Cum era să locuiești în orfelinatele groazei din România anilor ‘90

Într-o zi, un orfan l-a găsit pe Facebook pe cel care l-a abuzat când era copil. Omul era bine, avea familie, lucra ca barman.
1.6.16

Daniel Rucăreanu, președintele Asociației Federeii. Fotografie de Vlad Odobescu

Chiar dacă Daniel Rucăreanu arată foarte tânăr la cei 38 de ani ai săi, când zâmbește sau încearcă să extragă o amintire din anii petrecuți în orfelinat, ochii și fruntea i se inundă cu riduri.

Când avea șase ani, Daniel a început să fugă de acasă, din Ploiești. Nu-și știe tatăl, și crede că faptul că a fost conceput l-a făcut să plece. După o vreme, maică-sa a adus acasă un alt bărbat, care obișnuia să-l bată; maică-sa se făcea că nu vede. Pe timpul evadărilor, trăia din pomeni de la biserică sau din ceva ajutor de la țăranii pe care-i ajuta să-și care mărfurile la piața din Ploiești.

În vara anului 1985, Daniel și-a găsit adăpost peste noapte pe scara unui bloc, și a început să-și facă temele acolo. O locatară l-a dus în apartamentul ei. Acolo, Daniel l-a întâlnit pe unchiul femeii, Nicolae Avram, un bătrân care l-a plăcut dintr-un motiv sau altul. Mai târziu, omul acesta va aduce puțină speranță în viața lui Daniel. Milițienii l-au adus înapoi acasă iar și iar.

Citește și: Cineva a pus un vibrator într-un tort dedicat orfanilor din România

Însă într-o zi, învățătoarea le-a vizitat casa, pentru a verifica dacă Daniel era îngrijit. L-a găsit într-o „situație groaznică" și a început procedura de instituționalizare. Daniel a fost trimis la orfelinatul din Ploiești. În prima zi acolo, colegii mai mari l-au bătut.

„Veneam dintr-un loc în care violența era zilnică și ajunsesem într-un loc în care nu știam de la cine va veni violența. (…) Atunci mi-am propus să nu fiu niciodată ca ei. Voiam să învăț și să scap."

În 1988, Daniel a fost transferat la orfelinatul „9 Mai" din Bușteni. E o clădire veche, care funcționase în prima jumătate a secolului XX ca hotel și cazinou. Zidurile sale înalte și albe o fac să semene cu o cetate. Vechile cărți poștale îi dau un aspect maiestuos, dar pentru Daniel a fost o închisoare, una cu vreo patru sute de copii. Holul central era împărțit de plase din sârmă. Toate activitățile vieții unui copil se desfășurau în aceeași clădire. Acolo dormeau, mâncau, învățau, se spălau, se distrau.

„Cred că scopul principal era de a preveni accidentele, însă imaginea era oribilă. Spațiile goale de la etaj erau izolate cu ajutorul unor grilaje de sârmă tare (sârmă de Buzău). Toate ferestrele de la parter erau izolate cu niște grilaje din fier. Nu și cele de la etaj. Cei care le-au pus au vrut să oprească fuga din cămin."

Pe margini erau plasele din sârmă de Buzău. Fotografie din arhiva lui Daniel

Citește și: Minorii aurolaci sunt bătaia de joc a societății din Somaliland

Directorii cultivau violența în orfelinate, spune Daniel. Era o modalitate de a umili și de a controla copiii. Cei mari îi loveau pe cei mici, iar educatorii îi băteau pe toți. Angajații preferau să lovească în față și în cap. „Eram anulați, reduși la tăcere, umiliți, cu personalitatea dizolvată", explică Daniel. Bătăile au lăsat urme psihologice asupra lui. Chiar și acum, uneori, îi este greu să se uite în ochii celorlalți.

Îți trebuie mult timp să-ți recâștigi stima de sine, crede Daniel:

„Locurile acelea au fost abatoare de suflete. Cum s-au vindecat toți oamenii ăia?".

