Doar pentru că vrei să alergi la maraton nu înseamnă că bubui de sănătate

Pentru milioane de masochiști sau „oameni", alergatul la maraton e un scop în viață, unul care necesită luni de trezit la ore nefirești doar pentru a-i face de rușine pe cei „normali".

Chiar dacă nu ai fost niciodată tentat să alergi 42 de kilometri, sunt șanse mari să știi pe cineva care a făcut asta: în 2015 (cel mai recent an pentru care sunt disponibile statistici) 509 mii de persoane au alergat la maraton, o creștere semnificativă din 2000, când au fost doar 353 de mii, conform Running USA, o firmă de cercetare. Anul trecut, un nou record de 52 de mii de alergători au trecut linia de finnish în New York, unde are loc cel mai mare maraton din Statele Unite.

Cel puțin de pe margine, oamenii ăștia sunt sănătatea în forma ei pură, zvelți și în formă, cu ritmuri cardiace pe care doar Usain Bolt le-ar putea lua în derâdere. Dar ultimele studii arată că rezistența la alergat pe o distanță atât de mare e un stres incredibil pentru corpul uman și te poate afecta atât de grav încât o pungă cu gheață și o baie cu sare să nu mai fie suficiente.

De exemplu, cercetătorii de la Yale au anunțat la începutul săptămânii că 82% dintre participanții la maraton suferă de o condiție cunoscută ca prejudiciu renal acut de gradul 1, în care rinichii nu mai filtrează reziduurile din sânge.

În cazul ăsta, celulele rinichilor se degradează și mor, probabil din cauza unei creșteri a temperaturii corpului, deshidratării și lipsei unei circulații sanguine propice lor. Din fericire pentru alergători, rinichii se recuperează complet în cam 48 de ore.

Dar dacă ești genul ăla de alergător entuziast care participă în mod regulat la maratoane? „Ar putea mai multe episoade de leziuni renale combinate de-a lungul timpului să inducă o afecțiune permanentă? Asta trebuie să aflăm", spune Chirag Parikh, profesor de medicină de la Yale și coordonatorul studiului.

Studiul deja sugerează că, dacă duci alergatul la extreme, ar putea să îți scadă randamentul în timp. De exemplu, într-un studiu făcut în 2015 pe 1 098 de alergători sănătoși și 3 950 de persoane sănătoase, dar sedentare, cercetătorii au descoperit că alergătorii moderați aveau șanse mai mici să moară. Însă alergătorii mai serioși erau la fel de predispuși să crape ca persoanele sedentare. Cei care fac jogging în jur de o oră, două sau jumătate de oră pe săptămână au prezentat cel mai mic risc de deces. Studiile au demonstrat că atleții masculini de anduranță, cum ar fi maratoniștii profesioniști, ar putea avea nivele mai joase de testosteron, ba chiar și spermă anormală.

Desigur, doar pentru că există o corelație nu înseamnă că asta e și cauza, așa că, dacă îți place să participi la maratoane, studiile de genul ăsta nu sunt încă un motiv suficient să te lași de alergatul la maratoane lungi. „Când te gândești la activitatea fizică, cel mai mare beneficiu se vede la cineva care a trecut de la a face nimic la a face ceva", explică James Borchers, directorul programului de medicină sportivă de la The Ohio State University Wexner Medical Center.

În timp ce Borchers consideră că cel mai bine e să alergi între 20 și 40 de kilometri pe săptămână, un pic mai mult decât sugerează studiul menționat, și avertizează că „dacă treci de limita asta, poate apărea o grămadă de probleme."

Borchers mai susține că activitatea fizică de orice fel, nu doar alergatul, stresează organismul. Însă când faci asta ore întregi, cum e la maraton, triatlon sau ultra-maraton, nivelul de stres devine prea ridicat, mai ales dacă nu ai suficient timp la dispoziție ca să te recuperezi. (Tot conform lui, majoritatea experților spun că ai nevoie de cel puțin două săptămâni pentru ca organismul să se recupereze complet după un maraton).

Acest tip de stres, denumit „stres oxidativ", ar putea fi dovadă că, așa cum descoperea un studiu din 2012, maratoniștii masculini au prezentat un nivel ridicat de placă arterială, care poate provoca atacuri de cord sau infarct. Chiar și la oamenii care nu prezintă simptome de boli cardiace, simptomele observate la acești alergători au fost corelate cu rate mai mari de mortalitate.

„Unii oameni spun că oricine poate să alerge", spune Borchers. „Deși asta e adevărat din punct de vedere tehnic, unii oameni rezistă stresului mai bine decât alții."

Diferențele anatomice din structura oaselor, dimensiunea mușchilor și tipurile de fibre musculare, precum și diferențe între funcția genetică și sistemul imunitar, influențează nivelul de anduranță al corpului tău și rapiditatea cu care se recuperează după efort fizic. În cele din urmă, acești factori pot determina cine poate rezista la maratoane, fără probleme, în timp ce alții se accidentează după zece kilometri.

Cheia succesului, deși pare un lucru evident, e să știi să-ți asculți corpul. „Istoricul leziunilor pare a fi cel mai mare prezicător al viitoarelor probleme", spune Andrew Gerken, un medic la Institutul ortopedic Hoag din California, care lucrează cu alergători de anduranță. Este logic: dacă ajung la finalul cursei gândindu-te „mă dor toate oasele, simt că mor", e foarte probabil că te forțezi prea mult, prea din scurt și până prea departe", spune Gerken.

Nu uita că e OK să recunoști că pur și simplu nu ești făcut pentru asta. Există o mulțime de alte competiții sportive la care să participi și de unde să te alegi cu medalii. „Un maraton este mai mult decât are nevoie oricine pentru o sănătate bună", spune Gerken. „Este un scop nobil, dar trebuie să te întrebi de ce e ăsta obiectivul tău, înainte să te bagi în asta impulsiv."

Traducere: Diana Pintilie