Anna, refugiată din Ucraina, mi-a arătat Bucureștiul ei și mi-a zis de ce nu l-ar ucide pe Putin

Anna se forțează să-și controleze respirația. Doar așa poate face față întunericului care o învăluie. E singură undeva prin Delta Dunării. Șoferul autocarului care a adus-o până aici o întreabă dacă e sigură că vrea să coboare într-o noapte înghețată de martie în mijlocul pustietății. Anna are speranță că va fi bine și prea puțin din altceva, așa că nu poate zice decât „da”.

Îi ies aburi pe nas și gură. Își privește pisica aproape paralizată de frică și înghețată de frig. E singură. Dar, cel puțin fizic, e întreagă și în siguranță. Iar Mîșa, pisica, are nevoie de ea.

Până în ziua în care Putin a decis că Donbas și Luhansk sunt teritorii independente, Anna nu a crezut în invazia Rusiei. Era cea mai flower power prezență din grupul ei de prieteni și la ani-lumină de nepoata ei care și-a lipit geamurile cu scotch încă din ianuarie. Anna, în schimb, a împachetat un bagaj abia după primele bombardamente care au lovit Odesa. Pisică, creioane de desenat, carnețelul de schițe, inelul de la bunica, un lanț, o pereche de cercei, o pereche de pantaloni, câteva bluze, ceva lenjerie intimă, periuța de dinți și două albume foto.

Anna coboară din autocar cu inima strânsă. Nu știe exact ce urmează să se întâmple. Într-o zi a postat pe Instagram că vrea să iasă din țară, iar o fostă colegă din școala primară, cu care nu mai vorbise de ani buni, i-a scris că o poate ajuta. Colega lucrează pentru o companie de gaming care are sedii în Ucraina și în România și n-a ezitat o secundă. A coordonat o rețea de oameni din ambele țări, care nu se cunosc între ei, ca să ajute o fată pe care nu au cunoscut-o niciodată.

În mijlocul câmpului, Annei i se așază lent ideea că de azi, 4 martie 2022, e refugiată. 

E ora opt seara când ajunge la vama Orlakova–Isaccea. În fața ei e coadă, așa că așteaptă, în frig, fără apă, mâncare sau un ceai cald și speră că Mîșa are încă resurse să se încălzească. N-aude o boabă de ucraineană sau rusă, doar români în jur, ceea ce-i adâncește senzația de izolare. 

Vântul biciuitor de la graniță și de pe bac, reflectoarele orbitoare de la Isaccea combinate cu lipsa mâncării, oboseala, stresul și frigul, care i s-a strecurat până în cea mai strâmtă încheietură dintre coaste, o fac să explodeze. După patru ore de stat în frig se vede din afară și își zice deznădăjduită: „I am a fucking refugee”. O voluntară româncă îi spune: „ești în siguranță, o să avem grijă de tine”. Anna e pe pilot automat și alinarea e ca aerul. Se prăbușește în brațele fetei și plânge.

Anna are 33 de ani și e născută în Luhansk, un oraș din estul Ucrainei aflat în regiunea Donbas. În cifre, ea e unul dintre cei aproape patru milioane de refugiați care au fugit din Ucraina, una dintre cele peste 527 de mii de persoane care au trecut granița în România și una din cele peste 80 de mii care au rămas în țara noastră. Însă pentru ea cuvântul refugiat înseamnă singurătate.

În dimineața în care ne întâlnim se chinuie de câteva ori să deschidă ușa noului bloc în care locuiește. Încă se obișnuiește cu orașul, dar mai ales cu ideea că nu știe ce o așteaptă mâine. Acum stabilitatea înseamnă suspendare. Îi dau aparatul meu și îi spun să fotografieze orice-i atrage atenția cât ne plimbăm prin București. Nu facem nici 50 de metri și se oprește în fața unei case în stil francez și face prima poză. 

