Chestii

Viața bărbatului care uită cum arată prietenii și iubita ta, după câteva secunde

Când suferi de afantazia, nu ții minte nici măcar cum arată partenerul tău de viață.
23.8.16

Când suferi de afantazia, nu ții minte nici măcar cum arată partenerul tău de viață.

Nu-mi amintesc cea mai frumoasă zi din viața mea.

A fost ziua nunții și a avut loc acum doi ani. Recunosc că eram beat, dar de multe ori sunt beat și totuși funcționez perfect. Am exagerat puțin. Îmi amintesc anumite aspecte, cum ar fi data (opt iunie) și știu că ceremonia a avut loc în East Nashville. Știu că în drumul soției mele spre altar a fost piesa „The Universal" de la Blur. Și mai știu că cumnatul meu adolescent, deși avea instrucțiuni clare să dea play la piesa lui Dwight Twilley înainte de primul nostru sărut, a uitat să facă asta și a trebuit să-i trag un șut ca să-i amintesc. În schimb, nu-mi amintesc cum a arătat petrecerea. Nu pot s-o vizualizez. Trebuie să mă uit pe fotografiile de la nuntă ca să-mi amintesc momentele respective.

Publicitate

Am o tulburare rară cunoscută sub numele de afantazia, o stare neurologică despre care s-a scris destul de mult în presă, dar fără detalii despre cum afectează relațiile și despre cum se se adaptează și învață creierul persoanelor afectate de ea față de restul populației. Pe scurt, cum mi-a zis la un moment dat un coleg, n-am abilitatea să-mi imaginez. Gândurile mele interioare sunt doar sunete și fapte vagi. Nu am imagini în minte, nu am texturi, mirosuri sau gusturi.

Dacă-i ceri cuiva să-și imagineze o mașină, probabil o să-și imagineze mașina proprie. Alții o să-și imagineze mașina tatălui din copilărie. Alții o să creeze în minte o mașină din desene animate. Dacă îmi ceri mie să-mi imaginez o mașină, o să mă gândesc la cum se folosește o mașină și la scopul ei de a ne transporta. Mi-ar veni în minte, poate, mărci de mașini, precum Datsun sau Bentley. Afantazia e un concept atât de absurd pentru majoritatea oamenilor încât când vine vorba despre această tulburare, reacția e, de obicei, o combinație între curiozitate și scepticism, iar scepticismul mă izolează destul de mult de restul lumii. Uneori simt că toată lumea de pe planetă are o super putere la care eu nu am acces.

Am în calculator un fișier nu doar cu fotografiile de la nuntă, dar și cu numeroase fotografii cu soția mea, ca s-o văd mereu când nu e cu mine. Pot să-ți spun ce înălțime are și cât cîntărește, știu că e brunetă și că se îmbracă elegant, dar dacă închid ochii, n-o pot vizualiza în minte. În mod dubios, îmi pot aminti oameni pe care-i întâlnesc mai rar. Țin minte până și numele lor.

Publicitate

Cel mai important studiu internațional (la care am luat și eu parte) e cel întocmit de profesorul Adam Zeman de la Universitatea Exeter, al cărui scop e de a înțelege că acelor copii care suferă de această tulburare trebuie să li se predea materiile dintr-o perspectivă complet diferită. După ce am participat la studiul profesorului Zeman, m-am simțit ușurat și am înțeles mai multe despre mine. În tinerețe, am renunțat la multe activități și interese la care am înțeles că nu voi fi bun niciodată și, în timp, am reușit să accept următoarele:

Deși am încercat să joc șah de la cinci ani, sunt varză la jocul ăsta pentru că nu pot vizualiza mai mult de o mișcare în avans.

Citește și: Întrebarea zilei: La ce boli psihice eşti predispus ca român?

