De ce nu te mai impresionează nimic?
Identitate

De ce nu te mai impresionează nimic?

E normal să îți pierzi din curiozitate și entuziasm pe măsură ce te maturizezi, dar sunt modalități prin care le poți recupera.
Wouter van Dijk
Amsterdam, NL
Djanlissa Pringels
ilustrat de Djanlissa Pringels
Oana Maria Zaharia
translated by Oana Maria Zaharia
30.6.21

L-am văzut de curând pe Badr Hari în parc. Arăta așa cum ar trebui să arate un campion mondial la pensie: cu barba perfect aranjată și, deși era o noapte de vară caniculară, purta o cămașă bleumarin, ca un bărbat sigur că n-o să lase pe ea pete de transpirație... Nu făcea nimic. Stătea și se uita la skateri și se bucura de soare, la fel ca sute de alte persoane în același parc. Și totuși, imaginea m-a spart.

Publicitate

Oare de ce? Pentru că e unul dintre cei mai buni luptători din istoria lumii și stătea în parcul prin care trec eu în fiecare zi. Sau poate doar pentru că e un tip super masiv.

În orice caz, am fost șocat de propria mea reacție. Nu sunt fanul lui pe față și nici nu știu nimic despre artele marțiale. Mai mult de atât, pe mine nu mă mai impresionează nimic. Sună mai rău decât e. Nu sunt deprimat – îmi plac multe lucruri frumoase sau amuzante. Dar rar mă impresionează sau surprinde ceva. Și cred că viața ar fi mai frumoasă dacă n-aș fi așa.

De ce e atât de greu să ne păstrăm entuziasmul pentru lucrurile mărunte? John Mellencamp cântă: „O, da, viața merge mai departe/ Mult timp după ce ți-ai pierdut entuziasmul pentru ea” - cam melodramatic, dar adevărat.

Nu am fost mereu așa blazat. Pe vremuri aveam entuziasmul pe care îl văd pe fețele copiilor care merg la zoo. Dar văd în jurul meu din ce în ce mai mulți oameni care nu mai sunt impresionați de nimic după ce trec de 25 de ani. Explicația pare simplă: lucrurile pentru care te-ai pregătit ani de zile – dragoste, inima frântă, facultate, sexul, drogurile – devin mai puțin interesante după ce le-ai experimentat de mai multe ori. 

Ca să obții un răspuns la întrebarea de ce își pierd unii oameni entuziasmul, e bine să iei în considerare, mai întâi, ce înseamnă cuvântul „mirare”. Filosoful și scriitorul olandez Cornelis Verhoeven știe să surprindă foarte bine acest concept în scrierile lui. În cartea The Introduction to Wonder, el definește mirarea, printre altele, ca pe „o certitudine care tocmai a fost confirmată și totuși nu și-a pierdut speranța că se va întâmpla opusul”. Practic, e ceva ce vezi, dar e atât de special încât s-ar putea să fie prea grozav ca să fie adevărat.

Publicitate

Dick van der Wateren explică asta ceva mai clar. E filosof și profesor și îi ajută pe oamenii care și-au pierdut capacitatea să se minuneze. Când l-am sunat, mi-a zis: „Oamenii au tot felul de idei fixe despre lucruri. Lucrurile sunt așa sau eu sunt doar așa. Sunt cineva care nu se pricepe la matematică. Gata. Iar asta e opusul mirării. Mirarea e să te uiți la ceva și să nu-l iei ca un dat. Asta necesită atenție, dar și o anumită pace și distanță, fără să ne pregătim repede să judecăm. Iar majoritatea oamenilor nu fac asta.”

Obișnuința, care are loc când experimentăm adesea niște lucruri, e un motiv important pentru diminuarea mirării. Cred că sunt puține lucruri pe care le poți face de multe ori fără să înceapă să ți se pară mai puțin speciale. Dar Van der Wateren spune că sistemul școlar nu ne încurajează să cultivăm uimirea copilărească. „Copiii care pun multe întrebări sunt considerați dificili, pentru că profesorul nu poate termina lecția din cauza întrebărilor.”

Și care ar fi soluția? Un alt sistem educațional, mai focusat pe artă și lucruri frumoase? N-ar fi rău, zice Van der Wateren, având în vedere că lecțiile despre artă nu se bazează pe învățarea unei lecții. „Cea mai frumoasă chestie la artă e că te poate duce în orice direcție. Sunetele ciudate și neașteptate din muzică îți dau de gândit, iar muzica te poate mișca profund. Eu încerc să privesc lucrurile cu răbdare. E interesant să te uiți la o imagine și să încerci să te pui în locul oamenilor din ea. Ce văd ei? Ce aud ei? La ce se gândesc ei? Când ești foarte atent la ceva, îți e mai ușor să vezi perspective diferite. Arta e foarte bună pentru acest scop.”

Dacă te implici în artă astfel și reușești să te pierzi în ea, mai devreme sau mai târziu o vei înțelege mai bine. Cornelis Verhoeven accentuează și importanța cunoștințelor pentru păstrarea entuziasmului. În cartea lui, el scrie că se poate minuna de răsăritul soarelui doar pentru că știe că la un moment dat nu va mai apărea. Și poate funcționa și invers: dacă soarele nu mai răsare, se poate minuna de el doar pentru că știe că până acum a răsărit în fiecare zi și nu s-a întâmplat niciodată să nu răsară.

Poate că soarele e un subiect prea mare, dar acest principiu se poate aplica și în artă. Anumite alegeri pe care le face un pictor ca Rembrandt devin speciale când afli despre tehnicile pe care artistul a ales să nu le aplice. Iar hitul „I Don't Like al lui Chief Keef devine și mai impresionant când știi că avea doar șaisprezece ani când l-a compus și a dat naștere cu el unui întreg gen muzical. Conexiunile pe care le poți face datorită cunoștințelor te ajută mult să-ți păstrezi entuziasmul.

Publicitate

Doar că ai nevoie de multă concentrare, iar asta e o mare problemă pentru o generație întreagă. Abia poți avea o conversație fără să deschizi Instagram ca să scrollezi aiurea. Și o faci până găsești ceva care te enervează și abia atunci lași telefonul. Iar acest principiu, să te uiți la nimic și să fii surprins, e un lucru minunat. Dar cât de des reușești să faci asta?

Van der Wateren confirmă: „Cel mai important lucru e să dai atenție lucrurilor pe care în mod normal le-ai ignora. Chiar dacă e vorba de o pată de pe tavan sau o piatră de pavaj de altă culoare. Ar trebui să le dai atenție și să-ți pui întrebări despre ele. De ce e chestia asta așa? Când începi să faci asta și te bucuri în mod real de fiecare lucru, nu mai poți să mergi nicăieri fără să te surprindă ceva.”

Sunt mai multe modalități concrete prin care poți stimula uimirea: să analizezi un lucru cu răbdare, fără să accepți că e evident, să empatizezi cât mai mult cu ceva ce ți se pare frumos și să-ți pui întrebări bazate pe cunoștințe sau pe lipsa lor, să încerci să te bucuri în mod activ de lucruri simple.

Asta explică de ce am fost atât de uimit să-l văd pe Badr Hari. Era deodată în parcul de lângă mine, deși eu știu că are casa și familia în Maroc. Am decis, probabil în subconștient, să mi se pară șocant că pur și simplu făcea ce fac și eu în fiecare zi: stătea acolo și spera să se întâmple ceva interesant.

Articolul a apărut inițial în VICE Olanda.