Am încercat să-mi fac buletin în România și am înțeles cum te calcă-n picioare birocrația

Notarii costă. Traducerile costă. Apostilele costă. Să fii român costă. Da' poate merită, cine știe?

|
mai 23 2016, 8:24am

Sunt puțini cei care reușesc să iasă atât de bine-n poza de buletin. Fotografie via, colaj de Dana Alecu

Dacă ai locuit în străinătate, nu ești regele Mihai și vrei să-ți recuperezi cetățenia română, ar trebui să-ți iei un an sabatic ca să te lupți cu birocrația din București.

Preambul: în 1989 am emigrat împreună cu părinții mei în Germania. Nu căutam un viitor mai bun, dar lui taică-meu i se buliseră rinichii și în România șansele lui de supraviețuire erau către zero. După vreo 20 de ani petrecuți în Germania și unul la New York, m-am întors în România că așa mi s-a părut mie că e mai bine.

Carevasăzică, suntem în 2010. Pentru că am trăit o grămadă de vreme în Germania, ca cetățean german, nu mi-a trecut niciodată prin cap să-mi fac buletin românesc. Doar că acum aș cam avea nevoie de el, ca să-i fie mai simplu angajatorului meu să-mi plătească impozitul. Mă uit pe net, văd că-mi trebuie doar certificatul de naștere. Îmi zic: „A, floare la ureche".

Neajunsul de a te fi născut într-un sector care nu mai există

Primul drum îl fac la Evidența Populației din Piața Amzei. Intru, stau o vreme la coadă, ajung la ghișeu. Acolo, o femeie acră mă privește acru. Îi zâmbesc prietenos. „Bună ziua, am locuit multă vreme în străinătate și acum vreau să-mi fac buletin", zic. „Mda", spune femeia, „certificatul de naștere".

I-l dau. Se uită lung la el. „Ce-i asta?", zice. „Păi", spun calm, „certificatul de naștere. Știți, când am plecat din țară în '89, ai mei au trebuit să lase toate originalele aici și au primit în schimb copia asta legalizată". „N-am ce să fac cu el", zice femeia și îmi face semn să plec. „Păi și eu ce fac, că altul n-am?", o întreb. Oftează nervoasă. „Mergeți și vă scoateți certificatul de naștere din sectorul în care v-ați născut".

Mă uit pe el. Sunt născut în sectorul 7. „Păi sectorul 7 nu mai există", îi zic, „unde ar trebui să mă duc?". „De unde să știu eu?", izbucnește ea furioasă. Plec.

Urmând sfatul nu mai știu cui, pașii mă poartă câteva zile mai târziu către Oficiul Stării Civile a Sectorului 1, care e pe lângă Arcul de Triumf. O altă coadă, altă plictiseală, până la urmă intru într-o cameră în care sunt două mese și două doamne grase și simpatice.

„Am venit să-mi fac certificatul de naștere, sper că am nimerit bine aici", zic. „Da, da", spune una dintre doamne, „cum vă cheamă?" – „Tocilescu." – „Mă duc în arhivă să caut", spune femeia și pleacă. Între timp, o altă femeie intră în cameră cu un catastif uriaș, în care pare să fie toate datele tuturor bucureștenilor din toate timpurile, dar de fapt sunt probabil doar nașterile din martie 1985. Computere nu există în birou, probabil că nu există nicăieri în clădire. Mă dau deoparte ca să nu o încurc pe doamna cu catastiful și aștept.

Citește și: Acesta este un transfer de identitate

Cam douăzeci de minute mai târziu, femeia grasă se întoarce tristă. „N-am găsit nimic", spune trăgându-și sufletul, „în ce an v-ați născut?" – „În 1977", zic. „Și în ce lună?" – „Noiembrie." – „A. Păi sectoarele s-au schimbat în septembrie, probabil că certificatul dumneavoastră de naștere e la sectorul 6".