„Pe străzile astea mă simt ca-n Ucraina”, îmi spune în timp ce ocolim mașinile parcate pe trotuar. „Dacă n-am vorbi altă limbă aș zice că sunt tot acasă. Mâncarea e foarte similară. Și voi aveți semințe de floarea soarelui și smântână”, zice și râde. Înainte de apartamentul care o adăpostește acum, stătea în zona Tineretului, iar când ieșea pe bulevardul Dimitrie Cantemir avea impresia că e în Kyiv. Aici, în cartierul armenesc, se simte-n Odesa.

Deși a studiat literatura engleză în facultate și pentru câțiva ani a lucrat ca profesoară de engleză la clasele primare, îi e ciudat să vorbească în limba asta. „N-am vorbit-o cu nimeni care să nu știe ucraineană sau rusă.” Se scuză uneori când cuvintele nu-i ies pe gură cu aceeași rapiditate cu care-i vin în minte. 

Durerea și pierderea nu i se văd pe față, ochii ei sunt luminoși, curioși de orașul ăsta nou în care oamenii au primit-o în casele lor și i-au dat și un laptop pe care să lucreze. Și-a vopsit părul în culorile focului cu câteva zile înainte să înceapă războiul. Încă n-a găsit persoana care s-o vopsească și culorile își cam pierd din intensitate. E ceea ce-și dorește și de la conflict.

Jurnalista și scriitoarea americană Joan Didion scria în „Anul gândirii magice” că după moartea soțului ei putea citi pe fețele oamenilor din jur dacă au pierdut de curând pe cineva, le recunoștea vulnerabilitatea din privire și îi percepea aproape goi. 

O întreb dacă zilele astea a observat asemănări sau indicii revelatoare pe fețele ucrainenilor. „Îmi aduc aminte că în primele zile de război mă plimbam să retrag niște bani sau să fac niște cumpărături și oamenii pe care-i vedeam pe străzi erau ca o familie de furnici. Știi că toate furnicile sunt conectate. Ei, am simțit că suntem toți conectați, că toți ne gândim la același lucru cu aceleași emoții, trăim aceeași frică.” 

Bunica Annei era rusoaică, bunicul belarus, iar tatăl se trage din evrei din țările baltice. „N-am sânge ucrainean, dar am fost născută acolo și mă simt sută la sută ucraineană”. Războiul a atins fiecare generație a familiei sale. Străbunicul său a luptat în Primul Război Mondial, iar bunicul a fost medic în Al Doilea Război Mondial. Bunicii ei au fost evrei, strămutați, iar bunica ei a murit în 2014, la ocuparea Luhanskului. „Mă bucur că nu l-a mai văzut și pe ăsta.” 

Deși e născută în Luhansk, spune că nu și-a iubit niciodată orașul și nici n-o să-l poată iubi vreodată. Nu a avut o copilărie ușoară, iar relația cu mama ei a fost complicată – Anna e o bisexuală progresistă, în timp ce mama ei e conservatoare pro-rusă. Iubirea de mamă i-a oferit-o bunicii, iar când aceasta a murit i-a lăsat moștenire o cutie plină cu bijuterii de care Anna era fascinată, însă mama ei vedea lumea cu alți ochi și a amanetat bijuteriile. Banii au devenit mită pentru ca fiica ei să primească un loc de muncă. Anna nu și-a iertat mama că a vândut amintirea bunicii ca să-i facă rost de un serviciu pe care nu și l-a dorit. 

Deși se simte vinovată că crede asta, spune că războiul din 2014 i-a îmbunătățit viața. Atunci a fugit cu soțul ei pentru câteva săptămâni la Odesa, convinsă că-n două săptămâni ostilitățile vor înceta, dar lucrurile n-au mers așa. Soțul i-a cerut divorțul, iar războiul s-a extins. Din Odesa a mers în Belarus, unde a stat o lună la o fostă elevă de-ale ei, apoi s-a întors în Donetsk, la locuința părintească a fostului soț. După încă 30 de zile petrecute alături de fosta ei familie și-a găsit un loc al ei, iar de-a lungul anului petrecut acolo a renunțat la predat, fiindcă leafa era prea mică, iar la sugestia unor cunoscuți a devenit retoucher (editor vizual) și s-a refăcut în singurătate, cu desene animate din copilărie.

