FYI.

This story is over 5 years old.

ROMÂNIA ÎN SEVRAJ

De ce nu mă droghez la 21 de ani, deși mulți tineri de vârsta mea din România o fac

„Hai, men, de ce nu bagi și tu o boabă?”, „Ești religios de nu te droghezi?”, „Hai, mă, trage și tu un fum”, „Tu nici nu știi ce pierzi, intri în altă lume”.
un tip langa un panou
Autorul. Fotografie via arhiva sa personală

Uneori, am impresia că-s discriminat și arătat cu degetul, fiindcă nu mă droghez. Ca și cum aș refuza să ating Nirvana, deși e doar la o aruncătură de boabă distanță. Mai ales că mi se zice că-s la vârsta potrivită cât să-mi permit să bag de toate și locuiesc în orașul cel mai palpitant, București. E ca și cum m-aș îmbrăca-n Reebook, când toată lumea poartă Adidas. Ceva de genul. Zic asta pentru că trăiesc într-o țară în care oficial măcar unul din zece tineri a încercat cel puțin marijuana. Neoficial nici nu mai zic.

Publicitate

Din start vreau să precizez că nu-s extremist naiv împotriva drogurilor, nici nu ridic în slăvi consumul lor. Chiar și dacă aș fi eu împotriva lor, nu e ca și cum ele nu s-ar consuma în continuare. Legal sau ilegal. De la asta, probabil că unii vor comenta că-s conservator, alții mi-ar zice că nu-s open-minded, nu știu ce-i bun în viața asta, ori alte bullshit-uri. De-asta am adunat câteva argumente pentru decizia mea.

Că așa m-a învățat tata

Lasă-mă să dezvolt. Deși sună ca un argument pueril, dacă stăm să ne gândim mai bine, cu toții ne-am lovit de el.

Înainte să plec la facultate, am vizitat-o pe bunică-mea la țară, iar ultimele ei cuvinte de plecare au fost: „Mădălin, ai grijă ce faci la București, că-s multe droguri și nu e bine”.

Ți-e cunoscut scenariul ăsta, nu? Dar, în naivitatea ei, bunică-mea avea dreptate. Dacă e să ne gândim, mai toții părinții, bunicii sau rudele ne-au spus, la un moment, să ne ferim de droguri. Știm toți că bunicile au dreptate când zic asta, dar nu înseamnă că le și ascultăm.

Vecinul de la bloc care m-a învățat cum să trag corect dintr-o țigară în școala primară a făcut trei ani de închisoare pentru trafic de droguri. Asta în timp ce un alt vecin care l-a bătut pe unul de la o altă scară, fiindcă mi-a spart mingea de fotbal, a scăpat cu suspendare, pentru același lucru. Bine, aici e vorba de trafic, nu consum, însă uneori poate să fie o linie subțire între cele două.

Publicitate

Cartierul în care am crescut nu era chiar locul propice în care să-ți crești copiii. Tentația să comiți infracțiuni era la ordinea zilei. Nici nu mai țin minte de câte ori apăreau gaborii la ușile vecinilor din cartier. N-am avut cea mai unită familie, dar tata s-a băgat cu bocancii în evitarea situațiilor de genul. Vizavi de treaba asta, copilăria mi-e marcată de „ferește-te de droguri ca de dracu”.

Până m-am mutat din orașul natal, l-am ascultat. Din cauza presiunii sociale, am tras primul fum de iarbă în anul întâi de facultate, dar niciodată n-am dat vreun ban pe vreun drog. Dacă aș aduna tot ce-am fumat în viață, cred că ajung la maximum două cuie, iar asta mai ales în perioada când locuiam în același apartament c-un fumător în serie. În rest, niente.

De atunci, relația mea cu drogurile a fost ca a unui bătrân de 80 de ani cu sexul, adică rară spre inexistentă.

Că vreau să adorm fără să fie nevoie să bag un pai

La miez de noapte, acum vreo doi ani, eram trei persoane la o masă pătrată din bucătăria unui apartament închiriat de la periferia orașului. Eu, colegul de apartament, plus un prieten de-al lui care venise în vizită. După ce s-a băut alcool și-am filozofat neîncetat despre univers, la un moment dat, se aruncă pe masă, ca pe zarurile la barbut, niște iarbă. O situație des întâlnită pe mesele de bucătărie din jurul Bucureștiului, oricum.

După ce-l aprind ei, mă întreabă dacă-mi pasează fraierul. Îi zic că nu. Insistă. Îi refuz, din nou. Ei încep să fumeze. După câteva minute, se mai face încă un pai. Mă răzgândesc. Trag două fumuri și efectiv îmi bag pula. Mă uit la ei și recunosc privirea cu care mimează fericirea. O știu de la mine. Continui cu alcoolul. Torn pe lângă pahar, însă oricum nu era nimeni lucid cât să fie atent.