De ce nu-i bine să fii divorțat

Cine să fie oare la Direcția Generală de Evidență a Persoanelor? Colaj de Vlad Socianu

Ok. Nicio problemă. Acolo e, îmi zic, și mă duc la următoarea Evidență a Populației, undeva pe strada Hanul Ancuței, prin spatele bulevardului Iuliu Maniu. După ce scap de doi câini care mă latră urâcios, intru într-o coșmelie unde un tânăr mănâncă un sandviș. „Vreau certificatul de naștere", zic. „Hm", spune tânârul. „Când v-ați născut și unde?". Îi zic. „Nu-i aici. Mergeți la Evidența Generală a Populației, pe Bibescu Vodă 1". Îl las să-și mănânce sandvișul și mă car.

Pe strada Bibescu Vodă, numerele caselor sunt anapoda. 3, 11, 5, 19, 29, 15, 13 sau așa ceva. Mă învârt vreo jumătate de oră prin zonă, mă uit la un magazin de genți, o librărie cu cărți religioase, un magazin de unelte de pescuit. Evidența Generală a Populației nu e de găsit, pentru că Bibescu Vodă 1 nu există. Puțin furios, ies de pe stradă și intru pe Splaiul Independenței, unde bineînțeles că e Bibescu Vodă 1.

Cuprins de bucurie, optimism și alte sentimente plăcute, intru. „Ce vreți aici?", țipă la mine un portar. „Certificatul de naștere", îi zic. Dă ochii peste cap și pleacă să cheme pe cineva. Se întoarce cam în cinci minute, însoțit de un tânăr la costum, cu față de om bun. Îi explic și ăstuia toată tărășenia: că am plecat din țară, că n-am originalul certificatului, că-mi trebuie, că să mi-l dea.

„Sigur", zice. Se uită pe hârtiile din fața lui. „Minunat", spune zâmbitor, „aveți tot ce trebuie. A, încă o întrebare: sunteți căsătorit?" – „Divorțat", răspund. Fața lui se luminează. „Ne-ar mai trebui, bineînțeles, și actul de divorț", zice.

Cine n-are apostilă, să-și facă

Îl blestem în gând. Îl blestem pentru că a găsit fisura din armura mea, punctul nevralgic, călcâiul lui Ahile. „Sigur", spun, „dar actul e în germană". „Păi atunci o traducere legalizată", spune. „Dar la ce vă trebuie?", îngaim. „Adică ce legătură are asta cu certificatul meu de naștere?" – „Pe certificat există rubrica „mențiuni", iar acolo se trece starea civilă", îmi zice tânărul.

Și cumva e logic, cumva chiar are sens, cum să n-aibă: trebuie să fie scrisă starea civilă pe certificatul de naștere, ca nu care cumva să se căsătorească omul de două ori. Bine.

Plec. Mă duc la un traducător legalizat să-mi facă o traducere legalizată. Durează. Costă. Asta e, nu-mi pasă, banii nu mai contează, oricum am irosit o avere pe taxiurile care m-au plimbat degeaba prin oraș. Mă întorc peste câteva săptămâni triumfător și îi înmânez omului hârtia. Actul de divorț, tradus și legalizat. Îl ia. Îl citește. Mă privește zâmbind. „N-avem apostila", zice. „Ce apostilă?", întreb cu ultimele puteri. „Păi trebuie apostilat", zice. „La un notar".

De ce nu, nu? De ce să nu și apostilăm traducerea aia legalizată? Mă duc cu ea la un notar să-mi dea o apostilă. Notarul îmi zice:

„Nu pot s-o apostilez, trebuie s-o mai faceți o dată. Adică s-o mai traduceți o dată. Apoi v-o apostilăm, nu-i nici o problemă".

Nici măcar nu-mi mai aduc aminte de ce a fost nevoie de o apostilă nouă, dar uite că a fost.

Notarii costă. Traducerile costă. Apostilele costă. Să fii român costă. Da' poate merită, cine știe? Așa că mai dau câteva sute de lei pe o nouă traducere, o legalizare, o apostilă, și mă întorc cu ele la Evidența Generală a Populației. Tânărul în costum ia traducerea legalizată și apostilată, o citește, mă privește admirativ, de parcă aș fi ajuns la ultimul level al unui joc infinit. „Perfect", zice. „Acum mergeți cu actele astea la Oficiul Stării Civile din Sectorul 6, și acolo vi se va elibera certificatul de naștere". „Sigur?", zic. „Sigur!", zice.

