Apartamentul din București în care vezi cum trăiau românii în comunism

Ca cineva născut după jumătatea anilor ’90, am destul de puține repere despre viața românilor care au trăit în comunism. Orele de istorie din școală mi-au creat o imagine despre Ceaușescu, Partid și Revoluție, dar mai nimic despre frigul din case și cât de greu era să găsești alimente de bază. Am mai auzit povești, ca toți din generația mea, dar astea mereu sunt un mix între realitate și-o nostalgie ciudată după niște beneficii iluzorii. Sigur, am văzut și poze din tinerețile alor mei, dar acolo mai toată lumea zâmbea și părea că o duce bine.

Pozele mint și cel mai mult mint despre comunism. Așa că a fost o ocazie excelentă pentru mine să fac o vizită într-un apartament comunist.

Ferestroika este un muzeu privat, dar total diferit de ce-ai tu în minte când te gândești la un muzeu. Este, totodată, creația a doi români. Raluca și soțul ei și-au investit economiile ca să ne arate nouă, celor mai tineri, cum se trăia pe bune în comunism. Ideea lor a pornit de la crearea unei experiențe cât mai autentice pentru străini. Așa le-a venit ideea să transforme apartamentul, în care bunicii Ralucăi au locuit 20 de ani, într-un mini-muzeu care arată povestea reală a unei familii de români din anii ’80.

Experiența e the real deal. Am pus mâna pe pereți de calciu, am turnat sifon, am băut cicoare și am stat în frig. Cred că cel mai bine e să faci un tur în apartamentul ăsta iarna, pentru că vara chiar și comunismul e mai ușor de îndurat. Din fericire (?) am prins o zi oribilă din noiembrie.

Acum, ca niște oameni civilizați, ne permitem să stăm în tricou în apartamentele noastre comuniste chiar și când afară e crivăț și zăpadă de un metrou. Pe atunci, ținuta de casă pe timp de iarnă era compusă, neapărat, din ciorapi de lână, halate groase purtate peste haine și diverse veste făcute de mame și bunici.

Bucătăria era hub-ul vieții de familie și nu neapărat pentru că acolo mai era mâncare (care era și așa limitată și primită cu porția), dar pentru că acolo era aragazul. Era o sursă alternativă de încălzire.

Adrian, ghidul care te poartă prin muzeul-apartament, și-a completat explicațiile despre comunism cu experiențe personale. Din cifre seci și date despre regimul care a înghețat România, poveștile lui te transportă exact în perioada aia și-ți dau o latură umană pe care trebuie s-o știi despre regimul lui Ceaușescu.

Imaginează-te într-un apartament în care, la cele 4 grade de afară, caloriferul e puțin mai rece decât bara de metrou imediat după ce cineva ia mâna de pe ea și ai o colecție de câteva casete cu filme și un televizor fără telecomandă în loc de Netflix. Mai golește-ți și frigiderul de cam toată carnea și chestiile care „erau la ofertă” la supermarket și bine ai venit în România comunistă. Da, n-ai nici voioșia de-acum de-a sparge bani la Black Friday.

Principalele surse de entertainment din casă erau în sufragerie. Dacă erai norocos, aveai un, televizor, aparat video și pick-up. Deși degeaba le aveai și pe astea câteodată, pentru că era greu să găsești viniluri sau casete video și ajungeai să le folosești mereu pe aceleași, până se uzau. Asta a dus și la piața neagră cu conținut de import tras de nenumărate ori pe casete.

Frigiderul era destul de gol mai tot timpul, pentru că nu era Mega la orice colț, și totul era vândut cu porția. Cartelele cu care cumpărai de mâncare erau ținute într-o cutie de rahat turcesc (obținut prin cine știe ce minune). Singurele fructe pe care le aveai zilnic erau cele de plastic de pe masa din sufragerie. Dacă aveai noroc să mai găsești ceva banane, erau mici și verzi și trebuia întâi să le învelești în ziar, să le urci pe dulap și să aștepți să se coacă.

Speciality coffee? Espresso, ristretto, caramel latte macchiato sau pumpkin spice latte? Dacă nu te poți lipsi de-astea, trebuie să știi că-n comunism până și cafeaua simplă, neagră, era de multe ori un lux. Abia se găsea și, dacă erai norocos să pui mâna pe ea, nu o fierbeai doar o dată. Zațul care rămânea era uscat pe ziar și folosit și a doua oară, ca să bei cât mai mult timp cafea adevărată. Când nu făceai asta, beai cicoare sau nechezol. Adică vreo 20% cafea și restul placebo.