Nu-mi plac lucrările de ficțiune. Textele descriptive ale autorilor precum Hemingway sau Bret Easton Ellis nu înseamnă nimic pentru mine. N-am văzut niciodată un film făcut după o carte care să mă dezamăgească din cauza acurateții vizuale. Sunt criticat în mod regulat pentru că nu am o bibliotecă personală impresionantă și pentru că nu mă interesează galeriile de artă. Fac parte din procentul ăla minuscul de persoane care nu încearcă să fie Gică Contra când spune că nu suportă opera lui John Steinbeck. Îți poți imagina ce izolat mă simt de restul lumii?

Mi-am alcătuit stilul personal din filme și emisiuni TV și pentru asta a trebuit să fac o listă cu ținutele unor bărbați care mi se pare că se îmbracă bine. Când vine vorba de stil, viața mea e o serie de marcaje culturale, ceea ce nu e neapărat neplăcut. E un fel de colaj privat după care îmi trăiesc viața.

Mă rătăcesc aproape în fiecare zi. Trăiesc în orașul ăsta de un deceniu și jumătate și încă mă pierd pe străzi și când merg pe jos, și cu mașina. Mă pierd și prin supermarketul din cartier. Trebuie să merg mereu prin el cu răbdare și să caut ce am nevoie, pentru că nu țin minte niciodată cum sunt aranjate produsele. Nu știu ce străzi ce intersectează cu altele și nu pot memora câte străzi sunt între o intersecție și alta.

Publicitate

Astea sunt doar niște probleme minore, ca șahul sau Hemingway. La urma urmei, am GPS pe telefon. Lucrurile cele mai complicate se întâmplă în relații.

În adolescență auzeam mereu că bărbații se gândesc la sex la fiecare șapte secunde și muream de rușine. Eu nu pot sexualiza pe nimeni în fantezie. Nici măcar nu-mi amintesc cum arătau fostele mele iubite goale. Pot să-mi dau seama că unele dintre prietenele mele sunt frumoase și radiază, dar nu mă excită când le văd, așa cum aud că li s-ar întâmpla majorității bărbaților hetero. „De asta ești prieten cu atâtea femei sexi?" m-a întrebat frizerul meu de curând. „Da", i-am răspuns scurt, chiar în clipa în care două amice tinere și frumoase au venit să mă ia la prânz.

Citește și: Alzheimerul o face pe bunica mea să mă blesteme

„Vorbești cu fosta, hm? " mi-a dat mesaj o prietenă după ce am postat pe Twitter un schimb de replici tâmpit pe care l-am avut cu o fostă iubită de acum cinci ani. Din exterior, se pare că eu și fosta mea iubită n-ar trebui să ținem legătura, darmite să mai fim prieteni. Sunt multe lucruri cu care rămâi dintr-o dragoste veche. Dar eu nu-mi amintesc momentele în care m-am îndrăgostit de ea la 25 de ani și nici cum arăta fața ei când ne certam și ne înjuram. Nu-mi amintesc cum făceam sex. Trecutul mi-e șters total din minte. Totul a dispărut. Jumătate dintre prietenii mei cred că e un blestem, cealaltă jumătate cred că e o binecuvântare.

Cred că totul ține de atitudine. Am momente de izolare emoțională totală și momente în care mă bucur de dragostea cu soția mea ca și cum m-aș îndrăgosti din nou de ea pentru prima oară, din cauza creierului meu fără memorie. Sunt sigur că există milioane de persoane căsătorite care ar plăti

bani grei ca să mai aibă parte de experiența asta.

Poate că nu țin minte cum a fost la nunta mea, dar sunt noroc că cea mai fericită zi din viața mea a fost și cea mai bine documentată.

Urmărește-l pe Trevor Risk pe Twitter.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre tulburări mintale pe VICE:
Cum sunt relațiile tale când suferi de tulburare de personalitate borderline
E un iad să ai un iubit care suferă de tulburare obsesiv-compulsivă
O tulburare de personalitate mă făcea să mă rănesc singură
Cum e să trăiești cu tulburarea care te detașează de corp