Am vorbit cu românul care a adunat cele mai tari calculatoare din toate timpurile

Florin Mărcuș e economist, dar pasiunea sa reală sunt calculatoarele. De trei ani își dedică timpul și banii economisiți proiectului RetroIT. E un spațiu dedicat istoriei IT din ultimii 50 de ani. Totodată, Florin e perfecționist. Deși a făcut pe Facebook pagina Muzeul de Istoria Calculatoarelor ARAD în care a folosit „muzeu” pentru spațiul său, e un pic ezitant să folosească cuvântul. „Foarte mulți îl folosesc, dar nu sunt acreditați oficial. Dacă e o colecție publică pentru vizitare, îți trebuie comisie, restaurator și alte lucruri. Aș vrea cândva să-i zic așa, e o chestie de orgoliu”, îmi explică.

RetroIT a pornit ca un concept strict expozițional. În 2015, a prezentat exponatele în oraș, la locul unui prieten care avea un spațiu pe două etaje. Sus găzduia evenimente experimentale (cum ar fi expoziții foto), iar jos făcea chefuri de drum and bass. Colecționarul a încercat să-și ducă expoziția și la unele muzee din Arad, unde s-a lovit după ore de așteptare, de „domnu’ nu vine astăzi, e-n județ”.

În vara acestui an, un producător de hip-hop s-a cărat din oraș și i-a cedat lui spațiul și chiria. Așa că Florin a luat bormașina în mână, iar, după două-trei luni, expoziția și-a găsit casă, nu doar acoperiș. Chiar dacă acum face partea economică la o firmă, el a lucrat în trecut și într-un club de net. Într-o altă perioadă, „în care trăiam destul de boem”, a reparat calculatoare timp de cinci ani.

Dacă e să se gândească la ce i-a aprins pasiunea, memoria îl duce în „Palatul copiilor, cam prin clasa a șasea”. „Hai să învățăm să desenăm o casă”, îi mobiliza profu', „după care vă puteți juca”. Problema e că acea casă trebuia gândită și scrisă într-un limbaj de programare care s-o deseneze, așadar „casa era în stânga ecranului, iar acoperișul undeva mai încolo, în dreapta”, își amintește gazda. Elevii încercau să negocieze cu proful că seamănă a casă, așa că aveau liber la jocuri oricum rudimentare.

Ca adult, arădeanul s-a înscris într-o asociație internațională de colecționari de componente vechi de calcul. Așa că, atunci când membrii găsesc ceva rarități sau lucruri deosebite, se dă strigătul către potențialii curioși.

Unul dintre succesele lui Florin s-a petrecut anul trecut. La un mall timișorean, a numărat doar într-o sâmbătă cam 1 000 de vizitatori interesați. Poate mai ții minte, ți-am făcut un fotoreportaj de-acolo. Apoi, a făcut expoziție și undeva mai la marginea Aradului, dar s-au oprit la exponatele sale doar vreo 100 de oameni în trei săptămâni. Acum energia o alocă altor proiecte, cum ar fi să-și ofere spațiul pentru alte scopuri.

Când o să-l facă mai mare, o să-l facă cu latura socială în minte. Adică o să vii, o să admiri exponatele sau să citești o revistă IT veche, o să interacționezi și cu oameni, din astea.

Pentru folosirea locului, s-a gândit ba la cursuri gratis pentru copiii (programare, pictură, diverse), ba la expoziții. „Un amic din Călărași are o colecție de dopuri de sticlă și etichete de bere. Mi-a spus că vrea să facă o expoziție. I-am răspuns «prietene, dacă faci rost de bani de benzină, eu te găzduiesc cu plăcere»”. Oferta e valabilă nu doar pentru amici, ci și oameni care fac, de exemplu, obiecte de artizanat din componente electronice. El însuși a făcut ceasul de mai jos.

Majoritatea calculatoarelor din RetroIT încă funcționează, așa că hai să-ți povestesc despre cele mai tari calculatoare gadgeturi pe care le găsești la RetroIT.

În centrul primei încăperi, îți fură atenția o masă cu corp din lemn, sub sticlele căreia se găsesc cele mai emblematice sau neobișnuite microprocesoare pe care le-a prins Florin.

Între amatorii de hardware, e o dispută legată de primul procesor comercial. Unii zic că Texas Instruments i-a fost tată, alții că Intel, sub forma lui C4004 (1971). În orice caz, arădeanul îl deține pe ultimul, despre care-mi zice că „din punct de vedere comercial, a fost primul de succes”. În aceeași masă are și Intel 4040 (1974), care opera pe 4 biți, precum și Intel 8080 (1974), de 8 biți. De la 8086 încolo (1976), procesoarele corporației din Santa Clara au îmbrățișat arhitectura x86 și nu i-a mai dat drumu’ până prin 2004, când a făcut saltul la x64.

