Cercetătoarea romă de la Harvard care se luptă cu rasismul și prejudecățile din România

„Me sem Rom” (eu sunt rom) este o rubrică ce conține mai multe episoade cu poveștile unor romi care au reușit în viață în ciuda discriminării și a nepăsării statului român. VICE vrea să-i arate pe cei care n-au uitat de unde au plecat și astăzi fac tot pot pentru a-și ajuta comunitățile defavorizate în care au crescut.

Magda Matache și-a petrecut cea mai mare parte din viață în România, suficient cât să simtă discriminarea la școală și în traiul de zi cu zi, dar și să traseze descendența familiei ei până la sclavia romilor. În România anilor ’90, Magda a fost apropiată de nașterea mișcării civice a romilor și a contribuit la schimbarea de politici și comportamente, ca director executiv al Centrului Romilor pentru Intervenție Socială și Studii - Romani CRISS, prin proiecte, inițiative legislative și depunerea unor plângeri remarcabile împotriva discursului discriminatoriu al lui Traian Băsescu, atunci președinte al României, al lui Victor Ponta, fost prim-ministru sau al lui Adrian Cioroianu, ex-ministru de externe.

E doctor în științe politice și, acum șapte ani, a părăsit Romani CRISS, pentru o bursă la Harvard School of Public Health. Astăzi este cercetătoare și directoare a programului de studii rome și instructor la departamentul pentru drepturile omului în cadrul Universității Harvard din SUA. În același timp, studiază la Harvard Kennedy School și face parte din tot felul de comisii, grupuri și comitete despre justiție socială, antirasism sau drepturile omului.

Am vorbit cu Magda despre cum vede ea societatea românească în care a crescut, despre luptele duse pentru a schimba mentalități de la firul ierbii, dar și despre cum se raportează americanii la romi.

VICE: Unde te-ai născut, cum e familia ta?
Magda Matache: Am copilărit în 1 Decembrie, satul în care familia din partea mamei a locuit de multe generații, încă din perioada în care au fost sclavi. Așa că în ultima vreme, de când mi-a fost confirmat trecutul injust al străbunilor mei, am avut o relație mai degrabă paradoxală cu locul în care am copilărit. Casa și familia în care am crescut continuă să fie spațiul fizic și spiritual în care mă simt acasă, iubită, în siguranță etc. Dar în egală măsură, de când istoricul Viorel Achim m-a ajutat sa înțeleg actele de stare civilă ale propriilor mei străbuni și implicit istoria violentă a sclaviei împotriva lor, mă apasă un sentiment de neliniște și durere vizavi de lipsa unor forme de recunoaștere a acestui păcat istoric și de păstrare a memoriei străbunilor mei și ai altora.

Când mă gândesc la satul meu acum, o altfel de întrebare mă macină: unde, când și dacă copiii romi ai satului au fost vânduți, violați, abuzați în timpul celor cinci secole de sclavie. Așa că încerc sa găsesc căi de a mă împăca cu trecutul satului copilăriei mele și al țării în care am crescut.

Cum au fost anii petrecuți în România?
Cea mai mare parte din experiențele mele, bune și rele, au avut loc în România. Romii sunt copiii nedoriți ai României, așa că și eu, ca și alți romi, am fost într-o fugă continuă de a fi acceptată, observată, nejudecată. Cumva am preluat astfel de tactici de apărare de la familia mea care a încercat să folosească tot felul de metode care să mă protejeze de rasismul românesc. Părinții mei au depus mult efort să nu dea vreun motiv celorlalți copii să mă strige „țiganca”.

Tatăl meu nu m-a învățat limba noastră maternă, romani, de parcă nu era de ajuns că mama mea fusese deposedată deja de limba romani, însă îmi este evident că asimilarea comunistă a jucat un rol în decizia lui. Eram o elevă bună la școală, dovedind neromilor valoarea intelectului meu, așa că toată lumea din școala mea m-a „avansat” liniștită la statutul de „aproape româncă”. Ca alți romi, am îmbrățișat ceea ce Fanon numea „piele neagră, mască albă”, fără a fi conștientă de asta. Am vrut să mă considere una de-ale lor.

Poți să îmi explici ce înseamnă asta și cum se aplică?
Poate că termenul de „mască albă” nu este cel mai potrivit, pentru că într-un fel sugerează că lumea are aceleași așteptări și standarde rasializate și de la neromi: să nu greșească, să atingă excelența ca să-și dovedească umanitatea și să răspundă colectiv pentru o vina individuală. Însă nu e chiar așa: ei pot fi cine sunt ca indivizi și nu-și pierd individualitatea atunci când ei sau oricare alte persoane nerome fac greșeli sau comit infracțiuni.

