Am vizitat locul în care deținuții din România fac terapie cu cai

E luni dimineață, iar eu am părăsit orașul de vreo treizeci de minute. Acolo, lumea își începe săptămâna de lucru. Mă aflu însă într-un colț al localității timișene Ianova, unde sunt așteptați niște deținuți. Locul ăsta între pajiști deluroase nu se pregătește să-i primească pentru vreo muncă sau program punitiv. În cortul alb și voluminos în care ne aflăm, aceștia vor lucra cu un cal.

În literatura de specialitate, hipoterapia este „o formă de terapie fizică, ocupațională și de vorbire, prin care terapeutul folosește mișcările caracteristice ale unui cal, pentru a oferi stimulare lentă.”

Am aflat de HorsEmotion după ce maică-mea educatoare a fost în „Săptămâna altfel” cu elevii ei, în vizită. Am aflat atunci că Erika Weisz medic și fiziokinetoterapeut, cu specializare în hipoterapie. Ea se ocupă acolo de copii cu diverse probleme, de la cele mai minore la prunci cu autism infantil sau paralizie cerebrală. În dimineața aceasta, însă, ea lucrează cu deținuți de la Penitenciarul Timișoara.

Am venit aici din trei motive. Unu, pentru că nu auzisem în viața mea despre acest tip de terapie. Doi, pentru că e probabil singurul atelier care dorește reintegrarea condamnaților prin această metodă. Și trei, pentru că cine nu adoră caii?

Întâlnirea începe în cerc, cu un exercițiu de „Bună dimineața, azi îmi doresc să…”. 11 din cei 12 deținuți sunt prezenți. E un scurt exercițiu de atenție la nevoile celorlalți. După aceea, Erika spune că e timpul să mergem și să răsfățăm caii cu morcovi. M., unul dintre deținuți, apucă coșul și-ncepe în glumă să galopeze cu el de zici că e Scufița Roșie.

Deținuții aceștia au cu toții sub 30 de ani. Ei au fost selectați de către Camelia Andronic, consilierul psihologic al penitenciarului, pentru a lua parte la E/I Motion. Acesta e un program desfășurat datorită unei finanțării europene (Erasmus+), la care participă șase organizații din România, Spania, Italia și Cipru, coordonate de Asociația de Terapie Familială și de Cuplu Timișoara. Asociația HorsEmotion a conceput un ghid de intervenție asistată de animale, pentru a facilita integrarea tinerilor pedepsiți cu o măsură privativă sau neprivativă de libertate.

Ieșim afară și cunoaștem câte puțin despre cai. Despre Beduin, Erika povestește că e de rasă pur sânge arab, care trudea mult la viața lui, că avea copitele neîngrijite, „ca șlapii” când l-au găsit și că îi crescuse chiar mușchi verde pe burtă. Prin urmare, stăpânii lui de-atunci voiau să-l ducă la măcelar. „E ca un moșuleț care vine să privească sub ochelari dacă totul e în regulă”, îl mai descrie ea. Api, un cal care înainte se speria foarte tare, stă undeva în afara padocului, sub un pom. Nu trece mult, însă și Beduin vine predictibil între noi toți.

E amuzant să vezi niște oameni închiși cum sunt tandri cu un animal de care uneori ne e teamă. După răsfățul animalelor, intrăm înapoi în manej, adică în loc special amenajat unde se dresează sau se antrenează caii. Acolo, deținuții au parte de o gustare. În timpul ăsta, remarc că pe stâlpii care susțin cortul de deasupra manejului sunt desene care arată munca cu copiii: pisică, soare, înghețată. „Ele folosesc la orientare temporo-spațială. Adică decât să-i spui unui copil că «acum facem o tură», e mai «acum mergem de la șoricel până ajungem iar la el»”, îmi explică terapeuta.

Apare Oli, un cal-donație, despre care îngrijitorii presupun că a fost pus să scoată lemne din pădure. Cicatricile de pe corpul său sunt indicii că a fost lovit și bruscat înainte să ajungă la HorsEmotion. Dar este un metis frumos între lipițan și ardenez, rase caracterizate prin talie înaltă și bună la tracțiune.

„Ar trebui să fie un cal alb, impecabil”, zice terapeuta cu o greutate pe inimă. Dar Oli e pe mâini bune acum. „Vă rog să luați fiecare o ustensilă de curățat”, se adresează deținuților în timp ce noi așteptăm erbivorul. Înainte de a începe munca, fiecare condamnat primește câte un tricou verde cu logoul programului pe-o parte, și cu norișori albi pe cealaltă. Le stă bine cu formele celeste pe spate, chiar dacă pentru unii dintre ei liberarea e departe.

Deși e pentru prima dată când lucrează cu oameni din penitenciar, Erika știe să rămână fermă și să conducă atelierul așa cum trebuie.

„Vă rog să nu-l bruscați”, spune ea o dată cu sosirea armăsarului castrat, „căci încrederea ușor se pierde, și greu se câștigă”. Calul e adus lângă scăriță și rânchează ușor de satisfacție în timp ce e periat atât pe coamă, cât și pe corp, și primește o nouă freză.

