Până la războiul din Ucraina viața mea din România era ok. Acum anxietatea mă întoarce pe dos

E o dimineață târzie, dar nu vreau să mă dau jos din pat. O durere îmi străbate tot corpul de zici că am pielea bătătorită de lovituri. Deschid ochii și număr a câta zi de război este. Întind mâna după telefon să verific două lucruri: dacă mai e în viață Zelenski și dacă a fost cucerit Kyiv. Asta e rutina zilnică de două săptămâni, deși știu că nu e cel mai sănătos mod de a începe ziua. Nu-i încurajator să-mi dau seama că în ultimele 14 zile am scăpat de două posibile dezastre nucleare. 

De două săptămâni trec prin stări pe care, uneori, nu le pot traduce în cuvinte. Un soi de anxietate latentă, care se rostogolește din creier în stomac, doar ca să se întoarcă și să se blocheze în esofag. Poate tu o simți în stomac sau în umeri, dar sunt convinsă că știi la ce fel de somatizare mă refer. Invazia Ucrainei de către Rusia face ca toate celelalte probleme cu care te confrunți să pară infime, mult mai puțin urgente decât siguranța fizică a vecinilor noștri, iar, în imaginar, inclusiv a ta.

„Pentru că suntem spectatori la un război, îl proiectăm și ajungem să trăim o anxietate într-o formă continuă. Iar asta este foarte periculos pentru psihicul nostru, pentru că ne afectează toate aspectele vieții pe un termen nedefinit. Este anxietate anticipatorie”, explică fenomenul psihologa Yolanda Crețescu, manager la depreHUB, un proiect dedicat comunităților care au predispoziție spre depresie.

Sunt momente în care-mi zic că va fi bine, dar vin cele în care am impresia că nimic nu mai are rost. Mă consolează gândul că șocul s-a estompat, dar a fost înlocuit de această anxietate anticipatorie, care uneori mă îngheață. Câteodată până în punctul în care nu înțeleg cum ar trebui să funcționez în timp ce oameni nevinovați sunt bombardați, ziariști arestați, iar un război informatic creează universuri paralele. Sunt dezamăgită, furioasă, deznădăjduită și, uneori, pare absolut inutil să mă adun. Asta deși înțeleg că starea asta e fix opusul la ceea ce ar fi nevoie acum, pentru că războiul de peste granițe și repercusiunile lui vor rămâne pentru o perioada lungă de timp.

Când te confrunți cu un război creierul trece pe „modul de supraviețuire”. Așa ajungi să te întrebi obsesiv ce se va întâmpla cu siguranța ta, cu jobul, economiile, familia, prietenii. Asta se întâmplă, spune Yolanda, pentru că ajungi să te imaginezi în contextele despre care te informezi: „La noi nu a început războiul, dar trăim pericolul. Deși nu ne afectează fizic, iar șocul este mai mic, starea de suspendare se întinde pe o perioadă mai lungă, pentru că nu vedem o încheiere a situației de stres”.

În primele trei zile ale invaziei n-am putut să mă dezlipesc de telefon. Eram în șoc și oscilam între „nu pot să cred că se întâmplă asta” și „sunt tancuri în țara vecină”. Sigur, am simțit așa pentru că teatrul de război e într-o țară în care am dansat pe străzi și m-am bucurat din plin de deschiderea ucrainenilor, în care am stat la povești târzii în noapte cu străini în timp ce împărțeam votcă pe o bancă în centrul Liov. E normal să doară, să fie copleșitor și de neînțeles, să simt furie și neputință.

E ca atunci când vecinul de la cinci și-a snopit în bătaie partenera și, chiar dacă nu am fost acolo, am putut auzi țipetele prin perete. Deși am chemat poliția și am cerut sprijin, am știut că violența dintre ei nu va dispărea atât de ușor și voi continua să-i fiu martoră.

Am ascultat zilele trecute un discurs al teoreticienei Judith Butler care mi-am amintit că apropierea dintre noi și ucraineni nu e doar geografică, ci și emoțională, uneori chiar familială, e vorba despre o proximitate lăuntrică. Împărțim familii, comunități, bucăți de istorie, răni – uneori cauzate reciproc – și adesea am împărțit și un dușman comun, unul care azi atacă din nou. Proximitatea poate fi și o legătură de cunoaștere. Judith spune că în situațiile de violență masivă, mai ales cele care rezultă în milioane de vieți dezrădăcinate se creează legături de solidaritate care depășesc noțiunea de spațiu și timp.

Nu doar consumi informația care ajunge la tine, ci ajungi să o simți la un nivel mai profund. În plus, Yolanda subliniază că mintea noastră nu operează cu termeni precum imaginar și real – e suficient să fii expus la știri și imagini de tot felul pentru a-ți imagina o situație și să simți abuzul emoțional care reiese din expunerea permanentă la informație.