Însă noi, persoanele rome, am fost și suntem și astăzi parte dintr-o idee generică, fixă a „țiganilor”, responsabilul colectiv ori de câte ori un rom face o greșeală sau comite o infracțiune. Poate că migranții români sunt mai aproape de a înțelege aceasta presiune de a-și dovedi constant propria umanitate și de a răspunde colectiv la o vină individuală.

Cum crezi că afectează mecanismele astea generațiile de romi de azi?
Este foarte interesant modul în care unii tineri romi se poziționează în relație cu discriminarea romilor. În articolele publicate în VICE, am aflat despre romi care nu au avut experiența discriminării directe, tocmai pentru că nu par romi la prima vedere. Pe cei care sunt mai facil identificați ca romi, eforturile pentru a masca această identitate prin excelență – fiind cei mai buni din școală, cei mai curați, cei mai amuzanți, cei mai moderni, cei mai cei – îi salvează uneori de discriminarea directă sau de conștientizarea ei, însă nu și de violența discursului rasist și rasismului instituțional și ideologic. Eu sufăr de fiecare data când citesc un comentariu violent la adresa romilor, așa că îmi imaginez că probabil simt și ei oarece furie, chiar dacă nu îi afectează în mod direct.

Însă cumva să spui ca nu te-ai „întâlnit” cu discriminarea sau rasismul ne duce cu gândul la ideea asta meritocratică și rasializată că societatea te-a tratat bine pentru ești mai bun decât ceilalți romi, că eforturile tale te-au ferit de discriminare și că ceilalți romi poate nu au făcut îndeajuns de multe eforturi. Însă responsabilitatea și „vina” discriminării continuă să fie pusă injust pe umerii romilor care trebuie să fie de câteva ori mai buni, în loc să ne uitam în zona „opresorului” – fie el ideologie, instituție, persoane nerome.

Ce simți acum față de țară?
Am amintiri frumoase din România, prieteni și locuri dragi, familia, cărțile, curtea părintească. Mă întorc acasă în fiecare an, însă știu că rămân copilul nedorit al României, în condițiile în care 72% dintre români nu au încredere în romi și aproape 30% dintre ei nu ar accepta ca un rom să le fie rudă (Barometrul discriminării 2019). Mai mult, nostalgia mea pentru țara-mamă nu diminuează greșelile și păcatele României trecute și prezente vizavi de exploatarea economică a romilor timp de cinci sute de ani, violența structurală, discriminarea instituțională și interpersonală.

Cu ce te ocupi în prezent? Cum te definești: activistă, cercetătoare, autoare?
Fac cercetare, însă nu de dragul curiozității intelectuale, ci cu un scop clar de a contribui la schimbarea politicilor publice, a discursului rasist împotriva romilor și de a aduce o critică cercetărilor rasiste și pline de prejudecăți despre romi. Poate că o sa fie greu de crezut că „intelighenția” românească și europeană se ocupă cu cercetare de tip rasist, dar este o realitate și încerc să ajut, împreună cu alți cercetători romi, ca cercetătorii să-și conștientizeze propriile prejudecăți când construiesc întrebări și analizează date.

Ce te-a determinat să devii această persoană care contribuie la schimbarea lumii? Ce nedreptăți, supărări te-au motivat, copil sau adolescentă fiind?
Formarea mea ca activistă a fost cumva organică și probabil că tatăl meu a avut o contribuție importantă. La începutul anilor ’90, tatăl meu s-a alăturat liderilor romi care puneau bazele mișcării civice a romilor. O parte din întâlnirile liderilor aveau loc la noi acasă în sat, așa că am început să cunosc liderii încă din copilărie. Apoi, în adolescență, am început sa am o serie de întâlniri nedorite cu rasismului românesc și, copilă fiind, mi-era rușine să povestesc acasă despre aceste evenimente umilitoare din școala românească, să nu mai vorbesc că nu reacționam! Așa că multă vreme m-am simțit redusă la tăcere și sentimentul ăsta de nedreptate și de umilință a continuat până am regăsit spațiul activismului rom ca pe un loc în care sa pot să mă exprim și să încerc să contribui la schimbare.