După toată răzgâierea asta, urmează pedichiura. „Dacă voi sunteți așa frumos tunși azi, Oli de ce să nu fie?”, remarcă Erika. O întreb cu ce frecvență trebuie să se întâmple operațiunea asta. Aflu că optim e zilnic sau de mai multe ori pe zi.

Urmează călăritul. „La fel ca cu oamenii, nu știm prin ce a trecut acest animal. Din ce familie sau ce sat vine. Așa că trebuie să fiți finuți cu el, să nu-i băgați călcâiele în coaste, așa cum se obișnuiește la orele de echitație”, îndeamnă Erika, înainte ca deținuții să înceapă să facă ture.

E un exercițiu de încredere în trei. Condamnatul care tocmai a terminat cercul călare preia dârlogii (frâiele) calului, în timp ce altul se suie pe el. În tot acest timp, o găină maro prezentă cu noi de la început veghează din miezul manejului asupra bunei desfășurări a activității.

Aceștia se descurcă foarte bine cu Oli. „Energia de condus a fost învățată în prima ședință”, mă edifică terapeuta. „Ați terminat toți turele, da? OK, hai și tu acum”, se uită spre mine și mă îndeamnă ea.

E pentru prima dată când fac urc călare. Senzația stranie trece după nici un sfert de tură. M., deținutul care conduce calul, îmi povestește că activitatea de-aici e printre cele mai frumoase de care are parte grupul. „Dar mai facem și alte chestii. Eu, de exemplu, predau în penitenciar lecții de pian”, adaugă el.

Celor cinci ateliere de muncă în manej li se adaugă încă patru-cinci de teatru forum, la care delicvenții învață să nu mai fie pasivi în momentul în care are loc o nedreptate în fața lor. Practic, e o educație împotriva bullying-ului, pentru că cel mai probabil fiecare dintre ei a întâlnit fenomenul până acum, fie ca victimă, agresor sau ambele.

Al treilea exercițiu este unul prin care cei încarcerați învață despre puterea etichetărilor. Aceștia primesc pixuri și bilețele de tip sticky notes, în timp ce spatele calului este acoperit cu o pelerină albă. „Îl pictăm?”, glumește un deținut. „Aproape”, răspunde gazda, după care adaugă:

În etichetarea calului, nimeni nu o dă necenzurat. Fiecare trebuie să și citească bilețelul înainte de a-l aplica pe mantaua albă. „Cal prost” pare să fie cea mai des întâlnită descriere, iar „dă-i la căruță, zdreanță, că KFC scrie pe tine!” cu siguranță că e cea mai inventivă.

Paralela cu oamenii e explicată didactic de terapeută, dar nu la modu’ pedant și plictisitor. Grupul realizează că să dai jos prorpriile etichete, precum și să ai grijă când le aplici tu altora, e un lucru destul de important dacă vrei relații armonioase. Momentul tensionat e depășit prin scuturarea erbivorului de ele.

Cele trei etichete sunt înlocuite în următoarea activitate. Fiecare bărbat își colorează palma cu vopsea temporară și rostește mesaje pozitive spuse în momentul în care își lasă amprenta pe cal. Câteva lucruri pe care le aude Oli sunt:

Hai să clarificăm ceva. Pentru mine sau tine lucrurile astea poate că nu-s super deosebite. Dar fă un efort minim și gândește-te la starea apăsătoare de dinăuntru la care sunt supuși oamenii ăștia. Poate că nu sunt agresați, dar gândește-te la ce chestii aud sau la felul în care interacționează. Parcă-i altfel, nu?

Până termină toată lumea, îi întreb pe câțiva dintre ei despre alte activități care le fac viața mai ușoară în penitenciar. Fotbal, teatru sau karaoke apar pe listă. Unul dintre ei lucrează ca ospătar. „O zi cu tatăl meu” e un alt prilej de bucurie, adică patru ieșiri cu figura parternă, cam o dată pe lună și diverse cursuri.

Spre final, aflăm că norii de pe tricourile verzi erau gândiți așa încât să fie umpluți cu gânduri pozitive. Poate, cândva după revenirea în libertate, unii dintre ei vor retrăi acest moment cu drag când vor avea tricourile astea în mână, ca o amintire plăcută a activității.

Înainte ca grupul s-o ia înapoi către mașina penitenciarului, discut și cu D., care mai are de ispășit în detenție mai puțin de un an:

El îmi mai spune că a intrat din cauza traficului de droguri și că vrea după eliberare să le împărtășescă elevilor din propria experiență, în scop perventiv. „Vreau să promovez un mesaj pro-anticonsum, cum îmi place să-i zic. Să le arăt altora și partea negativă și promiscuă a acestei lumi, că ea există. Adică n-o să spun niciodată cuiva «nu consuma droguri», ci «gândește-te la consecințe». Sunt un exemplu foarte bun, pentru că am trecut prin asta”, încheie el.

Poate că, în paralel cu acest tip de harm reduction, noi ca societate ar trebui să avem mai multă grijă de cei marginalizați economic și să nu-i mai privim cu atâta dispreț. Dar asta-i o poveste pentru altă dată.

Vezi mai jos mai multe fotografii.