„Îmi amintesc de povestea dintre Uranus și Neptun din Sailor Moon. Serialul ăsta mi-a construit personalitatea în anii de adolescență și mi se pare în continuare foarte actual. E un serial feminist, care vorbește despre drepturile omului.” Spune că în 2014 era confuză, pentru că la știri dădea peste perspective total diferite – una spuneau canalele rusești, alta cele ucrainene. „Acum e clar ce s-a întâmplat. Atunci nu știam cine trage în noi.” Deși avea 24 de ani, nu era atentă la viața politică din societatea ei. În ultimii opt ani s-a tot întrebat cine e responsabil. Răspunsul a picat din cer la final de februarie.

În 2015, niște prieteni din Odesa au invitat-o să stea cu ei, pentru că aveau o cameră în plus. De atunci viața ei a început să prindă alt contur. A învățat să iubească din nou și și-a găsit orașul care-i insuflă viață. 

Acum are senzația dubioasă că trăiește un déjà vu. Iubita ei de șapte ani s-a despărțit de ea la două zile de la invazie, ca fostul. Zice că dacă n-ar fi fost conflictul poate ar fi suferit mai mult din dragoste, dar așa are alte griji. „O prietenă mi-a zis că relațiile mele durează de la război la război.” Râde sarcastic și spune că umorul deprins în Odesa e ce are nevoie acum.  

„Mă simt vinovată când mă gândesc că războiul din 2014 mi-a îmbunătățit viața”, zice cât ne îndreptăm spre piața Rosetti pe care o pronunță Rozetti. „Oh, ce clădire frumoasă” și mai face încă o poză în timp ce-mi spune că în Odesa clădirile noi sunt construite să respecte linia și arhitectura celor vechi. Se oprește să se uite la hartă și ne ghidează în această plimbare prin București, orașul în care se simte ca în Odesa, ba ca în Kyiv, iar pe alocuri chiar în Lviv.

În timp ce o luăm spre Universitate, Anna îmi spune că invazia de acum opt ani, din estul Ucrainei, nu a pregătit-o în vreun fel pentru ce trăiește astăzi. Ba chiar îi e mai greu, pentru că acum locuia într-un oraș pe care-l simțea, primul din viața ei în care a înțeles ce înseamnă să iubești locul în care trăiești și singurul în care și-a cumpărat casa ei. „Am muncit foarte mult să am casa mea, iar în ultimii șapte ani am trăit o viață superbă. Apartamentul meu e micuț, dar îl iubesc, e al meu. Iar acum a trebuit să renunț la el. Încerc să nu-mi fie dor.” Luhansk nu i-a oferit nimic special, așa că nu s-a atașat de el, dar Odesa e orașul pentru care vrea să se întoarcă. 

„Acum câțiva ani am cunoscut o persoană din Odesa care mi-a zis că-și iubește orașul, iar pentru mine, la momentul ăla, cât încă locuiam în Luhansk, era greu să înțeleg cum poți să-ți iubești orașul. E imposibil. Poți iubi Paris, Londra, dar ce e bun la orașul în care te-ai născut? Apoi am ajuns în Odesa și am înțeles. E ceva în aer. Are arhitectură superbă și e un oraș special datorită legendelor, a atmosferei. E considerat capitala umorului și oamenii sunt amuzanți. Nu e ceva genetic, dar te molipsește. De când trăiesc acolo și eu încerc să fiu mai amuzantă.

Istoric a fost și un oraș în care trăiau mulți evrei, iar eu sunt pe jumătate evreică, poate mă cheamă rădăcinile. E și un dialect anume, o limbă amestecată cu ebraica, nu e ceva ce folosim uzual, dar sunt particularitățile limbajului vorbit de oamenii în vârstă și pe care-l vedem în filme. E o și o bucătărie aparte, o combinație între mâncare moldovenească, evreiască, ucraineană”, povestește cu poftă în glas. 