Publicitate

Într-un final, mai rămân în bucătărie doar eu cu oaspetele, colegul fiind prea spart s-a dus la somn. El avea ochii mici și tras la față, în timp ce eu eram (aproape) treaz. Începem să discutăm despre fotbal. Amândoi am făcut fotbal când eram copii. Empatizăm unul cu altul din asta. Apoi, fără să-l întreb, incoerent și cu ochii-n pământ, că nu putea să se mai uite la mine, începe să-mi înșire toate drogurile pe care le-a băgat de-a lungul timpului. De la ciuperci și LSD, până la opiu sau legale, plus multe altele.

Mă uit la el cât de spart-entuziasmat îmi povestește despre asta, în contrast cu starea lui deplorabilă și mi se face silă. De el. De mine. De toată situația. Dacă-i atât de cool să te droghezi, de ce stă băjetul ăsta la 12 noaptea la mine-n bucătărie și-mi povestește spart despre cum indiferent dacă avea sau nu bani de mâncare, sigur de droguri făcea rost? Mă uitam la el și încercam să-l înțeleg, dar îl judecam și-l compătimeam.

Dimineața am luat decizia să mă mut într-un alt loc. Nu de alta, dar mă săturasem să vin zilnic acasă și să-mi văd colegul c-un pai în mână. Și chiar dacă eu fumam foarte rar, tot era prea mult pentru mine.

Că observ superficialitatea consumatorilor în cluburi

Într-un cerc social în care activitatea e privitul pe pereți, întrebarea ar fi: pe oamenii de acolo îi leagă prietenia sau viciul?

Nu-s fan deloc al muzicii techno, dar inevitabil am ajuns la diferite party-uri de bubuială. E greu să găsești oameni care mimează fericirea mai bine decât aici. Nu-s capabili să scoată două vorbe și țin în mână o sticlă de apă-n mână. Mai bine te-ai înțelege și cu Viorica Dăncilă.

Publicitate

Mulți dintre cei trecuți de 30-40 ani o să-ți spună în ce fel i-a afectat că s-au spart grav în trecut și cum au ajuns să aibă probleme de sănătate, dar puțini o să-ți spună să nu faci aceeași greșeală ca ei. Așa riști să ajungi cu dinții ciobiți de la atâtea pastile, creierul vraiște de la iarbă, stări anxioase și depresive.

De câte ori n-ai auzit faza cu „iarba nu-i drog, men, că-i naturală”? Da, dar când fumezi în exces și pe o perioadă lungă de timp, îți prăjește creierul, de ajungi paranoic, mai ales când ești stresat. Doar uită-te în jurul tău. Sigur îți vin în minte cel puțin două trei-persoane care cândva „ți se păreau ok până să se drogheze”.

Dacă nu mă droghez eu, nu înseamnă că oricum n-o să se întâmple asta

Vara asta a avut loc festivalul Electric Castle. Ministerul de Interne a încercat să fie mai „uman” și s-a lăudat în postările de pe Facebook, sub forma unor glumițe poznașe, cum a prins peste o sută de persoane care „au tras cortina mai devreme”.

Asta ar fi amuzant, dacă n-ar fi trist. Indiferent că vrei sau nu, oamenii oricum vor consuma droguri, mai ales la festivaluri. Așa că, decât să faci niște dumițe pe net de PR, ai face mai bine un ghid de informare. Gen „nu recomandăm să bagi droguri, dar uite niște informații utile care sunt spre binele tău”. Dacă bagi x drog cu y să știi că se întâmplă z, ori ce să faci în caz că-ți iei filme nasoale. Ar trebui să fie și centre de testare a drogurilor, cum se întâmplă-n alte țări, încât cei care încearcă prima oară să n-ajungă ca după legale.

Publicitate

Dar, nu, mai bine lăsam să se informeze în voia Domnului și le facem dosar penal. Un lucru important în viața de polițist, să prinzi băbuțe care vând leuștean la colț de stradă și puștani care vin la festival prima dată pentru cu niște MDMA.

Cu siguranță-n viitor, legislația vizavi de droguri va fi din ce în ce mai permisivă și-n România, doar că mai durează. Până atunci, te adaptezi.

Cineva-mi spunea că mai vorbim când o să mai crești, că o să vezi cum o să te droghezi. Neg asta vehement. Mai degrabă, poate o să beau mai mult. Toți avem vicii, iar al meu e alcoolul. Îmi place să beau. Însă încerc pe cât posibil să echilibrez consumul. Beau puțin, dar des. Când simt că încep să-mi pierd coerența, mă opresc. Acum poate să facă altcineva un articol fix asemănător ca ăsta: „De ce la 21 de ani nu-mi rup ficatul cu alcool, deși mai toți tinerii de vârsta mea o fac”.

Dacă-i o regulă după care mă ghidez în viață, aia e că fiecare persoană e liberă să facă absolut tot ce vrea, dar musai, indiferent de context, să își asume consecințele sau aplauzele, la final.

Pe autorul articolului poți să-l urmărești pe pagina lui de fb, adică aici.