Chestiile siropoase după care ești nostalgic când începe școala în România

Ca la fiecare început de an școlar, trebuie să existe doza aia de scandal, certuri și nemulțumiri, care să ne facă să ne simțim vii. Anul acesta e pe bază de manuale auxiliare interzise, manual unice lipsă, un ministru al Educației care ne face s-o regretăm pe Abramburica și deschideri de an școlar cu circ și pâine. A se citi concerte cu Antonia și sfințit de școli de către popa din sat.

Asta cu sfințitul școlii la început de an era și pe vremea mea, la sfârșitul anilor '80 adică, într-o perioadă care mi-a permis să prind și școala de rit comunist, dar și schimbările care au venit, tăvălug, odată cu Revoluția. Bine, popa a început să se arate la față pe la școală după căderea comunismului, atunci când s-a introdus și ora de religie, iar chestia asta nu pot spune c-a fost neapărat un lucru bun.

Learning To Sell

Dacă ești trecut de 30 de ani și-ți plac amintirile din copilăriei, o să te regăsești sigur în toate situațiile astea cu școala de pe vremuri.

Ca orice copil normal la cap, pe mine nu mă încânta deloc începerea școlii, aveam atunci doar un singur gen de emoții: negative. Se termina vacanța și, odată cu asta, și viața astora duși la școală. Țin minte că cel mai mult mă enerva goana după manuale, pentru că, și atunci, la școală primeai două: rupte și mai vechi decât tine. Cu celelalte, ți se cerea să te descurci singur.

Uite așa te târau ai tăi, enervați nevoie mare, prin librării, în căutarea manualelor noi, ca să nu mergi ca tristul la școală și să te uiți pe pereți, la ora de geografie, de exemplu. Sau puteai să te mulțumești cu manualul ăla vechi, primit de la școală, și după care au învățat și ăia de la '48. Dar îți asumai să nu-ți fie folositor la o anumită lecție sau mai multe, căci, de obicei, îi lipseau multe file folosite de copii la făcut cornete.

Nu începeai clasa a I-a fără să treci prin momentul semi penibil de a te poza în uniformă, cu stiloul în mână, la catedră și cu harta României în spate. Ai și tu, pe-acasă, o poză ca asta, care strigă comunism, dar nu asta e cea mai mare problemă a ei. Privind-o, pare chiar înduioșătoare, însă nimeni nu cunoaște chinul din spatele operei de artă.

În primul rând, maică-mea a trebuit să-mi cumpere un fel de pampoane de ceremonie pentru chestia asta, care să mai îndulcească un pic tunsoarea castron care mi-a îmbolnăvit copilăria. A mai fost ceva muncă și la apretarea gulerului și a manșetelor albe, dar greul l-am dus, de fapt, eu. Trebuia să nu uit să zâmbesc- asta mi-a cerut mama, să țin ochii deschiși (ordin de la fotograf) și să mă fac că scriu ceva cu stiloul (cerința învățătoarei, deși eu nu știam să scriu). Chiar, îți aduci aminte de stilou?

Astăzi, chestia asta cu uniforma școală a devenit aproape o chestie cool. Și așa ar trebui să fie, căci e foarte mișto să vezi puști în haine din astea care să le arate apartenența. Zic și eu, că uite, în țări mai mișto decât a noastră, copiii își poartă hainele de colegiu și în timpul liber. Numai că prin '80 și '90 nu era nimic cool la uniformele alea cu rochie pepit, șorț și guler apretat, în cazul fetelor, respectiv costum în miniatură ca ăla pe care-l poartă taică-tu la nunți, la băieți.

Îmi aduc aminte c-am urât uniforma asta, și asta era un sentiment general printre colegii mei de școală, iar în clasele V-VIII, fetele încercau mereu să intre la ore cu alternative mai moderne, cumpărate de la tarabele cu țoale turcești, ca să semene măcar cu fetele alea de la t.A.T.u. Și nu vreau să încep cu pampoanele aplicate pe cordeluțele albe, care respectau același principiu pe care îl au vilele din Teleorman. Să fie cât mai mari, să-ți vadă lumea valoarea. Ce mi se pare cu adevărat trist e să văd că unele școli au păstrat și azi, la 28 de ani de la Revoluție, modelul uniformelor bleumarin de tristă amintire.

În clasele primare, doamna învățătoare este dumnezeul tău. Pe ea vrei s-o impresionezi, să-i intri în grații, și, de cele mai multe ori, un cadou bine plasat ajută. În anii despre care vorbesc eu, ajutau și lădițele cu legume și fructe pe care i le căra tatăl meu, doar așa, ca să-i arătăm prețuirea de care se bucura în familia noastră. Târziu mi-am dat seama cât de sensibil era subiectul cadou pentru o învățătoare sau profesoară din vremurile alea mai sărăcuțe.

Adică bun, mergea și un deodorant Impulse sau un săpun din ăla turcesc, Duru, dar astea așa, fără nicio ocazie. La aniversări sau la zile din astea festive, 1 și 8 martie, treaba era mult mai organizată. Un părinte mai săritor sau cu un copil mai lepră se oferea să strângă banii de la toți pentru un cadou mai consistent, genul care-i trebuia omului prin casă. Fier de călcat, aspirator, de-astea. Imaginează-ți cât de mult m-a urât „doamna" când am vrut dezrobire și-am înotat împotriva curentului, cumpărându-i singură un obiecțel de artă, pe care i l-am dăruit tot singură, împotriva clasei! Am fost acuzată de înaltă trădare.

O chestie pe care sunt recunoscătoare că am prins-o, până la urmă, este școala în epoca comunistă. Au fost doar doi ani, dar îndeajuns pentru a-mi da seama, la maturitate, cât de fucked up era sistemul. Îndoctrinare ca atunci mai vezi, dacă ești nostalgic, în filmulețele cu viața de zi cu zi în Coreea de Nord. În fiecare zi, înainte de prima oră, cântam imnul țării împreună cu învățătoarea, ăla cu „trei culori cunosc pe lume", evident. Apoi, urma un scurt moment de poezii patriotice pe care ni se cerea să le învățăm pe de rost cu o zi înainte și să le recităm, cu ceva patos, dacă se poate, a doua zi.

Cum am prins și clasa a doua sub comuniști, am avut, evident, „onoarea" să fiu unsă pionier, alături de toți. Și să fiu ridicată chiar și la rang de comandant de grupă, adică elev din ală cu șnur roșu prins la piept. Numai că odată cu asta, veneau și responsabilități. În sensul că trebuia să dau un fel de raport despre ce s-a întâmplat în detașamentul de țânci peste care domneam eu, în clasa a doua. Cu alte cuvinte, erai învățat de mic să dai cu subsemnatul.

Nu-mi dau seama dacă școala s-a schimbat foarte tare față de vremurile alea, mie îmi pare la fel de învechită și nesuferită. Adică, nu știu, comentând la nivel superficial, toate-s vechi: uniforma, profesorii care cer șpăgi și fonduri pentru cadouri, programa școlară sforăitor de plictisitoare, manualele tâmpe, ba chiar și folosirea cretei pe tablă, astăzi, în era lui iPhone X.