Procesoarele de la începutul deceniului erau destul de rudimentare. Chiar dacă inginerii au reușit să înghesuie totul într-un microcip, cei 0,7 - 10 MHz erau buni doar la aplicații simple. „Un colecționar a făcut cu unul dintre astea un ceas de taxi”, îmi spune. „Practic, făcea câteva calcule și doar atât.” Pe lângă astea, poți vedea aici microprocesoare folosite de NASA, unele sovietice, dar și singurele „făcute de români, clonate după produsele Zeal sau Intel.”

În 2004, Guinness World Records l-a certificat drept cel mai mic hard disk cu platan. Locul său în RetroIT e poziționat la fix, în antiteză cu o dischetă floppy de 8 inci. Dacă produsul Toshiba din mileniul trei are o capacitate de stocare de 4 GB, discheta a fost lansată pe piață în 1973, ca să ofere ulterior pasionaților un spațiu de maximum 1,2 MB.

„Pe vremea aia, românii furau tehnologie, cam ca toată lumea. În plus, rușii spărgeau tot ce puteau de la americani și împărțeau cu toți comuniștii. «Uite, faceți-vă și voi procesoare și calculatoare»”, îmi zice Florin despre răsăritenii milostivi. Așadar, treaba era mult mai descentralizată ca acum. Iar toate calculatoarele veneau ca un fel de tastatură sub care se aflau și restul componentelor, pe care o legai la un ecran.

Bucureștenii de la ICE Felix se lăudau cu HC-85 (1985, copiat după britanicul ZX Spectrum de la Sinclair), în timp ce timișorenii se lăudau cu aMIC (1983) și TIM-S (1986), cu design-uri desprinse din 2001: A Space Odissey. CIP punea la bătaie Automatul programabil pentru instruire, care venea la pachet cu BASIC pe casetă, ca să poți să-l instruiești. Dacă aveai pe lângă și-un Cum să realizăm jocuri pe calculator, erai cel mai feroce dintre copii.

Un loc aparte îl are Sintez 2, un PC făcut de frații noștri de peste Prut, dar tot o clonă după Spectrum. Pe spatele exemplarului lui Florin scrie în latină „CUMPĂR $ D-M”, de pe vremea când mărcile germane le schimbai la bișnițari.

Piesa de rezistență e însă „singurul calculator dezvoltat 100% de români, de clujeni”. E un Prae (1983), o „bestie” la 2,5 MHz, 16 kb memorie RAM și 16 kb memorie ROM, folosită în fabrici, întreprinderi și laboratoarele universitare. „Când a fost gata, după lansare, și-au dat seama că, nefiind clona altor sisteme-standard, nu-s compatibile programele”, se amuză arădeanul. „Au avut de ales: ori făceau toate softurile numai pentru ăsta, ori renunțau și făceau doar calculatoare care să fie în rând cu lumea. Au ales varianta a doua.” Prae a fost produs înre 200 și 1 000 de unități.

PDA vine de la Personal Data Assistant. Aproape toate erau conectate la net, iar deținătorii puteau face programări, trimite mail-uri și trage cox de pe ele. Sau ce altceva mai făceau oamenii de pe Wall Street în anii ‘90. Apoi, au murit, când a fost lansat primul iPhone. Bine, pe la noi au fost o raritate. Excepție face marea pagereală din 1998, când Cola a dar moca vreo zece mii de pagere. Erau roșii, agasante și cvasi-inutile, așa că nu le confunda cu primele dispozitive.

Au, totuși, un loc special în coridorul dintre cele două încăperi ale RetroIT. Cititorii revistei Connect își amintesc lecturile despre Palm și primele smartphone-uri. Pe rafturile lui Florin, sunt Atari Portfolio (1989), HP 360LX (1997), Psion 5mx (1999) și câteva iPAQ de la Compaq, înainte să-i absoarbă marele HP.

Camera de lângă te primește cu lucrurile mai degrabă internaționale. Pe pereți se sprijină panouri cu carduri de memorie, dar și procesoare ordonate cronologic. Mesele sunt pline de sistemele care au dat lumii IT direcții noi.