Oameni noi nu aveau probleme

Colegii lui Daniel, la orfelinatul din Bușteni. Fotografie din arhiva lui Daniel

În decembrie 2014, la 25 de ani de la Revoluție, Daniel și alți copii crescuți în orfelinate au creat o asociație. Au numit-o Federeii, după un nume de batjocură folosit pentru orfani. Federeii și-au propus să ceară autorităților să recunoască foamea, frigul, bătăile, abuzurile sexuale și lipsa de îngrijire pe care le-au îndurat, și de pe urma cărora un număr necunoscut de orfani au murit. Federeii vor să știe cine a fost de vină și să audă scuze oficiale pentru cinci sute de mii copilării spulberate, „uite Decretul din 1966 care interzicea avorturile și 1989, la Revoluție", spune Daniel.

În instituțiile astea, toată lumea știa când se apropie o inspecție. Copiii purtau haine păstrate special pentru astfel de evenimente, mâncarea era mai bună și toată lumea știa lecția. Crearea „omului nou" era o prioritate în comunism, iar copiii din orfelinatele tot „oameni noi" erau.

„Și oamenii noi nu aveau probleme, erau deștepți, fețe sănătoase, haine curate. Regimul n-avea probleme", spune Daniel Rucăreanu.

După standardele acestui sistem, cei diagnosticați ca „irecuperabili" erau considerați „neproductivi" și alocați Ministerului Muncii, menționează un raport publicat imediat după Revoluție, intitulat Romania's orphans, și realizat de Helsinki Watch, ONG american. O structură fără nicio legătură cu medicina, lipsită de dotări, trebuia să le ofere adăpost. Acești copii nu puteau fi „oameni noi", așa că nu erau de niciun folos sistemului.

Unii dintre ei, cu handicapuri moderate, erau salvați de către unii angajați din orfelinatele normale. Aceștia „ajustau" dosarele sau le păstrau pentru mai mult timp, astfel încât copiii cu probleme să nu fie trimiși la centrele pentru „irecuperabili"; îi ascundeau, practic, printre copiii normali. Dar unii dintre ei erau lăsați să moară: nu primeau asistență medicală și nu erau hrăniți corespunzător.

Ultimii ani de comunism au fost gri. Pereții orfelinatului erau goi. Dormitoarele aveau câte 35 de paturi. Locurile de joacă erau betonate. Copiii erau hrăniți în fiecare zi cu varză acră fiartă. Furturile din mâncarea copiilor erau frecvente. Tratamentele medicale erau neglijente. Daniel își amintește că cinci dintre colegii săi au murit, în lipsa îngrijirii sau din cauza accidentelor stupide.Între timp, violența a devenit o rutină, la fel ca varza fiartă.

Când termină de fumat, Daniel își lasă brațele lungi și subțiri pe lângă corp, ca un bun soldat. Este scund și slab, semne tipice ale malnutriției suferite într-un orfelinat al României comuniste.

Citește și: Ce înţeleg tinerii români despre comunism din filme?

Își amintește că avea zece ani și trebuia să se culce cu brațele de-o parte și de alta, întinse peste pătură. Pe la miezul nopții, Burtică, bătăușul orfelinatului, intra în dormitorul imens și trăgea păturile de peste fiecare copil. Unele se desprindeau, semn că respectivii n-au dormit în poziția corectă. Aceia erau bătuți. Burtică voia să ajungă boxer și avea nevoie de antrenament.

Singurele evadări ale lui Daniel erau vizitele la familia Avram, care trăia în Buftea, aproape de București. Ei nu aveau copii și-l luau în vacanțe sau în plimbări de sfârșit de săptămână, îi arătau că există și o altfel de viață: „Cred că asemenea oameni merită pomeniți. Și cred că există sute astfel de oameni, care au schimbat vieți. Au acționat ca agenți ai binelui."

În așteptarea unor scuze

În februarie 2010, prim-ministrul britanic de la acea vreme, Gordon Brown, și-a cerut scuze în fața Camerei Comunelor pentru rolul țării sale într-un sistem de migrație al copiilor. Prin acest program, care a durat 40 de ani, până la sfârșitul anilor '60, aproximativ 150 de mii de copii au fost deportați către țările din Commonwealth, unde guvernul plătea mult mai puțin pentru îngrijirea lor.

Mulți dintre acești copii, de obicei trimiși fără acordul părinților, sufereau „cele mai dure condiții, neglijare și abuzuri în instituțiile de multe ori reci și brutale care îi primeau. Acești copii erau jefuiți de copilăria lor, de anii cei mai prețioși ai vieții lor", a menționat Brown. Câțiva dintre ei au fost în public la acel discurs, astfel că l-au putut auzi pe premierul britanic spunând: „Ne pare rău".