Ce lecții de viață ai auzit când creșteai, de la rude, femeile sau bătrânii din jurul tău, pe care le transmiți, poate, mai departe?
Multe lecții bune, însă și multe rasializate despre cum rebuie să mă comport frumos să nu „râdă românii de noi”. Însă ceea ce a lipsit a fost să mi se explice din copilărie că rasismul, prejudecata și discriminarea nu sunt problemele romilor, că nu noi trebuie să fim de câteva ori mai buni decât neromii ca să ne demonstrăm umanitatea. Ci că neromii trebuie să își regăsească umanitatea și să îi trateze pe ceilalți, romi, musulmani etc. în deplinătatea umanității lor.

Cum se vede lumea din SUA? Cum ţi s-au schimbat (dacă e cazul) percepțiile, înțelegerea unor subiecte de când locuiești acolo?
Harvard este un spațiu în care am o serie de privilegii și care îmi oferă o platformă puternică pentru a chestiona și schimba modul în care romii sunt portretizați de către cercetători neromi, dar și de cercetători romi care au internalizat stigmatul etnic și discursul rasist. Înțeleg mecanismele opresive folosite împotriva romilor în relație cu opresiunea altor grupuri minoritare pe alte continente. De exemplu, segregarea în educație a copiilor aparținând anumitor grupuri minoritare este o tactică rasistă folosită și în SUA și se bazează pe un fals și învechit argument al inferiorității intelectuale, dar care are ca țintă să țină la distanță copiii de culoare.

Cum regăsești România când mai vii în țară?
Tristă. Încerc din răsputeri să nu judec România în funcție de standardele americane, însă nu pot să nu observ că sistemul de educație nu se îmbunătățește și generații întregi de copii pierd o șansă la o viață mai bună; că multe programe și talk-show-uri politice TV sunt de foarte proastă calitate și e surprinzător cum mulți invitați nu au nicio expertiză pe subiectele despre care vorbesc și cum nu au un sens al responsabilității când critică sau propun soluții. Că respectul pentru drepturile femeilor nu avansează prea repede, că oamenii continuă să trăiască în sărăcie; că politicieni, inclusiv cei mai progresiști, continuă să aibă acțiuni și discursuri rasiste la adresa romilor. Sunt chestiunile pe care le observ, cumva superficial, în puținul timp pe care îl petrec acasă.

Dar nu ezit sa mă uit și la România bună: alături de locuri frumoase, nu uit de oameni buni, mulți profesori, activiști, jurnaliști, sindicaliști, muncitori, doctori care aleg să rămână în România și se zbat din răsputeri să lupte împotriva nedreptăților și să creeze o România mai buna și mai onestă pentru toți. Merg cu tot dragul la Centrul de Resurse Juridice și la Romani CRISS de fiecare dată când vin în țară.

Ai întâlnit și în SUA prejudecăți despre tine sau despre romi?
Probabil că nu o sa te surprindă, am întâlnit preconcepții despre mine, în relație cu unii studenți români veniți la Harvard. Însă, în general, nu există o ideea clară despre romi. Mulți americani percep „gypsies” ca pe un mod de viață mai boem, mai hippy, dacă vrei. Însă americanii sunt foarte educați pe subiectul rasism, așa că le este mai ușor să înțeleagă când le povestesc despre sclavie, nedreptăți istorice și discriminarea romilor.

Găsești ecou pentru drepturile romilor în luptele minorităților din SUA?
Pe 8 aprilie de Ziua Internațională a Romilor organizez un eveniment la Harvard care va aduce împreună un grup de feministe dalite, palestiniene, african american și rome, care se vor uita la mecanisme și tactici similare folosite în opresiunea femeilor de culoare în diferite colțuri ale lumii. Apoi, împreună cu profesorul Cornel West și cu alți colegi de la Harvard organizez un alt eveniment despre similitudinile mecanismelor de opresiune și solidaritate. Suntem și aproape de finalul unui proiect de carte care a adunat capitole despre modele de reparations (daune) pentru violențe structurale, așa că punem sclavia romilor, sterilizarea forțată a femeilor rome și Holocaustul în centrul unui volum care discută despre daune la nivel global.

Cum s-ar numi un volum care să schimbe societatea și lumea, dacă l-ai scrie?
Defeating the white man’s weapons of oppression.

Notă: Unele răspunsuri au fost scurtate, din motive ce țin de cursivitatea textului și de spațiul permis de formatul site-ului VICE, fără ca sensul să fi fost în vreun fel distorsionat.