă ajută să mă simt mai puțin singură.

Dacă citești acest articol și ești o victimă a violenței fizice sau psihologice, să știi că nu ești singură. Nu e vina ta și, din păcate, nu poți rezolva situația. Vorbește cu cineva în care ai încredere și împărtășește-i temerile. Dacă te afli într-o situație financiară, juridică sau familială precară, cere ajutorul unor organizații specializate, cum ar fi Asociația Anais. Meriți o viață fără frică, fără bătăi, meriți să îți refaci viața.

Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.