Ce greșeli fac părinții din România când vine vorba despre sexualitatea copiilor lor

Pătratul Roșu este un podcast bilunar despre toate lucrurile care îți vin în minte despre sex și viața sexuală și ți-e rușine să le zici cu voce tare, dar și despre tabuurile din relații și din viața de zi cu zi.

De când se naște și până târziu în adolescență, majoritatea părinților vor cea mai bună educație pentru copilul lor. Și atunci cum se face că o ignoră pe cea sexuală?

Dintr-un motiv sau altul, părinților le e greu să-și vadă copiii ca pe niște ființe sexuale. Deși actul sexual e cel care duce la apariția lor, odată născuți se poartă cu ei de parcă ar fi niște creații pure, care vor trăi într-un fel de lume în care tot ceea ce e catalogat ca subiect de intimitate dispare. Doar că realitatea nu e așa. 

Tocmai de aceea, în noul episod din podcastul Pătratul Roșu am vorbit cu Andrada Lupșe, psihoterapeută în terapia relațională Imago, despre copilul ca ființă sexuală, dezvoltarea sa și prejudecățile față de sexualitatea lui și să știi, ca părinte sau adult din viața lui, cum să te raportezi la nevoile sale și să-l vezi precum ceea ce este, nu ca pe propria proiecție. Pentru că, în relația dintre părinte și copil, e vorba mai des decât ai crede despre limitele care trebuie stabilite și respectate. Iar lor li se adaugă și limitările interioare pe care le are fiecare ca urmare a experiențelor și a educației primite. 

Poate că știai, poate că bănuiai, dar și pe cei mici îi bucură plăcerea obținută din masturbare. Dar, mai presus decât actul în sine, e vorba despre cunoaștere și autocunoaștere. Ei se descoperă, așa cum mai târziu în viață vor vrea să știe ce le face plăcere sau ce ar trebui să știe partenerul sau partenera în materie de preferințe sexuale.

Dar mai multe despre subiect afli în episodul complet din care-i și fragmentul cu Andrada de mai jos.

Pătratul Roșu: Care sunt primele semne ale copilului că descoperă plăcerea?
Andrada Lupșe: E un lucru care vine la pachet odată ce ne naștem și asta pentru că simțurile noastre sunt activate, iar prin ele ajungem și la durere și la plăcere. Copilul este precablat cu toate aceste simțuri și ele, pe măsură ce înaintează în vârstă, se tot dezvoltă și capătă și înțelesul ăsta sexual. Doar că sexualitatea nu înseamnă doar actul sexual, nu ne uităm la oameni ca fiind activi sexual doar când au vârsta potrivită pentru a începe viața sexuală.

Un copil începe de fapt să-și exploreze corpul începând cu vârsta de doi ani și să învețe că atingându-se în anumite zone produce o anumită plăcere. De aceea putem avea părinți care sunt de-a dreptul îngroziți de faptul că al lor copil între doi și patru ani se atinge în zonele „interzise”, cum spun ei, dar e ceva absolut firesc, pentru că e o modalitate prin care cel mic își învață relația cu propriul corp. 

Tu, ca părinte, când vezi că cel mic face asta de la doi ani, cum te manifești?
De fiecare dată când vorbim despre cum părintele ar trebui să meargă înspre copil, când se întâmplă astfel de lucruri, indiferent de vârsta la care se întâmplă, ar fi bine ca părintele să-și dea seama că propria sa reacție este o expresie a ceea ce el a trăit, copil fiind, tânăr adult fiind, legat de sexualitate și explorarea propriului corp. Adică părintele va proiecta și va avea un răspuns înspre copil în funcție de limitele și granițele sale. 

Trebuie să luăm în calcul că fiecare dintre noi avem o moștenire emoțională, am avut niște subiecte tabu în propria familie și-acum ne trezim dintr-odată în rolul de părinți și suntem în propria noastră familie și ducem asta mai departe. 

