Totul a început cu infama poză alb-negru cu bebeluşul gol-goluţ, întins pe păturica cu imprimeu tigrat, care a rămas pentru posteritate în albumul celor născuţi în anii '80. Şi da, chiar vorbesc despre mai toţi cei născuţi pe-atunci, pentru că fotografia asta era o modă pe vremea aia.

Dar eu n-am avut onoarea. În calitatea mea de a doua născută a familiei, beneficiam, în general, de mai puţine poze decât frate-miu mai mare. E de înţeles: scăzuse şi entuziasmul părinţilor de a-l poza pe ăla micu' în studiourile alea foto comuniste, aşezat pe un scaun tapiţat, lângă o masă cu flori din plastic.

Apoi, erau celebrele fotografii de la grădiniţă, pe care fiecare dintre noi, cei trecuţi de 30 de ani, le avem și acum uitate prin sertare. Puţine la număr, ce-i drept, că pe atunci pozele erau rarităţi făcute doar la ocazii speciale. Iar dacă pierdeai, în timp, vreuna, pierdeai amintiri pe hârtie valabile pentru trei-patru ani din viaţă. Fotografiile mele de la grădiniţă se rezumă, în mare parte, la cele de la serbări şi cam ăsta este singurul lucru pe care mi-l aduc aminte de atunci.

Cei care au prins perioada sigur își amintesc că educatoarele te puneau să stai în rând, așezat frumos pe scăunel şi să mimezi o şezătoare ţărănească. Îmbrăcat, evident, în costum popular, pentru că ce fetiţă a acelor ani n-a fost împachetată de maică-sa în ie, fotă şi băsmăluţă?

Tot despre serbări a fost vorba şi mai târziu, când am intrat la şcoală. Știu că eram pur şi simplu îngrozită de exaltarea anuală a învăţătoarei noastre, atunci când trebuia să-i organizeze pe nişte pici fără chef să recite, cânte şi danseze în faţa adunării de mame şi de taţi. Adunare care, la fel ca noi, copiii, nu prea avea niciun chef să fie acolo.

Era chestia aia cu alfabetul, la sfârşitul clasei întâi, treabă care pe mine m-a ofticat teribil. Mi s-a atribuit litera K și-am fost supărată. Nu aspiram la A, ştiam că prima literă era rezervată premiantului clasei, celui mai bun la adunare şi la caligrafie, dar serios, nu ştiam niciun cuvânt care să înceapă cu litera asta. Aproape că mi-era ruşine că mi se agăţase atunci în piept.

Dar cea mai stresantă parte pentru părinți era, inevitabil, cea în care elevii erau premiaţi, la sfârşitul anului. Asta înseamna o goană obositoare după coroniţele alea cu sau fără flori, în funcţie de cheful părintelui, şi după buchetul de flori pentru Doamna, asezonat de multe ori şi cu câte o atenţie, de cele mai multe ori sub formă de bibelou. Şi noi primeam un cadou, vreo două-trei cărţi care ni se dădeau înainte, acasă, şi le aduceam la premiere împachetate frumos, la un loc cu coroniţa. Învăţătoarea împlinea formalitatea de a ni le înmâna oficial.

Nu stau prea bine cu memoria şi nu am prea multe amintiri dintr-a întâia, în afară de faptul că, în prima zi de şcoală, după ce fusesem livrată de părinţi, am nimerit în clasa greşită. B, în loc de A. De fapt, amintirile de-atunci sunt neclare pentru cei de vârsta mea, însă ştiu sigur c-am avut emoţii ca naiba în ziua în care a trebuit să facem faimoasa poză oficială în uniformă, la catedră, cu stiloul în mână şi harta în spate.

Maică-mea îmi tot repetase acasă să zâmbesc frumos, nu forţat, cum obişnuiam, fotograful îmi cerea să ţin ochii deschişi, pixul trebuia ţinut firesc în mână, ba chiar trebuia să mâzgălesc ceva cu el… Human multitasking la o vârstă atât de fragedă!

Un alt fel de serbare era aia de Crăciun, de la locul de muncă al părinților. E vorba de anii de după Revoluţie, bineînţeles, că până atunci pe bărbos îl chema Moş Gerilă şi nu prea venea prin întreprinderile alea de stat. Eu eram deja mare, ştiam care e treaba şi că nenea ăla îmbrăcat cu mantia aia ieftină şi deghizat cu barbă din vată e de fapt şoferul unităţii. Dar mergeam, ca toți copiii, pentru că era rost de dulciuri şi alte cadouri binevenite.

Chiar nu conta că pentru asta trebuia să te umilești şi să spui o poezie tâmpită de sezon, în faţa unei audienţe formate din colegele de serviciu ale maică-tii, stând pe genunchii Moşului.

Poze tipice pentru vremurile alea erau şi cele aniversare. Le ştii: tu, cu obrajii umflaţi, suflând în lumânările de pe tortul tras şi el în poză, pentru eternitate, alături de pahare de cico şi căni cu ness sau ce se mai găsea, acum 20-30 de ani, pe mesele aniversare.

Şi mai erau şi pozele alea estivale: „colorata, mâine-i gata!" Bine, mie şi fratelui meu ne mai făceau poze şi părinţii, cu aparatul ăla al lor cu film. Cadrele sunt cele obişnuite. Noi, cu arsenalul nostru de jucării, mingi şi bărcuţe gonflabile.

Mai târziu, orice poză de la mare părea tristă şi aiurea dacă nu era prin cadru vreo maimuţă. Serios, maimuța era acel element care dădea un aer exotic acelei adunături tipice de părinţi, fraţi, unchi şi veri, aşezaţi pe acelaşi prosop. Nu ştiu dacă eu am ales maimuţa sau maimuţa m-a ales pe mine, însă fotograful ăla din Olimp care-i era proprietar şi-a atins scopul. Copilul e impresionat, părintele plăteşte. Mâine, când e gata colorata.

Tot la categoria activităţi de duminică erau şi pozele cu prietenii din copilărie, de la vreo ieşire cu mama şi tata la pădure. Ieşire care nu s-au schimbat prea mult nici în zilele de astăzi. Principiul e acelaşi: mici, bere, muzică, şeptică. Sigur, radioul ăla cu antenă cu care te chinuiai să prinzi bulgarii şi Dacia 1300 au dispărut din peisaj, însă pădurile sunt la fel de populate, şi acum, de familii cu ţânci agitaţi, ca şi-n copilăria mea.

Numai că, azi, nimeni nu mai face poze din astea. Nu e prea mare chestie să te agiţi pe Facebook cu poze de la iarbă verde.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre copilărie:
Fotografiile astea cu magazine de la țară îți vor aminti de copilărie
Cum era să copilărești în anii '90, în România
Poveștile românilor despre dragostea din copilărie îți arată cât de mult ne strică vârsta