Am vorbit cu Gen Z români despre muzică și ce-au zis îți cam spulberă prejudecățile

Mai mulți tineri de-o vârstă cu YouTube au povestit în noul sezon al Arhivei de Sunet – un serial de podcasturi audio care analizează relația dintre muzică și societate – despre cum văd ei lumea prin filtrul muzicii. Au între 16 și 18 ani și au vorbit deschis, de multe ori cu o maturitate pe care nu o asociezi neapărat cu vârsta lor, despre problemele cu părinții și presiunea din școală, despre prietenie și iubire. 

Desigur, s-a vorbit și despre trap, cu atât mai mult cu cât debutul sezonului „Arhiva Zet” a coincis cu explozia cazului Gheboasă de la Untold și indignarea morală legată de versurile și gesturile trapperului din Șerpărie. 

Unii dintre adolescenții pe care îi vei auzi în episoade au făcut un top 3 personal din muzica românească – cu greu, pentru că în căștile lor sună mai mult cea nord-americană.

O să observi și că în topuri s-a strecurat destul de multă „muzică clasică”, umbrela sub care un membru al Generației Z pune muzicile trecutului recent, de la Dan Spătaru la O-Zone. Alții au povestit pur și simplu despre rolul muzicii în viața lor. Iată câteva fragmente din conversații, la pachet cu primele cinci episoade.

Generația mea vede muzica trap ca un fel de știre. O vedem ca un fel de realitate, că trăim printre versurile acelea, dar restul nu știu asta și o consideră rea. Ei nu înțeleg ce se întamplă cu generația noastră și nu neapărat că le e frică de noi, ci le e frică să nu devenim ce aud ei în versuri. Ei aud numai partea rea în versurile din muzica trap. Când vine vorba de o problemă în generația noastră, generațiile mai mari se gândesc cum ar rezolva-o ei, cu ochii lor. Nu privesc și obiectiv situația și în niciun caz cu ochii noștri. 

Le e teamă ca noi să nu ajungem ca în acele versuri, chiar dacă toți am fost acolo cândva. Sunt artiști care chiar fac faptele pe care le spun în piese, sunt unii care le-au făcut la un moment dat și nu le mai fac neapărat și acum, dar mostly mi se pare că sunt personaje. Mulți povestesc ori ce au auzit de la un prieten, ori ce li se pare lor că ar suna a poveste reală sau ce li se pare că ar da bine. 

În general, ascult muzică românească veche. Nu-mi place cea nouă. Îmi plac foarte mult rockul, metalul, folkul. Sentimentele erau transpuse altfel atunci decât sunt acum, în alt limbaj. Melodiile sunt mult mai emoționante, iar felul în care se scriau și compuneau și produceau era foarte diferit de cel de acum și îmi place mult mai mult. Părinții mei ascultă doar muzică românească, dar nu pot să zic că de la ei a plecat ceea ce ascult, mai mult de la mine. Am căutat, m-am informat și mi-a plăcut. 

Două dintre melodiile pe care le-am ales pentru top au fost compuse în comunism și cred că asta le-a influențat. Dacă nu erau scrise atunci, ar fi sunat altcumva sau poate că nu ar fi fost scrise deloc. Artiștii erau obligați să scrie într-un anumit fel, într-un anumit limbaj, din cauza regimului, și mi se pare că rezonează cu ce simt eu. Limbajul în care se scrie acum e mult mai libertin și asta e okay, doar că mie nu-mi prea plac înjurăturile din melodii. Prefer muzica de atunci pentru că e mai poetică, mai visătoare.

Ascult cel mai mult muzică veche americană, din anii ‘60-‘70. Muzică country. A apărut ca o lumină într-unul dintre cele mai joase momente pe care le-am avut până acum, când au divorțat părinții mei și eram mai mic. Am încercat cu terapie, n-a ajutat, dar m-au ajutat muzica și jocurile video. Stăteam în pat și ascultam, cu ochii în tavan, și simțeam cum mă lovea mesajul: mi-am dat seama că o să fie mai rău doar până când o să fie din nou bine. 

Multe melodii îți exprimă cum era viața înainte, cât era de grea. Uitându-te acum la cât e de ușoară față de atunci, parcă îți vine să te înveselești. N-o mai duci așa de rău cum o duceau alții înainte. Muzica e ca un ajutor ca să sari un hop. 

Eu ascult muzică din clasa a doua. Îmi plăcea foarte mult să mă joc Agar.io, care nu are niciun sunet. Voiam să am muzică în urechi și ascultam Michael Jackson în timp ce mă jucam. Apoi îmi plăcea un alt joc și ascultam melodii de la altcineva. După aia am început s-o dau în nightcore, cu animeuri și din astea, apoi am ajuns la rock. 