Ne oprim în fața Teatrului Național și privim un afiș pe care mai multe persoane au scris mesaje împotriva războiului. Cineva chiar le-a numit „operațiuni speciale de artă” cu trimitere la limbajul fascist folosit de Kremlin. „Îmi place asta” și fotografiază cuvântul „rușine” scris în culorile Ucrainei. Când ne întoarcem către Universitate se bucură că recunoaște unde suntem și intră rapid în pasaj. „Hai să mergem acolo, vreau să întreb dacă n-au o pereche de pantaloni pentru că am venit doar cu ăștia de pe mine.” Intrăm într-o încăpere din pasaj unde trei oameni se luptă cu plase și cutii pline de haine, unele vechi și ponosite, altele purtabile și demne, și rafturi de produse de igienă personală.

„Le-am sortat și noi cum am putut”, se scuză omul binevoitor, dar distant și stânjenit. „I am looking for something to wear around the house”, zice Anna. Își caută pantalonii de casă cu atenția musafirului sfiit. Se uită la o pereche ponosită, cu siguranță trecută prin destule episoade de curățenie și gătit, ciupită în genunchi de ghearele unui animal domesticit și, deși îi place materialul elastic și confortabil, spune că-i sunt mari.

„Do you need pijamas?”, revine bărbatul. „Yeah! Thank you so much!” Pijamalele sunt, de fapt, un halat de baie, pe care Anna-l acceptă chiar și așa 

După mai bine de cinci minute în care caută pantaloni purtați și donați, o angajată o întreabă dacă vrea să facă o poză cu ei. Anna acceptă cu stânjeneală și disconfort. Cineva zice „Slava Ukraini!, iar un altul îi îndeamnă să arate semnul păcii la cameră. Poza e gata, iar ei ar mai vrea să-i zică chestii Annei, dar ea le mulțumește rapid și se întoarce către ieșire.

Cât trecem pe lângă Universitate spune că nu înțelege de ce atâtea clădiri superbe din centru sunt goale, dar e distrasă ușor de o tarabă unde o doamnă vinde bluze, ii și bijuterii. „Asta îmi încălzește inima, vânzarea stradală”, spune ea. „Simți că ai putea avea un început aici sau e ca o pauză?”, încerc eu să aflu.

Face iar o poză. 

Când îi pun o întrebare mai delicată se retrage și caută un cadru. După ce fotografiază un grafitti se întoarce și spune că au fost și persoane de aici care i-au zis că nu toți românii sunt de treabă, dar oamenii pe care i-a cunoscut până acum au fost foarte atenți cu ea. „Robert nu știa de existența mea până ce n-am ajuns aici”, zice ea cu referire la prima persoană care a ajutat-o să-și găsească o locuință în București. „Îi pasă de mine și sunt foarte recunoscătoare că am un loc unde să fiu.” Când vorbește despre el își amintește și de Gabriela, fata care a îmbrățișat-o când a trecut granița. Încă sunt în contact pe WhatsApp și mai povestesc una alta despre viețile lor. „În plus, doamne, numele românești sunt superbe! Gabriela, Loredana, Oana, cum să nu-ți placă?” 

În plimbare către Cișmigiu mărturisește că are zile în care se întreabă dacă nu cumva a făcut o greșeală că a plecat sau dacă a plecat prea repede. Spune că pe social media vede și ucraineni care se întorc. „Ai de ales între șansa de a fi ucis și cea de a fi fără casă și sărac. E o decizie grea. În special dacă mergi într-un loc unde nu ai pe nimeni.” Își amintește de povestea unei fete de 19 ani care a reușit să ajungă Germania, dar după primele două zile petrecute acolo a decis să se întoarcă acasă.