Am impresia că trăim amestecul ăsta de emoții pentru că acum două săptămâni am pierdut ceva care nu încape într-un singur cuvânt și suntem și într-un proces doliu. Ne-am pierdut viața așa cum o știam, iar acum trebuie să ne dăm seama cum o reimaginăm, cum ne adaptăm visurile, cum ne reafirmăm valorile, și, cu resursele îndoite de pandemie, să ne dăm seama cum ne adaptăm unei și mai puternice incertitudini.

Ori trăirea acestei brutalități, zice Judith, te provoacă să cauți răspunsuri la întrebări care acum două luni nu existau. „Știm ce înseamnă să fim copleșiți de informațiile pe care le primim, dar suntem conștienți și de copleșirea morală și etică și emoțională pe care o trăim?”, întreabă cercetătoarea americană.

Yolanda povestește că în ultima vreme tot mai multă lume apelează la hotline-ul depreHUB. Îi sună oameni de toate vârstele – adolescenți, vârstnici, părinți care-i povestesc despre copii care somatizează agitația acestor zile prin vărsături, tulburări de somn, tulburări alimentare, agresivitate, iritabilitate și pusee de plâns chiar dacă nu au un obiect imediat de teamă. „Nu s-a schimbat nimic în mediul lor apropiat, dar percepția asupra pericolului face ca organismul să intre în alertă”, explică ea.

Copiii nu au gândire de perspectivă, ei trăiesc în prezent, iar când văd copii ai căror tați rămân să lupte se întreabă dacă asta se va întâmpla și în familiile lor. De aici încep fricile și somatizările.

Yolanda recomandă părinților să fie atenți în perioada asta dacă copiii lor dezvoltă ticuri, dacă-și schimbă obiceiurile alimentare și pe cele sociale sau dacă devin mai dependenți de adulții din viața lor. Adolescenții sună la helpline confuzi în legătură cu viitorul lor, pentru că cel pe care și l-au imaginat pare, pentru moment, aruncat în aer – asta s-a mai întâmplat cel puțin o dată în ultimii doi ani. Cât despre generațiile care au trecut prin cel de-Al Doilea Război Mondial sau au trăit Războiul Rece, explozia de la Cernobîl și Revoluția, evenimentele de acum funcționează ca niște declanșatoare ale traumelor din trecut.

„Bunicii și părinții noștri își amintesc cum au intrat nemții, iar aici deja e vorba de PTSD (tulburare de stres posttraumatic). Orice element din prezent care seamănă cu elementele din traumă o reactivează”, spune Yolanda. Ea amintește că trauma e transgenerațională și poate afecta până la patru generații – dacă știi poveștile de suferință ale bunicilor și ale părinților noștri, le poți retrăi. „Creierul nostru ia momente din prezent și caută informații din trecut, iar atunci se activează această traumă transgenerațională”, continuă ea.

Nu te poți adăposti de imaginea războiului, dar ce poți să controlezi e modul în care te expui. Dar asta nu înseamnă că ești pregăti pentru tot ce ajungi să vezi.

Chiar dacă desfășurarea de forțe armate nu e în România, acest război nu are cum să nu te afecteze – te doare fiindcă ți-e foarte ușor să te imaginezi în locul lor. Simți în ceafă factorul proximității, iar oamenii din Iași, Suceava, Botoșani, Isaccea, Satu Mare văd asta cel mai bine probabil.

Știu oameni care zilele astea trăiesc cu un sentiment profund de vină care-i imobilizează în viața de zi cu zi – poate pentru că simt că nu fac destul sau că ei sunt în siguranță, în timp ce familii întregi sunt nevoite să fugă din calea războiului. În legătură cu asta, Yolanda recomandă să-ți amintești că, deși evenimentul traumatizant în sine e important, ce contează mai mult e ce înțelegi tu din el, cum ți-l traduci. Ori pentru o persoană care are tendința să se învinovățească ușor, va fi la îndemână să o facă și acum. De-asta e important să-ți amintești că e okay să încerci să te bucuri în continuare de viață, să-ți oferi momente plăcute și să-ți faci planuri de viitor. 

„Noi nu suntem în război, vecinii noștri da. Sigur, avem compasiune pentru ei și facem tot ce putem ca să-i ajutăm, dar este important să ne ajutăm și pe noi”, spune Yolanda. „Avem nevoie să operăm din trei perspective: ce este posibil, ce este probabil și ce este iminent.”

E important să-ți păstrezi capacitatea de a nu uita de nevoile tale chiar și când ai un război la graniță. E un act de supraviețuire și nu de egoism, iar asta te ajută să-ți păstrezi resurse și pentru oamenii de lângă tine și cei care vor avea nevoie de ajutor. Yolanda o spune mai bine: „Să nu transformăm un război militar într-un război emoțional”.