Există divorț fără căsătorie?

Un certificat de naștere la băiatu, vă rog! Colaj de Vlad Socianu

Între timp, e primăvară. A trecut mai bine de un an de la primul meu contact cu Evidența Populației. În fața Oficiului Stării Civile din Sectorul 6, care e undeva pe Drumul Sării, înmugurește un copac. Intru într-o clădire modernă și urâtă, bat la o ușă, îmi deschide o fată în fustă scurtă care mă privește acuzator pentru că vreau ceva.

„Ce vreți?", zice. „Un certificat de naștere", spun și îi trântesc în brațe zeci de hârtii ștampilate, parafate, apostilate. Se uită pe ele. „Sunteți divorțat", zice. Mă gândesc că vrea să flirteze cu mine, sau de ce naiba mă întreabă asta? „Da", spun. „Așa, aici e actul de divorț". „Da". „Și actul de căsătorie unde e?".

Ar trebui să stau jos, dar nu m-a invitat nimeni să stau jos, așa că nu stau jos. „Doamnă", îi zic, „dacă sunt divorțat, la ce mai e nevoie și de actul de căsătorie? La ce v-ar folosi? Ce poate dovedi altceva decât că am fost căsătorit înainte să fi divorțat? Cui îi pasă? Pe cine interesează?". Fata rămâne impasibilă. „Trebuie să trecem asta în rubrica de mențiuni", zice.

Încep să-i explic. Încep să fiu șarmant. Încep să fiu glumeț. Îi spun că a trecut un an de când am divorțat și doi de când n-am mai vorbit cu fosta nevastă, care între timp e recăsătorită și are un copil. Și stă în America. Și noi ne-am căsătorit în Germania. Și de unde naiba fac rost de hârtia aia de care, conform oricărei logici, nu e nici cea mai mică nevoie?

Femeia mă ascultă. Zâmbește. Râde aproape. Într-un final mă oprește. Îmi spune:

„Sigur, vă înțeleg. Dar n-am ce să fac, ne trebuie certificatul de căsătorie".

Ok. Am înțeles. Le trebuie certificatul de căsătorie. Nu-l am. N-am timp, chef, bani sau nervi să fug după el. Plec val-vârtej din birou. Și mă întorc peste o săptămână, hotărât să negociez la sânge, să explic din nou, să mă rog, să ameninț, să-mi angajez un avocat, să urlu, să sparg, să fac scandal. Doar că femeia la care am fost nu e.

Mă întâmpină o colegă. „Pentru un certificat de naștere", zic. „Sigur", spune, „dați-mi hârtiile". Bag mâna în geantă să le scot.

Și atunci simt cum mă cuprinde o stare de grație. Cum Dumnezeu îmi pune mâna în cap. Cum mi se deschid ochii. Și las traducerea legalizată a actului de divorț în geantă. Femeia parcurge celelalte hârtii, le întoarce, le miroase, le pipăie, le pune într-un dosar. „Starea civilă?", întreabă. „Necăsătorit", spun. „Ok", zice.

Asta a fost tot. M-am dat bătut. Am trișat. Am zis minciuna de care era nevoie ca să scap de calvar. Două săptămâni mai târziu primesc certificatul de naștere.

Dovada de românism

Un român adevărat. Colaj de Vlad Socianu

Nu, căcat, normal că asta n-a fost tot, doar am fost eu prost și am crezut că s-a terminat. Pentru că mă duc cu certificatul de naștere la Evidența Populației din Sectorul 1, unde stau, ca să-mi fac buletin. Îl pun pe masa unei doamne prost-dispuse.

Se uită pe el. „Aha", zice. „Și unde e dovada că sunteți român?". Rămân perplex. „N-aveți?", întreabă dezamăgită de mine. „Ce să am?" – „Dovada că sunteți român." – „Nu." – „Nu face nimic, mergeți la Direcția Generală de Pașapoarte de pe Iorga și o primiți acolo". „Hm", spun bănuitor. „N-o să fie nicio problemă. O primiți, mergeți cu ea la Secția 4 de poliție de pe strada Ion Neculce și vă faceți acolo buletinul".

