De ce ți-e atât de greu să renunți la psihologul tău

După trei luni de încercări eșuate, am reușit în sfârșit să renunț la terapeuta mea. Am mers la Madame X de două ori pe lună, timp de peste un an. Aș minți dacă aș spune că nu m-a ajutat. Dimpotrivă, nu regret deloc. Dar timpul a trecut și am realizat că nu am nevoie să mai merg la ea. Foarte bine, o să zici. Da, dar fix ăsta a fost momentul în care situația a devenit tensionată. Și am început o serie de stratageme, mai mult sau mai puțin căcăcioase, ca să-mi mărturisesc dorința de libertate. 

Am redus frecvența întâlnirilor, am anulat câte o întâlnire, am vorbit mai mult, am vorbit mai puțin, am asigurat-o că totul e în regulă... Până la urmă, am ajuns la punctul în care am făcut liste cu lucruri pe care trebuia să le discutăm înainte de fiecare ședință. Am încercat să-mi găsesc probleme noi, ca să am ce să-i spun. Mă simțeam vinovată. Îmi era teamă de reacția ei, dacă o să ia prost decizia mea. Evident că mă atașasem de ea, în timp. Devenise busola mea în viață.

E greu să renunți la psihologul tău. E aproape ca o despărțire sentimentală: e o persoană care te face să te simți bine, apreciezi momentele petrecute împreună, până într-o zi în care simți că nu mai vrei să faci asta. După o fază de negare, hotărăști că e timpul să închei relația. Iar tehnicile folosite sunt la fel de diverse ca și cele când vrei să te desparți de un partener.

Una dintre ele ar fi ghosting-ul. Din senin, nu mai dai niciun semn. Asta e o strategie clasică. Ca și cum nimic n-a existat. Mai e cea în care dai un sms prin care anulezi ședința următoare. Așa, lași loc de întors. Despărțirea nu e totală. Sau îi zici la sfârșitul ultimei ședințe că o s-o contactezi tu ca s-o stabilești pe următoarea. Și bineînțeles că n-o mai contactezi niciodată.

Nu sunt singura care a trecut prin experiența asta. După ce am lansat apelul pentru mărturisiri de genul ăsta, am primit o grămadă de mesaje care mi-au confirmat că tuturor le e greu să-și părăsească terapeutul. Rachel mi-a zis că merge la diverși psihologi și psihiatri de la vârsta de șase ani. Suferă de tulburări compulsive. În ultimul an, a fost la un psiholog specializat în hipnoză care a ajutat-o pe plan emoțional, dar nu și pe plan psihiatric. „Îmi e foarte greu să îi spun că am nevoie de altceva. Deja amân de două luni. Și cum fac două ședințe de câte șaptezeci de euro pe lună, deja am cheltuit 280 de euro degeaba. Și tot nu pot să-i spun, mă tem”, a explicat ea.

Dar, de fapt, se întâmplă des să faci caz de asta degeaba. Eu am reușit să îmi fac curaj după ce m-a îndemnat mama mea: „Camille, fii sinceră cu privire la intenții. Ai fost la ea din anumite motive. Dacă nu mai vrei să faci asta, nu o minți. Dacă începi să-ți minți psihologul, n-o să mai ieși din asta niciodată.” La fel ca toate mamele, și a mea are dreptate mereu. Am hotărât să îmi anunț terapeuta prin telefon. Am încercat să am o atitudine optimistă: „Asta e bine, nu? Înseamnă că m-am vindecat și nu mai am nevoie de tine.” Terapeuta nu s-a supărat deloc și nici nu m-a contrazis. Apelul telefonic a durat două minute și 30 de secunde.

Jeanne a optat pentru strategia de autoconvingere. După șase luni de procrastinare și o mie de euro cheltuiți degeaba, a făcut pasul: „Deja devenise o constrângere. Simțeam că mă învârt în cerc. Am hotărât să le spun  tuturor din jurul meu că n-o să mai merg la terapie: colegilor, prietenilor, iubitei mele... După care a trebuit s-o fac, n-am mai avut de ales.”

De ce e atât de greu să renunțăm la terapie? De ce ne simțim vinovați? Conform spuselor lui Ghislain Rubio de Teran, psiholog specializat în psihoterapie relațională, în joc sunt niște probleme emoționale, la fel ca și în relațiile romantice sau cele de familie. În terapie există trei etape. Faza de început, în care te cunoști cu terapeutul și creezi o alianță cu el. Apoi, faza de lucru și, în cele din urmă, faza de separare, în care ne gândim cum să ne luăm rămas bun. La ultima intră în joc emoții legate de autonomie și atașament. „E normal să ne fie greu. Încheierea terapiei face parte din terapie”, a adăugat el.

Unor persoane le e mai greu să facă asta decât altora. În 2016, Adrien a hotărât să meargă la psiholog. Un an mai târziu, după o despărțire, a început să meargă de două ori pe săptămână. Apoi, după o vară în care s-a simțit bine, a hotărât să reducă numărul ședințelor. „Nu voiam să devin prea dependent de el și i-am zis asta, dar mi-a răspuns că nu e timpul potrivit să reduc ședințele”, a spus el.

Adrien s-a chinuit luni de zile să își dea seama dacă ar trebui să asculte de psiholog sau de propriul instinct. „E greu să-ți dai seama dacă se gândește la binele tău sau dacă nu vrea să piardă bani. Aș vrea să mă opresc, dar, în același timp, mă simt bine după fiecare ședință.” Pentru că, într-adevăr, terapia e un spațiu safe, unde ne simțim ascultați și putem fi vulnerabili. „Dar, într-adevăr, poate da naștere unei dependențe. Iar responsabilitatea terapeutului e să nu țină pacientul dependent, ci să îl încurajeze să devină autonom”, a continuat Ghislain Rubio de Teran.

Cum te poți separa de terapeut dacă el vrea să împiedice chestia asta? Are terapeutul dreptul să se opună dorințelor pacientului său? Pentru Ghislain Rubio de Teran, codul etic e foarte clar: „Terapeutul trebuie să încurajeze autonomia pacientului și să îi respecte dorința de a renunța la terapie”.

Unele persoane sunt chiar în relații nesănătoase și nu pot renunța la ele. Așa e situația lui Noemi, care face terapie de ani de zile și a ajuns să se îndrăgostească de psihologul ei. „După un an, am început să simt o ambiguitate. Ne-am apucat să discutăm în afara ședințelor. Nu flirtam, erau discuții prietenești.” După ce ea i-a atras atenția că e ciudat ce se întâmplă, psihologul a încetat să îi mai răspundă la mesaje, i-a zis că e paranoică și a amenințat-o că va încheia terapia cu ea. „Știe că am traumă de abandon și s-a folosit de asta. A făcut un transfer de afecțiune spre mine și nu și l-a asumat”, a zis ea.

Cum poți renunța la terapie mai puțin abrupt? Ai nevoie de curaj și sinceritate. Ghislain Rubio de Teran recomandă: „Ca pacient, ai dreptul să renunți. Chiar dacă terapeutul e nemulțumit de chestia asta, scopul tău nu e să-l mulțumești pe el. Trebuie să îndrăznești să îi spui. Uneori se poate decide o pauză în loc de renunțare totală. E un mod de a-ți testa autonomia. Hai că mai ai puțin și ești pe cont propriu.”

Articolul a apărut inițial în VICE Franța.