„În primele zile în România, am plâns tot timpul. Eram într-o stare foarte proastă. M-am simțit singură. În special când treceam granița, în mijlocul nopții, cu proiectoare extrem de puternice, cerul negru și cumva atunci eram singura ucraineancă care trecea, erau doar români în jurul meu. Eram sigură pe bac, cu pisica mea, era înfricoșător și frig. A fost o experiență grea.”

„Ce te-a ajutat?”, o întreb. Se refugiază iar în fotografie.

„Am observat că în București sunt o grămadă porumbei”, spune ea minunată când intrăm în parc. Scapă un „oh my god” entuziast când vede o doamnă care ține un porumbel pe mână în timp ce un altul i se așază pe umăr. „Și ei sunt ucraineni”, zice. „Pot să aud oamenii care vorbesc rusă și ucraineană din când în când, dar nu am niciodată curajul să mă apropii. Ce să le zic? Au ei familiile lor, nu au nevoie de altcineva cu care să vorbească”, îmi spune în șoaptă când trecem pe lângă mama care își înveselește fiica. Își face griji pentru fratele ei care e medic în Harkiv, dar se bucură că încă mai poate vorbi cu el. Abia ce și-a cumpărat și familia lui un apartament, care, deși are geamurile lipite cu scotch și găurite de gloanțe, încă stă în picioare. 

„Carnețelul de schițe cred că e printre puținele lucruri pe care le-am adus cu mine care nu era esențial pentru supraviețuire. Îmi aduce bucurie”, zice ea înainte să fotografieze podul mare din Cișmigiu pe care l-a și desenat în primele zile aici. 

„N-am copil, știi? Pentru că nu e siguranța unui mâine. Ce să fac cu banii mei, să-i economisesc sau să-i cheltuiesc că oricum se devalorizează rapid? Tocmai când mi-am cumpărat garsoniera, eram așezată și începusem să cumpăr mobilă și lucruri, am simțit că pot să mă așez, dar a început iar.”

Mai face o poză unei clădiri cu linii arhitecturale care-i atrag privirea și mă întreabă entuziasmată dacă putem intra într-un art shop. Nu-și satisface vreo nevoie de consum, ci una care să împământenească suspendarea. „Ca artistă, când intru într-un magazin ca ăsta, mă simt acasă. Aici e confortabil. Am o listă cu art shopurile din București pe Google Maps și vreau să le vizitez pe toate. Înțeleg limbajul din acest magazin.”

În timp ne încâlcim printre rafturi la care salivează, dar de la care se abține fiindcă își calculează foarte atent orice cheltuială, spune că o apasă vinovăția pentru că simte că ar trebui să facă mai mult. „Robert mă întreabă constant ce am nevoie, ce vreau, iar eu îi spun că am nevoie de tot, dar de nimic, știi?”, îmi spune ea. „Ce pot să cer dacă sunt în viață? Sunt aici, în siguranță, corpul e în siguranță, cu mintea e altă discuție, dar sunt oameni care trăiesc mult mai rău acum, care și-au pierdut rudele, familiile, pe cei pe care-i iubesc, locuințele, toate bunurile, poate chiar și viețile. Cine sunt eu să fiu compătimită?”

Încă din primele zile în România a găsit o rusoaică, pe un canal de Telegram. A fost pentru prima dată în viața ei când a apelat la terapie, pentru că avea constant atacuri de panică. „Sunt recunoscătoare că terapeuta a înțeles că ultima graniță a sănătății mele mintale este pisica mea. Mi-a dat aceste exerciții de joacă cu ea, să o ating, să o miros, să o desenez și m-a ajutat. Mîșa este casa și familia mea în acest moment, e tot ce am aici, acum.” Îi e straniu când pisica nu se strecoară în patul ei noaptea, dar înțelege că trebuie să se acomodeze în toate aceste spații noi și străine. 