Direcția Generală de Pașapoarte, așadar. O curte, o ușă, un paznic care mă întreabă de ce vreau să intru pe ea. Îi explic. Mă lasă. Intru. Un ghișeu. Vorbesc cu doamna de la el, îmi dă un formular: numele tatălui, numele mamei, locul nașterii, de-astea. Îl completez și i-l dau. „Dovada de la CEC că ați achitat taxa de 10 lei", zice. „N-am", spun. „Îmi trebuie", zice. Plec, găsesc un CEC, plătesc, mă întorc cu dovada. „Și timbrul fiscal de 2 lei", zice.

Citește și: Birocrația ne omoară treptat ca picătura chinezească

Și în momentul ăsta mă bucur că sunt tânăr, că sunt sănătos, că n-am probleme cu inima, cu capul, cu tensiunea, cu glicemia, cu orice, și că nu explodez acolo, în fața ei, împroșcând cu sânge pereții albi și foile A4 lipite cu scoci pe ei. Mă întorc câteva zile mai târziu cu timbrul fiscal. „Durează vreo 60 de zile", îmi zice femeia.

Plec. Să vrei să fii român e o dovadă de masochism, dar asta e.

În România, e complicat să locuiești acasă

Așa arată perseverența. Colaj de Vlad Socianu

Două luni mai târziu ajung la Secția 4. Am la mine o tolbă cu acte care zic că-s român, că-s născut în București, că sunt fiul tatălui meu decedat, că tatăl meu decedat are un apartament. În apartamentul respectiv locuiesc eu. Dar uite că am făcut o greșeală, îmi atrage atenția doamna ascuțită din spatele ghișeului, pentru că, deși am actul de vânzare-cumpărare al apartamentului, nu am și procesul verbal de predare-primire. Nu-i nimic, îl am acasă.

Vin câteva zile mai târziu cu el. Doamna ascuțită se uită la acte. „Deci nu sunteți proprietarul". „Nu", zic, „tatăl meu este, dar el a decedat, eu sunt unul dintre moștenitorii de drept, iată..." – „E foarte complicat", zice femeia, împingând la o parte hârtia pe care i-o întind. Pare supărată. „E enorm de complicat. Dacă nu sunteți proprietarul..." – „E tata..." – „Nu contează. E complicat. Dar știți ceva?", zice pe un ton conspirativ, „ar fi mult mai simplu să vă faceți pașaport!"

Dar nu vreau pașaport! Vreau doar un buletin care să zică că stau acolo unde stau! Atâta tot! Un buletin care să reflecte realitatea! Însă femeia nu e de înduplecat. „Poate aveți un prieten care să vă ia în spațiu", zice.

Și da, îl am.

Și da, mă dau bătut și de data asta.

Și da, fac cum mă sfătuiește doamna ascuțită.

Și da, acum am un buletin cu o adresă la care nu stau, dar asta e. Atâta am putut.

Pentru că statul ăsta nu e făcut ca să rezolve vreodată ceva, ci ca să nu rezolve niciodată nimic. E conceput în așa fel încât să pună oamenii pe drumuri, să le ceară hârtii de care nu-i nevoie, să-i facă să întârzie la serviciu sau să își ia concediu ca să rezolve niște chestii de fapt irezolvabile. Și singurul mod în care poți rezolva aceste chestii irezolvabile e să minți sau să dai șpagă sau să-ți dai demisia de la job și să umbli prin lume după niște documente imposibil de obținut, pe care să le duci unor oameni care n-au chef de ele sau de tine.

Și da, uite că dacă trișezi, poți să învingi sistemul. Da' n-ar fi mișto dacă sistemul și-ar da seama că menirea lui nu e să se lupte cu tine, ci să te ajute?

Ba ar fi.

Da' n-o să fie.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre identitate:
Cineva mi-a furat fotografiile de pe Facebook, ca să păcălească lumea aproape zece ani
Cum își falsificau oamenii identitatea înainte de internet
Fără chiloţi şi, mai ales, fără identitate

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE