Filmul ăsta îți arată de ce fascinația românilor pentru Arsenie Boca n-o să moară niciodată

Mănăstiri, magazine de cartier, restaurante cu mici, taxiuri, emisiuni TV sau site-uri de nutriție și sfaturi medicale – imaginea lui Arsenie Boca, cu ochii lui albaștri, despre care admiratorii spuneau că „nu aveau spate”, e peste tot. Dar cine e cu adevărat călugărul a cărui popularitate a crescut și mai mult după moarte, până aproape de a fi canonizat?

Acum vreo nouă ani, Arsenie și-a făcut apariția chiar și în discuțiile pe care le aveam cu prieteni din bula artistică. Câțiva dintre ei au decis să pună capăt adicției de droguri și alcool injectându-și doze mari de religie, credință și medicină naturistă. Cunoștințele New Age lăsate în urmă de Arsenie Boca au venit la fix – un cocktail de creștinism, ocultism, yoga și experimente psihologice, frumos ambalate și oferite spre vânzare pe rafturile internetului.

Arsenie a continuat să apară și în discuțiile pe care le aveam cu părinții și bunicii mei, chiar și cu necunoscuți. M-am întrebat mereu cum poate un singur personaj să fie o sursă de interes pentru niște persoane care se raportează atât de diferit la credință și nu au foarte multe lucruri în comun. 

Cu cât te scufunzi în detaliile vieții lui Arsenie Boca pe care le găsești în publicații, cărți, mărturii, dosare ale Securității, cu atât el devine un mister mai mare. Acesta e reprezentat ca un martir al comunismului, închis și urmărit apoi de Securitate pentru că ar fi sprijinit Mișcarea Legionară, un om aspru și impunător ca duhovnic, dar și ca un hipster în viața de civil, glumeț și seducător, care recurgea din când în când la giumbușlucuri magice. 

După cum menționează Tatiana Niculescu Bran în biografia „Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca”, acesta ar fi putut, ca fachirii indieni, să intre într-o stare de catalepsie, adică să-și înțepenească brusc mușchii și să-și blocheze temporar anumite funcții cerebrale: „Un martor ocular povesteşte cum l-a văzut lăsându-se uşor pe spate, capătând o paloare ca de mort şi tremurând: «Am crezut că a leşinat. (...) A stat aşa o vreme, nemişcat, tremurând, după care a surâs dintr-odată şi a zis: Nu e cazul. Am avut puţină treabă.» ”

În același timp, Arsenie Boca e o marcă înregistrată, una care face grămezi de bani din vânzarea de obiecte de cult cu imaginea fostului stareț. Asta a generat și un scandal de proporții între Biserica Ortodoxă Română și o firmă mică din Arad care a cumpărat drepturile de imagine pe teritoriul României. 

Mărturiile populare spun că, înainte de moartea lui, în 1989, le-a promis credincioșilor că „de dincolo de moarte vă voi ajuta și mai mult.” Într-adevăr, el continuă să reprezinte nevoia românilor de credință și optimism. Mii de oameni pornesc în pelerinaje pe urmele „Sfântului Ardealului”, pentru a găsi îndrumare și răspunsuri la probleme personale. Pentru mulți, acestea sunt și un pretext de socializare, un eveniment unde persoane de diverse vârste și clase sociale se întâlnesc cu un scop comun – nevoia de sacru și miracol. 

Deși a vrut inițial să documenteze aceste pelerinaje, regizorul Alexandru Solomon a sfârșit prin a pune la cale propriul pelerinaj, pe care poți să-l vezi în filmul Arsenie. Viața de apoi, care va fi proiectat vineri, 16 iunie, în avanpremieră națională la TIFF. 

Împreună cu 20 de pelerini, aleși în urma unui casting, acesta a făcut un reenactment al miracolelor atribuite lui Arsenie Boca. Apoi le dezbat, în încercarea de a înțelege ce stă la baza relației pe care aceștia o au cu credința și ce impact ar putea avea o astfel de relaționare asupra întregii societăți.

Înaintea primei proiecții din România a filmului, m-am întâlnit cu Alexandru Solomon pentru a afla mai multe despre acest proiect cinematografic atipic.

VICE: De unde nevoia ta de a explora fascinația românilor pentru Arsenie Boca?
Alexandru Solomon: Un motiv ar fi că biserica influențează foarte mult societatea noastră. O relație nesănătoasă care nu e deloc nouă, dar care acum s-a întărit și constituie, după părerea mea, un derapaj spre valorile care țin de irațional. Mi se pare periculoasă combinația dintre o nevoie personală legitimă și folosirea ei în scopuri politice.

Cred că trebuie să reflectăm mai mult la fenomenul ăsta și să ne dăm seama că în România de acum au loc dezbateri asemănătoare cu cele din anii ‘30. Ce a urmat atunci nu a fost deloc okay și probabil vom vedea urmările acestei înclinații către credință și naționalism la alegerile de anul viitor. 

Credința în sine nu e o problemă. Ce e îngrijorător e că oamenii o transformă în norme social-politice care ne condiționează pe toți. Mă refer, de exemplu, la modul în care se face educație religioasă în școli sau la medicii care refuză să facă avort.

În documentar mergi cu un grup de oameni într-un pelerinaj pe urmele lui Arsenie. Cum ai ales persoanele cu care ai lucrat?
Înainte să lucrez cu ei, am mers trei ani în pelerinaje obișnuite cu diverse grupuri. Inițial așa voiam să fac filmul: să mă sui într-un autocar cu oameni care merg în căutarea lui Arsenie Boca. Am filmat toate aceste pelerinaje, doar că ele durau doar două-trei zile, iar timpul ăsta nu suficient pentru a forma o conexiune. Oamenii se schimbau de la un pelerinaj la altul, nu am reușit să aprofundez relațiile. 

Așa m-am hotărât să recurg la soluția asta, să fac propriul pelerinaj. Am apelat la o agenție de casting și le-am spus că sunt în căutare de persoane care fac figurație în filme sau apar în emisiuni TV și care merg în pelerinaje sau știu lucruri despre Arsenie Boca, eventual fani ai acestuia. Am avut trei sesiuni de întâlniri, după care am ales 20 de persoane de vârste și personalități diferite. 

Pe parcursul filmărilor m-am apropiat de persoanele cu care am lucrat și cu mulți dintre ei am rămas prieten după finalizarea proiectului. Lucrul care mă bucură cel mai mult este că le-a plăcut filmul și s-au regăsit în el. 

Am apreciat că nu le-ai ironizat manifestarea credinței.
Da, cred că ăsta era un pericol destul de mare, un fel de superficialitate de a aborda subiectul, și am încercat să evit asta cu orice preț. Nu ăsta era scopul, pe mine m-a interesat să înțeleg care sunt mecanismele fascinației pentru Arsenie Boca, dar și a acestei nevoi de credință.  

Ai făcut și câteva interviuri personale cu unii dintre cei cu care ai lucrat, pe care le numești confesionale. Ce ai aflat despre felul în care au apelat ei la credință?
A fost interesant să descopăr că, deși sunt diferențe mari de vârstă între ei, credința lor e legată de niște suferințe personale mai mici sau mai mari. 

Tu te declari ateu. Cum ai fost primit în grupul pe care l-ai format?
Am încercat să-mi arăt clar poziția de la bun început. Dacă vii cu sinceritate spre ei și nu ai nimic de ascuns, oamenii te acceptă așa cum ești. Își păstrează totuși speranța că și tu, la un moment dat, îl vei găsi pe Dumnezeu. Însă pentru mine e cam târziu, îmi lipsește acest organ. 

Arsenie Boca e o figură dandy, un fel de hipster din zilele noastre. Cum crezi că a ajuns o figură reprezentativă pentru biserică să aibă un succes atât de mare?
Asta am încercat să aduc în discuție în film. Arsenie era un personaj înaintea timpului lui. În lucrul cu oamenii, a făcut acest mix între abordări orientale, antropozofie și un new age-ism de anii ‘40 – ‘50. Acest cocktail fermecător de informații are și azi un impact foarte mare pentru o bună parte din oameni, în redescoperirea lor personală și în grija pentru sănătate. 

În comunitățile în care lucra, Arsenie Boca avea o mare preocupare pentru sănătate. Vorbea despre sănătatea sexuală cu femeile din mediile rurale, unde igiena și controlul sănătății era rudimentar. Lucrul ăsta e aur pentru vindecarea fricilor de bază cu care se confruntă oamenii acum, frica de boală și de moarte. Este actuală și reflecția lui asupra lumii contemporane, care își pierde sufletul în fața tehnologiei, pe care o regăsim în frescele pe care le-a pictat la Biserica Drăgănescu. Sunt niște rețete pe care el le-a intuit acum 60 de ani și care sunt foarte valide pentru stilul de viață al omului contemporan. 

Putem vorbi aici și de intuiția pe care a avut-o în crearea propriei imagini. Există un set de fotografii din anii ‘40 de la Sâmbăta în care el pozează în fața unor instalații peisagistice de care s-a folosit în mod cert ca să își vândă imaginea. 

Crezi că persoanele cu care ai lucrat în film sunt conștiente de felul în care Arsenie și-a creat imaginea?
În film, am încercat să pun subiectul ăsta pe masă, însă personalitățile care au ecou în secolul XI își creează imaginea într-un mod narcisist. E un lucru acceptat și chiar încurajat acum. 

Lucrezi acum la un scurtmetraj care-l are ca subiect tot pe Arsenie Boca. Ce poți să-mi spui despre asta?
E despre un episod real din viața lui Arsenie Boca după ce a fost exclus din mânăstire și era urmărit – o excursie la munte care a fost documentată de Securitate. În film, un personaj care face film documentar, ca mine, merge să se întâlnească cu un fost ofițer pe care îl bănuiește că ar fi cel care l-a urmărit pe Arsenie Boca în acea excursie. Regizorul îl filmează pe ascuns, așa cum ofițerul l-a urmărit din umbră pe Arsenie cu 60 de ani în urmă. 

Ce discuții ai vrea să deschidă filmul tău?
Faptul că Arsenie Boca e un simbol românesc care reflectă niște perturbări la nivel global. Cred că iluminismul e pe cale să se încheie acum – cam atât am avut de-a face cu înțelegerea rațională a lumii. Știința și-a pierdut mult din notorietate, iar pandemia a accelerat asta. Aș vrea ca lumea să se întrebe „de ce credința mea e instrumentalizată politic?”

Arsenie. Viața de apoi va intra în cinematografe din 1 septembrie. Programul complet al TIFF îl găsești aici.