Hârtia igienică pe care o știm astăzi era probabil SF pentru cineva din perioada aia. În loc de hârtia igienică albă, ultra fină, parfumată, cu trei straturi, cu floricele și tub care se dezintegrează în apă, în apartamentul comunist am găsit o hârtie aspră, de culoare incertă, un fel de gri combinat cu maro, despre care ghidul a zis că nu e bună de folosit „nici să te ștergi la subraț”. Prin unele sate, pe la unele magazine, mai poți găsi și acum așa ceva. Stă, de regulă, lângă aia roz de-o calitate la fel de îndoielnică.

În vremea în care nu se stătea pe net și programul la televizor era de două ore pe zi, una dintre formele de pierdut timpul era lucrul manual. Îți dai seama de asta mai ales când nu vezi nicio suprafață fără vreun milieu. Se făcea manual inclusiv sacoșa cu care femeile mergeau la cumpărături, care era tricotată și reutilizată permanent.

Poate că acum ne permitem niște glume despre televizoarele noi pe care nu mai stă milieul, dar pe-atunci cred că era o formă abstractă de entertainment și de distanțare de probleme. Nu de puțin ori mi-am văzut, în anii ‘90 și la începutul anilor 2000, bunicile sau mătușile pierdute ore bune în tricotat. Era o formă de rezistență, o izolare, poate chiar meditație.

Pentru că toată lumea era îmbrăcată la fel, fără să poți să găsești ceva diferit în magazine, croitul și tricotatul unor haine diferite de ale celorlalți era o formă de protest și de ieșire din calapodul comunist. Să ai o bluză diferită de restul era ceva rar, așa că femeile aveau un sertar special pentru andrele de tricotat și țineau papiotele în cutii refolosite de halva. Mie asta mi s-a părut cea mai ciudată chestie, când vine vorba de alegere. Azi, când putem fi atât de diferiți, rupem rafturile și ușile magazinelor care ne dau aceleași haine.

Deși lucrurile stau total altfel acum, semnele comunismului încă sunt în apartamentele moderne, în oameni, în acțiunile lor. Continuăm să strângem lucruri complet inutile, doar de dragul de a le avea, de-a ne feri de-o eventuală criză de borcane, pahare, scaune, cearșafuri sau haine. Gândește-te doar că toți avem în casă celebra pungă cu pungi sau sertarul cu de toate, în care depozitezi tot ce nu te lasă inima să arunci - „nu știi niciodată când îți trebuie”.

Obiceiul ăsta s-a format în comunism, când nu găseai orice la tot pasul. Mai bine păstrai o rezervă a unei piese de la mașina de tocat carne decât să n-o poți folosi luni de zile când se strica ceva. Dacă aveai mașină, păstrai piese, transformai balconul în depozit, adunai sârme și piulițe. Comunismul ne-a transformat într-o nație de hoarderi și încă nu ne dăm seama prea bine, pentru că și comunismul încă nu e tratat serios în școală.

Mi-am reamintit de școală, și de lipsa de informații despre regimul lui Ceaușescu, când am văzut în apartamentul Ferestroika un birou de elev. Nu era tot cadrul de-acolo cu mult diferit de ce-am avut eu, în democrație. Caietul dictando de caligrafie cu scris perfect între liniile paginii arăta exact ca cele pe care le aveam eu în școala primară. Diferența este că pe ăsta scrisul era în rusă și era din 1985. Dar globul e acolo, lampa, harta României și chiar o numărătoare.

Școala nu ne învață ce a însemnat comunismul la noi. Lecția despre perioada asta în România e mai mereu cumva la sfârșitul semestrului, când deja elevii au numărul de note necesare, tezele au fost date și profesorii au cât mai puțin chef de ore. N-am învățat niciodată la modul serios cum a afectat treaba asta viața oamenilor. Ceea ce e extraordinar de stupid, pentru că sunt investite ore bune ca să știm între ce ani a domnit Ștefan cel Mare și câte neveste a avut Henric al Șaptelea (sic!). Date irelevante, pentru că le putem accesa oricând de oriunde.

După ce au făcut turul apartamentului comunist de la Ferestroika, elevii de la Colegiul „George Coșbuc” au tras o concluzie: adulții zic de multe ori că era mai bine pe vremea comunismului, pentru că-s prinși în sindromul Stockholm. E mare lucru că elevii s-au prins, adulții încă nu, iar speranțele pentru cei mai în vârstă sunt din ce în ce mai reduse.

Dacă ești și tu ca mine și pentru tine comunismul românesc n-a însemnat decât ora aia de istorie de la final de semestru, bagă-te la un tur Ferestroika.