Daniel vrea să-l vadă pe președintele României sau pe un reprezentant al Parlamentului român, cu fața la fel de transfigurată ca a premierului Brown, adresând scuze similare pentru sutele de mii de vieți schilodite de statul român.

Mai întâi însă, o comisie oficială ar trebui să investigheze situația din orfelinatele comuniste. „O astfel de investigație a autorităților ar reda demnitatea acestui grup, care până acum s-a simțit complet ignorant", crede Daniel.

Președintele Federeiilor știe că ar fi un proces de lungă durată. În Marea Britanie, a fost nevoie de zece ani de când Margaret Humphreys, un asistent social, a început cerceteze problema copiilor deportați până la inițierea unei anchete oficiale; alți 13 de ani au trecut până la scuzele lui Gordon Brown.

„Și e vorba de Marea Britanie, unde jurnalismul cred că e mult mai puternic și unde instituțiile publice sunt totuși conduse de niște oameni mai demni. Ai noștri ți-ar pune mai degrabă pumnul în gură, ar găsi metode de a te calma, de-a te face să renunți".

Când i-a spus despre acest proiect unui parlamentar român, acesta i-a spus lui Daniel „E o poveste a unor idealiști". Dar copiii aceia sunt adulți acum, poveștile sunt acolo și nu pot fi uitate. Federeii au de gând să le strângă.

Ancheta personală a lui Daniel o să înceapă cu Mitică.

Povestea lui Mitică, cel care a abuzat sute de copii

O frumoasă carte poștală, despre un loc sinistru. Fotografie din arhiva lui Daniel

Mitică avea 24 sau 25 de ani, era mult mai în vârstă decât ceilalți, dar încă trăia în orfelinatul din Bușteni, era un fel de mână dreaptă a directorului. La un moment dat, a fost angajat acolo ca fochist. „Mulți copii mici au fost traumatizați, au fost abuzați sexual de el".

Era într-o dimineață devreme din 1988, când întregul dormitor s-a trezit în țipetele supraveghetorului de noapte. Mitică se blocase în dormitorul în care dormeau copiii de clasa I și a II-a.

„E clar că blocase [ușa] cu un scop, abuzase niște copii nenorocitul". Au venit milițieni, dar mai departe nu s-a întâmplat nimic. Mitică obișnuia să cânte la nunți și botezuri și făcea asta și pentru neamurile ofițerilor. Când au început să vină ajutoare, Mitică fura din pachete. Ce nu vindea împărțea ca daruri pentru oamenii potriviți", își amintește Daniel. Mitică e responsabil și pentru o mulțime de bătăi și umilințe, toate trecute cu vederea: îl trezea pe Daniel în creierii nopții și-l punea să curețe covoare ori să curețe toalete.

Acum ceva vreme, Daniel l-a găsit pe Mitică pe Facebook. Are o familie și lucrează ca barman. „I-aș spune cine sunt și că vreau să vorbim despre asta. Dar aș vrea ca înainte de asta să vorbesc cu copii care au fost abuzați". Daniel e convins că Mitică va refuza să vorbească despre orfelinat.

Ce ar trebui să se-ntâmple (și nu se întâmplă)

„Aceste orori s-au făcut cu bani publici și cu mare amărăciune și lipsă de sensibilitate pentru copii", explică Mirela Oprea, de la organizația ChildPact, cea care i-a încurajat pe Daniel și pe ceilalți să creeze Federeii. Ea consideră că sunt câteva minime gesturi pe care statul român le poate face: să le ofere celor afectați acces la servicii de recuperare, la un psiholog, chiar și o sumă de bani, în funcție de ce s-a întâmplat cu fiecare în parte.

„Statul trebuie să spună: «Da, ne-am comportat rău, încercăm acum să îndreptăm lucrurile, să reparăm, să spunem că cei care au fost în orfelinate au fost parte dintr-un experiment». Au fost întâmplări nefericite, au fost tineri care au murit în orfelinatele din România", spune actorul Costel Cașcaval, 45 de ani, vicepreședintele Federeilor.

Cașcaval a trăit timp de 12 ani, începând de la vârsta de șase ani, în orfelinatul din Târgu Ocna, unul dintre cele mai mari și mai violente din țară. Actorul a discutat recent cu o rudă despre experiența sa și acea rudă i-a spus că până la urmă n-a fost rău pentru el orfelinatul, că s-a descurcat după.

