A murit arhitectul care ți-a arătat cum o să fie viitorul

Cu toate că nu e chiar tot. Zaha Hadid, arhitecta de origine britanico-irakiană, a fost, în secret, o romantică într-o eră cinică. Citatul ăsta al ei este flușturatic, dar ascunde un substrat profund. Adună posibilitatea creației, optimismul de a produce ceva artistic. Când îți dai seama că nu va mai face asta niciodată, e izbitor. A murit săptămâna aceasta, la vârsta de 65 de ani, din cauza unui atac de cord, într-un spital din Miami, unde era în îngrijire pentru o bronșită. Mai avea atâtea de făcut.

Stilul ei arhitectural întruchipa o idee de progres. Rem Koolhaas, un fost profesor și coleg al ei, a spus că era „o planetă pe o orbită proprie și inimitabilă". Era de necopiat, și cu toate astea, a lăsat atât de mulți imitatori în urma ei. În ultimii treizeci de ani, Hadid a dezvoltat un stil mai ușor de recunoscut (și mai imitat) decât al oricărui contemporan. A devenit omul de bază pentru galeriile de artă ieșite din tipar și pentru teatrele experimentale, din Abu Dhabi și până în Guangzhou.

Cariera ei părea tot la început, și asta pentru că poate chiar așa era. Au trecut doar 15 ani de când au apărut cele mai seminficative lucrări ale ei. Și-a deschis propriul birou în 1980, după ce a plecat de la firma lui Koolhaas, OMA, dar nu a construit nimic până în 1993. Prima ei clădire a fost sărbătorita stație de pompieri din Weil am Rhein, Germania.

În cercurile de arhitecți, Zaha era un membru de primă clasă, iar faima ei era pe punctul de a se întinde către lumea reală. Avea o carismă descurajantă, care, fără îndoială, o ducea în afara lumii parohiale a designului. A colaborat cu Pharrell Williams, a creat încălțăminte și costume de baie și o colecție întreagă de produse pentru casă, care îi poartă numele.

Hadid a făcut un alt pas către celebritatea mainstream când a părăsit în trombă un interviu realizat la emisiunea-pilot Today, de pe Radio 4. „Hai să încheiem această conversație chiar acum", s-a răstit, după ce Sarah Montague a insistat să răspundă de ce estimările de costuri pentru proiectul Stadionului Olimpic din Tokyo au deraiat. „Nu vreau să mai continuăm."

A fost picătura care a umplut paharul. Montague deja pusese sub semnul întrebării condițiile de muncă ale migranților din Qatar, unde se construiesc stadioanele pentru Campionatul Mondial de Fotbal din 2022, după designul lui Hadid. Sarah a acuzat că ar fi vorba despre 1200 de morți din cauza proiectului, un număr luat dintr-un raport care a fost retras după ce Hadid a dat în judecată New York Review of Books. Numărul ar reprezenta, de fapt, realitatea tuturor proiectelor de construcții din Qatar, nu doar a proiectului lui Hadid, care nici măcar nu era în faza de construcție la momentul publicării raportului.

Când a fost chestionată despre moartea muncitorilor în construcții, a răspuns: „Nu este responsabilitatea mea, ca arhitect, să mă ocup de asta." Întrebată de ce acoperișul piscinei olimpice pe care ea a proiectat-o a trebuit să folosească de zece ori mai mult oțel decât Velodromul, ca să acopere aproximativ aceeași suprafață, și-a dat ochii peste cap, pur și simplu.

Asta spune mai multe despre arhitectură, decât despre Hadid. Nu există client care să aibă acei bani necesari pentru a face arhitectură la nivel mare, care să nu fie pătat. În spatele oricărei construcții mari se ascunde o avere foarte mare. Așa cum spunea Balzac, „în spatele oricărei mari averi se ascunde o crimă la fel de mare".

Hadid ne-a arătat cum ar putea fi viitorul. Întrebată dacă îi e frică de ceva din viitor, într-un interviu din Designboom în 2007, a răspuns: „Da, de valorile conservatoare care se ivesc." Prin munca ei poți să vezi o expresie intensă și enigmatică a luptei. Arhitectura nu este mediul potrivit pentru auto-exprimare și, cu toate astea, ea s-a exprimat atât de plenar încât poți doar să presupui că a fost o romantică, că a crezut cu adevărat în ceva mai mare.

Criticul Herbert Muschamp a scris despre Centrul de Artă Contemporană Lois și Richard Rosenthal: „Puterea clădirii este dezvăluită cu totul doar acelora care se implică atât cu picioarele, cât și cu ochii […] Capeți senzația dintr-un vis, în care treci printr-o membrană solidă într-o lume alternativă." Asta e o ambiție pentru mulți arhitecți, realizată de Hadid, din ce se pare, doar prin puterea voinței și atât.

Irealitatea operei ei se îndrepta către ceva nenatural, transcendent. Nega realitatea, în timp ce se apropia de ceva mai mult de atât. Aveai impresia că disprețuia banala forță gravitațională, pentru că nu suporta sunetul monoton al realității materiale.

Mulți oameni încearcă toată viața să înțeleagă lumea. Doar puțini sunt cei care încearcă să facă lumea să-i înțeleagă pe ei. Zaha Hadid nu a fost dintre cei care doar așteaptă să le vină vremea, ba chiar a devenit martoră a lumii care s-a adaptat în jurul ei.

Traducere: Ionuț Axinescu

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre arhitectură:
Un arhitect îți explică cum se umple IOR-ul cu lucruri inutile, pe banii tăi
Pereții facultății de arhitectură din București sunt un mix de graffiti, umor și studenție
Fotografiile astea își fac de cap cu geometria arhitecturii din Istanbul