Părinții mei, adică mama și prietenul ei, au început să se certe destul de rău și am început să ascult din ce în ce mai multă muzică. Asta m-a ajutat să trec peste certurile lor. Mama mă întreba dacă-i aud și eu îi ziceam că nu, pentru că desenam și ascultam muzică. Nu mă mai interesa ce se întâmpla acolo.

Când ascult ceva, uneori îmi bag piciorul în versuri și sunt numai pe instrument, alteori apreciez mai mult versurile. Sunt artiști care se descurcă fantastic cu ambele și asta îmi place foarte mult. O piesă nu trebuie să aibă neapărat un mesaj, depinde de stare. 

Uneori, ascult muzică pentru a amplifica tristețea, alteori ca să nu mai fiu așa de trist. Când simt nevoia să-mi bubuie urechile, ascult hyperpop sau EDM, unde chiar nu contează versurile, pentru că n-au nicio semnificație. Alteori, vreau să intru într-o lume de care simt că nu aparțin. Așa fac cu trapul, de exemplu: e un fel de glimpse în lumea aia de zdrențe, droguri și party-uri, care nu mă reprezintă, dar acolo evadez uneori.

Eu sunt o certified lover girl și aproape toate melodiile pe care le-am ales au legătură cu iubirea și cu relația mea. Sunt puțin mai underrated, nu cred că e foarte multă lume care le știe. Una dintre ele este „Și ne-am iubit” de la Sega. Eu și prietenul meu ne știm de vreo doi ani, iar relația cu el m-a ajutat foarte mult, pentru că familia mea nu a fost lângă mine în mare parte din viața mea. 

Acum jumătate de an, am avut o perioadă foarte nasoală cu el. După ce ne-am certat, am început să ascult genul lui preferat de muzică, rapul românesc, iar melodia asta mi s-a părut frumos structurată. 

Sega vorbea foarte frumos despre fosta lui iubire, spre deosebire de cum vorbesc băieții din ziua de azi despre fostele lor sau despre fete în general. E un vers care spune: „Am suferit atât de mult, dar măcar tu să fi bine”. Cred că multă lume nu mai pune azi atât de mult preț pe loialitate și mai ales pe loialitatea de după relație. Că vorbeam mai devreme și de trap, foarte mulți știu doar să jignească femeile. 

După ce că și-au dedicat o perioadă din viața lor unei fete, după aia, dintr-odată, gata, sunt niște zdrențe. Mi se pare foarte greșit. Eu am fost crescută de bunica mea, cu gândirea aia mai de demult și pun foarte mult preț pe iubire. Îmi place să respect oamenii din jur. 

Prima piesă pe care am ales-o e „Soare cu dinți”, de la Robin and The Backstabbers. Îmi aduce foarte tare aminte de cea mai bună prietenă a mea; cred că e singurul om căruia pot să-i zic constant ce simt, să mă dezbrac emoțional. Cu ea am ascultat-o foarte mult. Cealaltă piesă e „Two” de la The Motans, pentru că mereu ajung să aștept cei mai nepotriviți oameni în locuri unde nu-s șanse să apară. Apoi „Alungă tăcerea”, varianta acustică, de la Vița de Vie, pentru că eu dau overshare, vorbesc exagerat de mult, sunt foarte mult și uneori nici măcar nu știu de ce fac chestia asta. 

O fac și într-un mod inconștient și mi-ar plăcea ca atunci când sunt cu oameni cu care pot să fiu tăcut și să mă simt safe fiind tăcut, să nu am nici cel mai mic impuls de a da overshare, că simt că înțelegerea e la baza situației, că oamenii ăia, când văd că e ceva prea mult la mine sau că sunt prea mult sau că mă consider eu a fi prea mult, mă încurajează să fiu și mai mult decât sunt deja. Să nu le fie frică de haosul meu, să poată îmbrățișa partea asta, să nu mă judece, să nu se mai râdă de mine, pentru că în ultima perioadă până și oamenii de la care nu mă așteptam vreodată au început să râdă de mine în public.

Asta mi-a mai tăiat din avânt și m-a făcut să mai am și momentele astea de tăcere, care, sincer, nu știu cât de benefice mi-au fost. Mie îmi place să fiu the clown of the group, doar că sunt și situații în care aș vrea puțină compasiune.

Unii mă văd doar ca fiind a silly little fairy care e aici doar pentru entertainment, not an actual human being with emotions. Nu știu nici eu cum să mă iau în serios și atunci aș avea nevoie, măcar din când în când, să vină cineva din afară și să mă tragă de mânecă la modul „Bă, uite, chestia asta e cât se poate de validă, ar trebui să o iei mai în serios”.

„Arhiva Zet” a ajuns până acum la cinci episoade din cele zece anunțate într-un proiect finanțat de Primăria Timișoarei prin Centrul de Proiecte.