Citește și: Viaţa de zi cu zi în România comunistă

I-am întrebat pe reprezentanții Președinției și ai celor două Camere ale Parlamentului dacă aceste instituții au în vedere înființarea unor comisii care să investigheze abuzurile din orfelinatele comuniste. Biroul pentru Relații Publice al Senatului a răspuns că nu există o asemenea inițiativă și că ar fi nevoie ca cel puțin o treime din totalul senatorilor să facă o solicitare pentru a o crea. Până la data redactării acestui articol, Președinția și Camera Deputaților nu au furnizat niciun răspuns.

Daniel Rucăreanu consideră că acest sistem nu va fi niciodată cușer.

„România și-a asumat în 2007, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, desființarea instituțiilor de tip mare și respectarea completă a drepturilor copiilor din instituții. Cu toate acestea, statul român nu și-a respectat angajamentele. Mai există câteva zeci, poate o sută de instituții mari - cu peste o sută de copii - funcționale în țara asta. Drepturile acestor copii nu s-au respectat în totalitate. Șansele lor de reintegrare socială sunt în continuare foarte mici", spune Rucăreanu.

De când România este parte din UE, nu mai există practic nicio presiune asupra sistemului.

„Iar înveți?", apoi îl lovea

Pe când discutam cu Daniel pe terasa unui fast-food din centrul Bucureștiului, am auzit o bufnitură puternică. Un tânăr a trântit o tavă de podea și a plecat de la masă. În secunda următoare m-am întors la discuție, dar Daniel a rămas puțin neliniștit după scena asta.

Când tipul supărat a trecut în spatele nostru, Daniel l-a urmărit cu privirea și am putut vedea un pic de frică în ochii lui. „Ce-a fost asta?", l-am întrebat.Când era în orfelinat, Daniel s-a izolat într-un grup mic de băieți, cu care discuta despre fotbal, cărți sau filme. Îi plăcea să studieze, dar pasiunea asta avea un preț. Uneori, un tip îl bătea când îl vedea că citește. „Iar înveți?", îl întreba, apoi îl lovea.

După ce a terminat gimnaziul, Daniel s-a mutat la Buftea. Oficial, era încă în Bușteni, dar nimeni de la orfelinat nu l-a întrebat unde era sau ce făcea. A terminat liceul, iar apoi a fost admis la Științe Politice, în București. Pentru o vreme, a lucrat ca profesor suplinitor la Buftea.

Citește și: Ce fac comuniştii români la 25 de ani de la Revoluţie

Daniel este acum expert în politici educaționale la Secretariatul General al Guvernului, după ce a terminat Ștințe Politice, la București, în 2000. Multă vreme, nu a vorbit deschis despre faptul că a crescut într-un orfelinat. Până în urmă cu doi ani, le spunea asta numai celor mai apropiați prieteni. Ei nu-i cereau detalii. „A fost groaznică ieșirea din cămin și reintrarea în societate. Aveam senzația că mă sufoc când trebuie să vorbesc în public. Aveam impresia că pe mine scrie copil din instituții, handicapat."

Este căsătorit și are doi băieți. Îi spun că asta înseamnă că și-a depășit trecutul. Daniel zâmbește, cu zâmbetul lui trist.

„Nu e zi în care să nu mă gândesc la toate cele prin care am trecut. (…) Dar, știi, totul e să ții sub control. Chiar și oamenii care au crescut în familii normale, standard, au micile lor răni, mai mici, mai mari. Și cred că și suferința e un instrument de cunoaștere, oricât de cinic sună lucrul ăsta. Pe mine m-a ajutat să fiu mai echilibrat. Totul este, din punctul meu de vedere, să nu faci rău. Chiar dacă ai trecut prin el, să-ți propui să nu-l faci. Să nu-l faci. (…) Eu am o deviză în viață, și o am de mult: Vreau să fiu un om bun. E al naibii de greu. Zi de zi îmi trec atât de multe lucruri rele prin minte și încerc să le înlătur, să le controlez, iar câteodată nu-mi iese, mă tot gândesc la ele, noaptea înainte de a mă culca. Dar asta e: vreau să încerc să fiu un om bun".

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre comunism în România:
Viața gay între Mița Baston și… Securitate
Bunică-miu era un hipster comunist şi i-am moştenit toate dubioșeniile
Rezistența VHS în perioada comunistă din România