Anna e genul de om cu care sigur aș fi vrut să intru în vorbă datorită energiei pe care o emană. Spune lucruri care în mine se lasă ca niște bolovani grei, apoi o văd cum deschide ușa unei cafenele în slow-motion în timp ce spune „bip, bip, bip” și râde. Ăsta zice că e spiritul care a crescut în ea de când e în Odesa. 

La câțiva pași de cafenea pozează etajele superioare ale unui bloc. Acolo stau niște artiști pe care i-a cunoscut recent și care i-au făcut seara mai bună pentru că au lăsat-o să-și bage nasul prin schițele lor. 

Clădirile în stil francez sau baroc de pe Calea Victoriei o bucură, față de cele în stil sovietic pentru care nu simte nimic. Îi amintesc de Luhansk, orașul din care se bucură că a plecat, cu sau fără război. „În Odesa mă voi întoarce. Nu aș vrea să mă mut în Europa, aș vrea să mă întorc acasă, să plătesc artiștii de acolo, să donez, să adăpostesc pe cineva, să fie totul gata și să putem reclădi.”

Din poveste în poveste își dă seama că îi e foame și mă întreabă dacă nu e vreun McDonald’s pe lângă noi. Avea unul aproape și de casa ei din Odesa unde mânca destul de des, așa că pentru ea e un loc cu comfort food. 

La coadă își scoate telefonul și calculează cât ar costa un Big Mac și un Latte. „E puțin mai scump ca-n Ucraina.” Nu vrea să mănânce în locurile care oferă mâncare gratuită refugiaților pentru că, de bine, de rău, mai are niște economii și încă are un flow cât de cât constant de comenzi, deși nu știe cât va dura asta, pentru că persoana care-i face legătura cu agenția care o comisionează e în Kyiv. 

Cât mâncăm povestim despre cum mamele noastre ne țineau departe de fast food, dar și cum nu am avut McDonald’s în orașele în care am crescut. Ea-l avea doar în Kyiv, eu doar în București. „Visam să mănânc un Happy Meal, dar nu puteam, iar când am fost în Kyiv cu mama și mi l-a cumpărat, jucăria a fost nasoală și am fost super dezamăgită. Prefer oricum jucăriile din ouăle Kinder.” O aprob. Cel puțin alea din ouăle vechi, de pe vremea când eram amândouă niște copile.

„Îmi place inelul tău”, îi spun cât ne mâncăm burgerii. Îmi povestește că i-a aparținut bunicii: „Amanetul nu a primit piatra asta, așa că e tot ce mi-a rămas din cutia ei de bijuterii”. Nu-i place inelul pe care stă piatra fiindcă e de la fostul soț, dar l-a luat cu ea pentru că e de aur și îl poate vinde. Însă la piatră nu va renunța. „Nu e prea valoroasă, e o piatră semiprețioasă, dar într-o zi o să fac un nou inel pentru ea, ca cel original.” Albumele foto cu familia ei au rămas în Luhansk, dar în fiecare zi speră să se întoarcă după ele.

Îmi povestește despre zvonurile care susțin că Putin nu vrea să bombardeze Odesa pentru că este un oraș cu o amintire puternică a imperiului țarist, pentru că a fost fondat de Ecaterina cea Mare, dar se scuză rapid. „Mă simt vinovată și că gândesc asta.” Același sentiment de vinovăție pe care-l simte pentru că poate, își zice, a plecat prea repede. 

Poate ar fi putut lucra de acasă și în Odesa. „Așa, n-aș fi deranjat toți oamenii ăștia care mă ajută, dar nu știam asta. Gândul ăsta mă chinuie tot timpul. Ar fi trebuit să plec? Ar fi trebuit să stau?” O mai liniștește că oamenii care o ajută aici îi mai iau din confuzia în care se adâncește când e singură. Vede cum oamenii învață să-și vadă de viață și acolo – până și fosta ei, care era chef, s-a reapucat de gătit și livrat sushi. 