Aproape c-aș pune pariu cu tine că dacă mergi pe stradă și întrebi cine a făcut prima tabletă din lume, 9/10 care-și vor da cu presupusul vor spune „Apple!”. La fel cum s-a întâmplat cu mouse-ul, Jobs a văzut potențialul comercial în chestiile experimentale ale altor instituții și i-a pus pe inginerii săi să se inspire și să vină cu ceva vandabil. Așa, Dauphin (în parteneriat cu IBM), nu Apple, a scos printre primele tablete, sub forma lui DTR-1. Rula Windows 3.1, un sistem de operare foarte comun pe PC-urile vremii. Hardu’ de 20 sau 40 MB îți memora toate fișierele importante, iar touchscreen-ul de 3,1 prindea tot ce apăsai pe el cu stylus-ul.

Pentru aproape 2 500 de dolari, avea o tastatură și o cutie portabilă. Nu știu de tine, dar eu aș fi așteptat oferta de Black Friday.

HX-20 e considerat primul laptop comercial. A fost scos drept HC-20 în Japonia, țara-mamă. Aparatul cântărea 1,6 kg, era cam cât o foaie A4, avea display monocrom și nu era cine știe ce, dar era primul dispozitiv făcut să-l ții în poală.

Commodore 64 (1982) a fost unul dintre cele mai forjate calculatoare din vremea sa. Nu doar că era best seller pe piețele din jurul Oceanului Pacific, dar i-a bătut la vânzări atât pe IBM și Apple, cât și pe rivalii de la Atari. A, și acum doi ani cei de la Gizmodo au găsit unul care încă era în uzul zilnic, într-un atelier auto din Polonia. Asta la 34 de ani după lansare.

Sistemul de operare în BASIC îți oferea suportul software ca să rulezi cele mai tari jocuri ale vremii, indiferent că optai să fii Robocop sau pilot de nave spațiale. Le citeai fie de pe drive-ul extern pentru dischete de 5,25 inci, fie cu cititorul de casete digitale pe care le vezi în poză.

Toată acțiunea asta se petrecea departe de Europa. În plus, ochii bătrânului continent erau concentrați pe produsele britanicilor de la Sinclair (pe care le-aveau sau le clonau restul țărilor), așa că la Commodore sau Atari visau doar românii care chiar știau ce se-ntâmplă în lume sau cei cu rude pe-afară.

Un exponat care fură privirea e un floppy disk de 40 MB. Nu doar capacitatea de stocare e neobișnuită, ci și faptul că Iomega Clik! 40 venea în trei părți. Așa cum vezi în poză, una era metalică, cea cu platanele, alta folosea drept carcasă-adaptor pentru introducerea în slotul PCMCIA al laptopurilor (comun în anii ‘90), iar a treia era o cutie pentru portabilitate în siguranță.

„Discul ăsta se băga în adaptorul PCMCIA și făcea click-ul ăsta frumos care i-a dat numele. Avea 40 de mega, în condițiile în care o dischetă avea doar un mega. Dacă apăreai cu ea pe-undeva, veneau toți să te salute. Dom’ boier! Iar ambalajul, la cum e făcut, îmi aduce aminte de filmele cu spioni ale vremurilor, care furau rapid date de pe laptopurile altora”, descrie colecționarul.

Nu poate să existe colecție de calculatoare fără Apple. Deși ele au prins la noi cam de la iPhone încoace, arădeanul a găsit și expus în RetroIT și produsele care au relansat gigantul în anii ‘90 și începutul anilor 2000, cum ar fi coloratul iMac G3.

„Din start produsele lor au avut un preț mare, iar compania a mizat pe aspect. Dacă monitoarele concurenței erau urâte și pătrățoase, uite, ei au venit cu iMac, albastru și rotunjit. Dacă erai tată de fetiță, vânzătorii te convingeau să cumperi unul roz”, îl descrie Florin. Remarc că pe foaia cu specificații zice că era un produs entry-level și costa 1 200 de dolari. Dacă te bulversează prețul, ei bine, entry-level e doar o formă de-a spune, că era doar pentru e. Pentru alți producători era high-end.

Închei călătoria mea în lumea computerelor vechi cu episodul celebru al mouse-ului creat de Apple după ideea Xerox. Florin rezumă perfect strategia Apple, care te enervează pe tine teribil când vezi prețul unui iPhone. „N-au neapărat invenții proprii, dar tot timpul au fost cu un pas înainte. Asta pentru că și-au dat seama cam cum o să arate viitorul. Ăsta a fost atuul lor, că mereu au fost vizionari.”

Dacă ești interesat să-i trimiți lui Florin produse vechi din lumea IT, ca să-și extindă colecția, îl poți contacta direct. Dacă vrei să-i faci o vizită, îl găsești sâmbăta de la 10 la 16. Ori face turul cu vizitatorii, că s-a înscris pe TripAdvisor, ori povestește cu amici despre fotbal și diverse.