Ce le-ai recomanda?
Să rămână cât mai mult în zona de observație și de validare și să nu meargă pe interpretări. Mai degrabă m-aș raporta la un copil: „O, văd că te atingi acolo. Asta se întâmplă?”. Aș verifica cu copilul dacă și el conștientizează că asta face. Desigur, dacă sunt anumite contexte sociale, am putea să-i spunem: „Ok, văd că te atingi acolo. Aș vrea acum să te oprești. Dar aș vrea să povestim despre asta când ajungem acasă”. Și atunci să reluăm povestea cu copilul acasă, unde intrăm în altă zonă. 

Dar, oriunde aș fi, fie în intimitatea propriei case, fie în contexte sociale unde eu, părintele, simt că ce ar face copilul meu m-ar face de rușine, un prim răspuns ar fi să pot să am puterea doar să observ, să validez și să empatizez. „Văd că faci asta, mă gândesc că e ceva ce ai vrea să explorezi sau îți produce plăcere sau acum ai descoperit. Aș vrea să avem o discuție mai lungă despre asta.” 

În cazul în care copilul are doi, trei ani, m-aș duce mai degrabă în termeni de a organiza comportamentul acesta pentru a nu-i aduce sentimente de rușine. Adică să nu mergem pe un discurs de genul: „Să nu te mai prind că te atingi acolo! Ce-i în neregulă cu tine?”. Ci mai degrabă: „Văd că te atingi acolo. E momentul să vorbim despre părțile corpului”. Pentru că aceasta e vârsta la care părinții ar trebui să înceapă să vorbească cu copiii despre părțile corpului și să le numească cum sunt. 

Deci fără diminutive?
Exact. Mulți părinți au tendința asta de a da o nuanță mai dulce cuvintelor, pentru a putea fi mai ușor de procesat, cred ei, dar de câte ori eu, părintele, mă surprind că în loc de penis poate folosesc cuvântul „puțulică” sau în loc de vulvă și vagin zic „piersicuță”, „căpșunică”, trebuie să îmi dau seama că e limitarea mea ca adult. Dacă ne uităm înapoi în povestea de origine, ne putem da seama că și noi am trăit foarte multe interdicții legate de sex și sexul n-a fost ceva ce am discutat acasă. 

Când zic că ne vedem propriile limitări nu înseamnă că-i ceva în neregulă cu noi ca și adulți. Dar, dacă ne raportăm la contextul românesc înainte de 1989, era de-a dreptul imposibil să știi ceva despre sex pe șleau. Însă, în același timp, trebuie să conștientizezi că, de fapt, tu îți echipezi copilul pentru a explora mai departe viața sexuală, că-i pui bazele pentru a explora în mod sănătos viața sexuală mai târziu, și-atunci trebuie să fii foarte atent la felul în care exprimi asta. Nu înseamnă că trebuie să mă dau mai tare peste cap decât trebuie, ci mai degrabă să am puterea și prezența să vorbesc despre lucruri în cuvintele date. 

Ce poate să facă părintele să se obișnuiască cu penis, vulvă, vagin?
O carte pe care o recomand părinților e Ce le spunem copiilor și adolescenților despre sex, de Meg Hickling, unde e un pasaj care de fiecare dată în vine în minte și mă distrează. Ea le recomandă părinților să dea drumul foarte tare aspiratorului prin casă și să repete de foarte multe ori în timp ce aspiră: penis, vagin și vulvă. Să se audă ei pe ei că pot să spună lucrurile acestea, pentru a putea să vorbească mai departe cu aceste cuvinte cu copiii lor.

Le-ai spus „limitări”. Raportat la părinții din România, mi se pare o jenă din partea lor. Ei nu vor să vorbească așa, crezând că dacă nu vorbesc despre o situație, ea nu există. 
Exact. Și asta e o limitare. Limită nu înseamnă că nu mă duce capul sau că nu sunt capabil să vorbesc despre asta. Limitare înseamnă orice mă oprește de fapt să mă conectez cu cine sunt eu ca ființă umană, iar eu ca ființă umană sunt și ființă sexuală. Iar sexualitatea până acum mai degrabă n-a fost exprimată. 

Poți urmări Pătratul Roșu și pe Instagram, Spotify, Apple Podcasts și Youtube.