Are o prietenă care e asistentă medicală în armată, alta care luptă în rezistență, alta care e în armată. „O mulțime de fete sunt pe front”, zice. O întreb dacă simte că ar vrea să fie cu ele. „Simt și ură și furie, dar nu pot răni pe cineva. Dacă Putin ar fi aici și aș avea un pistol, nu l-aș putea lovi sau omorî. Ucid doar insecte, ăsta e nivelul de violență pe care o pot suporta.” Are o prietenă care postează în fiecare zi din Harkiv despre cum încearcă să ajute oamenii de acolo sau cum se bucură fiindcă au schimbat locațiile și nu mai sunt în locurile în care cad bombele. „E foarte optimistă și mă face să râd. Arată mașina ei pe Instagram și zice: «uite nu mai avem bara din față» și râde. Asta e atitudinea pe care o vreau, de care am nevoie.” 

Zice că pe lângă Zelenski sunt o mulțime de oameni și influenceri online care încearcă să le țină moralul ridicat. Râde și zice: „Există o glumă în comunitatea LGBTQI: «Am zis că sunt lesbiană, dar Zelenski...».” A votat cu el și a avut momente în care și-a chestionat alegerea. El a rămas însă în țară, alături de cetățeni, și asta a făcut-o să-l respecte. „Mă gândesc doar la ceilalți președinți pe care i-am avut, ar fi plecat de la prima bombă.”

Încrederea și reziliența ei vin și de la mulțimea de oameni cu care ține legătura. „În Ucraina, să-ntrebi «cum ești?» e ca și cum ai spune «te iubesc». Sunt conectată cu toți colegii mei din școală, din facultate, cu toți oamenii pe care i-am cunoscut, sunt o mulțime de mesaje zilnic, vreau să știu că sunt okay. În 2014 nu aveam atât sprijin sau susținere, dar acum e de peste tot. ”

În primele zile, șocul războiului a fost imens, dar spune că acum s-a obișnuit cu ideea. Încă se adaptează aici, n-are curaj călătorească cu transportul public, încă se încrede doar în ceea ce poate controla, așa că preferă să se plimbe. Munca o ajută să-și cultive reziliența, tocmai de aceea speră să găsească colaborări cât mai curând și în România.

Înainte să ieșim din fast food, Anna oftează și se ia oarecum la mișto: „știi, când eram acasă și aveam apartamentul meu, viața era atât de liniară și mă gândeam că e plictisitoare. Pare că încă n-am învățat că viața plictisitoare e frumoasă. Asta-mi doresc acum, în special în ultimele zile, când nu știu mare lucru despre cum o să fie. Îmi e dor de viața mea plictisitoare”. Cât ne plimbăm către Centrul Vechi vorbim și de muzica aia care pe care nu ți-o poți scoate din creier. 

„În primele zile de război nu am ascultat muzică. Singurul cântec pe care-l aveam în minte era imnul Ucrainei. Nu mi-a plăcut niciodată, dar îl auzeam peste tot, pe stradă și la știri. În zilele alea era un sentiment de unitate pe care nu l-am simțit niciodată”, povestește Anna. „N-am fost niciodată patrioată, mai degrabă mă consider o persoană a Universului, o cosmopolită, așa că n-am înțeles de ce avem nevoie de patriotism. Dar să-ți iubești țara e un soi de iubire pentru familie, nu alegi asta. Cumva mi-am dat seama zilele astea că o iubesc și n-am știut asta. În caz de urgență devii patriot.”

Intrăm în Cărturești și întinde mâna aiurea după o carte în engleză cu coperta foarte colorată. Își amintește de multitudinea de cărți pe care le avea în Luhansk pe care le-a lăsat în urmă. De când a mutat-o războiul prima dată s-a obișnuit să citească de pe telefon, dar tot iubește cărțile. „E ridicol că adulții vor ca tinerii să fie cei care salvează lumea, dar generația lor e cea care a stricat totul”, citește ea de pe coperta cărții.

„Ăsta e un citat bun”, zice și o pune înapoi pe raft.